Sfantul Ignatie Briancianinov - Singura cale de mântuire

,,Inaintea minţii oamenilor se deschid două căi: una lată, plină de ademeniri şi de aceea mulţi sunt cei ce merg pe dânsa; iar alta suitoare şi îngustă şi puţini se află care să meargă pe ea,, .

Calea largă e calea pierzării.

Pe ea aleargă de zor două feluri de drumeţi: Lucifer, cu toată ceata lui de îngeri, aruncaţi pe pământ şi toată "lumea" pe care o înşeală el. 

Şi-i înşeală aşa că-i înţeapă cu acul plăcut al păcatului, care le amorţeşte sufletul o vreme, sau chiar toată vremea vieţii pământeşti.

Aceştia pentru Dumnezeu sunt morţi, deşi lor li se pare că trăiesc, dar sunt numai trupuri. 

Toţi aceştia, câtă vreme trăiesc, dar sunt morţi, neştiind de Dumnezeu, sunt cu îngerii cei răi împreună călători la iad pe calea pierzării.

 Aşa au călătorit toţi nepoţii lui Adam, mii de ani de-a rândul.

Dar Dumnezeu preamilostivul, din iubirea de oameni, a făcut totul din partea Sa, ca să-i întoarcă pe oameni din povârnirea pierzării într-o cale nouă, în calea mântuirii. 

De aceea Fiul, a doua Faţă a lui Dumnezeu, S-a făcut Om desăvârşit - afară de păcat - şi ne-a arătat Cărarea. Prin urmare, calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu însuşi ca om adevărat, făcându-ni-Se pildă întru toate şi dându-ne îndrăzneală. 

Pe cărarea mântuirii încă merg două feluri de călători, căci de-atunci... un Tovarăş nevăzut şi bun merge cu noi, cu fiecare, în toate zilele, cu fiecare rând de oameni, până la sfârşitul veacului: Dumnezeu însuşi şi cu sfinţii Săi, întovărăşind nevăzut pe oameni la Iisus Hristos. 

Toate celelalte "biserici" ivite după aceea, prin chiar aceasta sunt alăturea de cale, deci alăturea de mântuire.

Prin urmare, cei ce stăm sub semnul crucii , câtă vreme petre cem în cortul pământesc, urmăm calea mântuirii în obştea Bisericii văzute sau luptătoare. "Pe ea nu o înnegreşte rugina răutăţii, produsă de împrejurările pământeşti. 

Ea rămâne nemicşorată şi neştirbită, deoa rece, cu toate că e arsă din vreme în vreme în cuptorul prigoanelor şi încercată de furtunile necontenite ale ereziilor, ea nu suferă sub povara încercărilor nici o slăbire în învăţătura, sau viaţa, în credinţa sau rân duială ei.

De aceea ea întăreşte prin har înţelegerea celor ce cugetă la ea cu evlavie. 

Ea cheamă pe de o parte pe necredincioşi, dăruindu-le lumina cunoştinţei adevărate; pe de alta păstoreşte cu iubire pe cei ce contemplă tainele ei, păzind nepătimaş şi fără beteşug ochiul înţelegerii lor.

 Iar pe cei ce-au pătimit vreo clătinare îi cheamă din nou şi, prin cuvânt de îndemn, le reface înţelegerea bolnavă." 

Iar după dezlegarea noastră din cele pământeşti, dacă am luptat  lupta cea bună pe pământ, venim în obştea Bisericii biruitoare din ceruri, - desăvârşi rea neavând hotar.

Biserica de pe pământ se numeşte luptătoare, pentru că aci, sub povăţuirea ei, inşii din obşte au de purtat o întreită luptă, care ţine o viaţă întreagă: lupta cu ei înşişi, cu patimile contra firii, după trup şi după duh; o luptă cu "lumea" indiferentă şi necredincioasă; şi lupta împotriva uneltirilor vicleanului. 

Preoţia Bisericii urmăreşte ca nici unul din fiii Tatălui să nu se învrăjbească în sine însuşi, sau să se rupă din obşte şi din duhul dragostei lui Hristos. Căci El e Cel ce uneşte ob ştea laolaltă, deci nimeni nu se mântuieşte răzleţindu-se de Biserică, oricât ar crede că într-însul sălăşluieşte Duhul lui Hristos. ...,,

LUPTA MÂNTUIRII


Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni.

Căci au zis Părinţii de demult cuvântul acesta: cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească; pentru că omul, care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădele gilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul.

