-Care sunt ispitele ce apar cel mai des in viata unui monah aflat la inceput de drum?
- Gandul de a te reintoarce in lume.
- Dupa ce criterii ar trebui sa fie apreciata o manastire? - Mantuitorul Iisus Hristos spunea un cuvant deosebit de greu legat de problema propovaduirii lui Dumnezeu.
Nu pietrele trebuie sa vorbeasca, ci oamenii. Primul lucru pe care ar trebui sa-l descoperi intr-o manastire este dragostea duhovniceasca; aceasta nu este doar o teorie despre care se vorbeste traditional in carti sau in invatatura Sfintilor Parinti.
Dragostea trebuie sa vina in primul rand din partea superiorului care trebuie sa se puna in postura tuturor, el mare fiind si mic vazandu-se, sa vada daca ar putea rezista la ceea ce incearca sa impuna altora.
- Exista cateodata anumite tensiuni intre ascultarea fata de Hristos si ascultarea fata de staret...
- Daca vom citi cu atentie viata Sfantului Teofil cel Nebun pentru Hristos, viata staretului Gavriil de la Optina, viata staretului Leonid de la Optina, vom vedea si vom intalni marturii concrete.
Si anume: cand staretul a fost depasit de valoarea spirituala a monahului de sub ascultare, a fost parasit de ucenicul lui nu in scop distructiv, ci in scop constructiv.
Adica, in momentul in care ai vazut ca n-ai ce invata de la el, implinesti cuvantul Scripturii care spune negru pe alb: "Se cade sa ascultam de Dumnezeu mai mult decat de oameni".
Monahul trebuie sa fie supus si ascultator, intelegator, tolerant, exact cum spune Apostolul Pavel in Epistola catre Corinteni: "Dragostea toate le rabda, toate le iarta, nu se trufeste