 Pe aceştia îi arată ca atare toţi Sfinţii Părinţi.

Prin "lume" se înţelege categoria păcatului, adică turma oame nilor necredincioşi, cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile draci lor. 

E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul. 

E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine. 

Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndă-răpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun.

 Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. 

Bunătatea ta îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase.

"Lumea" e veacul viclean, placul oamenilor şi slava deşartă.


Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei.

 De aceea avem poruncă: "Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl".

Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea.

Cu arătarea răbdării suntem datori în primul rând pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu sau la ostenelele mântuirii, tăceam şi noi ale lumii, umblând în fărădelegi şi chinuind pe alţii, şi astfel ne-am băgat datori; deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. 

Aşa trebuie să plătim acum cu durere cele ce le-am făcut odinioară cu plăcere.

Gândul acesta iată cum îl exprimă Sf. Maxim Mărturisitorul, definind virtutea răbdării: "A sta neclintit în împrejurări aspre şi a răbda relele; a aştepta sfârşitul ispitirii şi a nu da drumul iuţimii la întâmplare; a nu vorbi neînţelept, nici a gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinător al lui Dumnezeu. 

Căci zice Scriptura: "Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare şi pe urmai se va răsplăti lui cu bucurie..."

Acestea sunt semnele răbdării, dar mai presus de acestea este a se socoti pe sine pricina încercării.

Căci multe din cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă spre îndrumarea noastră, sau spre stingerea păcatelor trecute, sau spre îndreptarea neatenţiei prezente, sau spre ocolirea păcatelor viitoare.

Cel ce socoteşte aşadar că pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răzvrăteşte când e lovit - mai ales dacă e conştient de păcatul său - nici nu învinovăţeşte pe acela prin care i-a venit încercarea, căci fie prin acela fie prin altul, el a avut să bea paharul judecăţilor dumnezeieşti...

Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a venit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că e de folos.

 Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel, arătându-se ne mulţumit, nu primeşte decât bâta".

Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi.

Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea şi oricâte rele i-ar face.
Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu, căci pentru ele biruie El în locul omului, întorcând spre bine cele pornite de la lume cu răutate.

Stăruind în acestea te-ai făcut pricină de mântuire şi pentru fratele tău din lume. Rugăciunea nu judecă, ci se smereşte, adu-cându-ne aminte greşelile noastre, nu ale lumii. 

Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei.

 Iar asupra smereniei vrăjmaşul nu poate nimic.
Deci, făcând aşa, ori de câte ori întâmplarea o cere - dar şi când n-o cere - ajutat de Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a protivnicului pe care ţi-o ridică în cale prin fraţii tăi din lume, care sunt mai slabi de înger1. 

Cine are darul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit, în vremea de luptă - dacă luptă după lege, iar legea este dragostea - poate vedea lucruri minunate, întoarceri neaşteptate la Dumnezeu.

Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu: pe cine mântu-ieşte din lume şi pe cine osândeşte.

 Dacă pe cel ce se sălbăticeşte asupra ta, din pricina întunecimii sale, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face şi cu ajutorul tău, prin aceea că-ţi dă darul răbdării, al iertării din inimă şi al rugăciunii. 

Astfel pentru smerenia ta îl va birui Dumnezeu şi va alunga duhul protivnic dintr-însul.

 Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea după Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu. 

Prin urmare, nicidecum să nu uităm că ostaşi ai lui Dumnezeu suntem. 

Deci fii destoinic, suflete, ştiind cui crezi, cu ale cui arme baţi război, cine îţi ajută, - ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscusinţa ta. De aceea au zis Părinţii, că pricina mântuirii este aproapele.


IEROMONAH ARSENIE BOCA ,, Cararea Imparatiei ,,
Ediţie îngrijită de: Preot Prof. SIMION TODORAN si Monahia ZAMFIRA CONSTANTINESCUEditura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1995

Sfantul Ignatie Briancianinov - Împătimirea față de îndrumător

Ce inseamna o constiinta adormita, intunecata, fara de Har.

INSTINCTELE

Ca neamul oamenilor să dăinuiască şi peste triajul morţii, Dumnezeu a sădit în fire câteva legi fundamentale numite instincte (...) care sunt norme fixe de viaţă. 

Numai omul poate interveni cu voinţa, cu libertatea şi cu funcţia conştiinţei să modifice natura acestor norme fixe.

Această modificare a funcţiei instinctelor, când nu e păstrată în starea lor originară, poate fi făcută în două sensuri opuse: înspre dereglarea lor, când devin patimi şi, în sens opus, înspre convertirea sau sublimarea lor, prin virtute, prin luptă metodică, prin nevoinţă.

Cum devine „patimă” un instinct sădit ca lege de existenţă a firii? 

Iată răspunsul unui profesor creştin de medicină: „Împlinirea oricărui instinct al firii e însoţită de o plăcere. 

Omul, numai omul, din toate vieţuitoarele, vrea să despartă funcţia biologică a instinctului în două: vrea să separe rostul instinctului de plăcerea ce-l însoţeşte, alegându-şi plăcerea şi refuzându-i rostul”.

Omul reuşeşte această denaturare, căutată intenţionat – arbitrar – dar în dauna sănătăţii, cu preţul pierderii libertăţii, a dereglării altor instincte superioare, cu inevitabile urmări ereditare ş.a.m.d.

În creier funcţionează un centru de cenzură (medical „inhibiţia”) care are la dispoziţie tot mecanismul bio-chimic necesar (neuro-psihic, neuro-endocrin, neuro-motor, neuro-static), capabil să aprobe sau să frâneze tot ce obligatoriu trebuie să treacă pe la acest centru de informaţie.

Între cenzura minţii (centrul inhibitor al creierului) şi între puterea de impunere a forţei oarbe se creează o tensiune, o luptă, război chiar, sau dezechilibru total.

Instinctele, câtă vreme cineva nu iese din rânduiala lor, nu-i dau omului lupte, pentru că acestea primesc aprobarea, satisfacerea şi rostul lor concret. 

Cum însă marea majoritate a oamenilor au dereglat rostul normal al acestor forţe oarbe ale firii – urmărind exclusiv plăcerea ce-o conferă, dar refuzând rostul –, oamenii au ajuns în robia patimilor. În cazul robiei, cenzura minţii a slăbit considerabil şi patimile conduc mintea, iar omul şi-a pierdut libertatea. 

Omul care a ajuns rob patimilor sale nu mai are mărturia conştiinţei pentru faptele sale – care a ajuns într-un fel de „adormire”, ca în somn, deşi conştiinţa nu doarme; e într-o stare de necredinţă, de uitare de Dumnezeu, omul trăieşte în stare de păcat. 

Căci „păcat” aceasta însemnează: înfrângerea morală a conştiinţei de către satana, prin patimile trupului.

Forţa instinctelor – forţele oarbe ale firii, altfel în serviciul vieţii rânduite –, creşte când degenerează în patimi, întrucât ele au slăbit stavila cenzurii raţiunii, iar de acum caută să o surpe cu totul şi lumina conştiinţei să o stingă.

O mare dizarmonie constă în faptul că instinctul bărbatului e în conflict cu instinctul femeii. Instinctul bărbatului vrea mereu femeia, ca prilej al descărcărilor sale genezice. Instinctul femeii însă e maternitatea. 

Copilului până se desprinde de mamă, îi trebuie doi ani, deci, după rânduiala firii, trebuie să fie lăsată în pace.

Deci, ce va face bărbatul?

 Sau îşi va perverti soţia, făcând-o să umble şi ea după plăcerea pătimaşă, căutând să scape de rostul firii sale, sau o va face criminală, punând-o să-şi ucidă în pântece fiinţa fără apărare, sau va practica scârba onaniei cu femeia sa (Facere 38, 9), păzind-o de rostul zămislirii, dar necinstind-o, cum nu se mai poate spune. 

Alţii recurg la sterilizare, alţii la aventuri, sau la lupanare. Un atare bărbat nu-şi va mântui soţia prin naşterea de fii (1 Timotei 2, 15), ci o va osândii cu ucigaşii şi curvarii, printre care şi el de asemenea va fi (Apocalipsă 21, 8).

Prea puţini sunt bărbaţii care-şi stăpânesc instinctul iraţional, prin puterile raţionale ale sufletului, reglementându-l potrivit cu rostul său originar. Şi iarăşi, şi mai puţini sunt cei ce convertesc energia prin înfrânare, săltând sensul firii la rosturi mai presus de fire.

Plăcerea, căutată numai pentru ea însăşi, cheamă repetarea din ce în ce mai deasă a actului, până ce ajunge la distrugerea sistemului nervos. 

Mai mult chiar: ea aprinde organismul şi-l împinge până dincolo de posibilităţile sale funcţionale; ea provoacă frângerea oricărei cenzuri morale şi-şi duce supuşii până la doaga nebuniei. 

O SINTEZĂ A GÂDIRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA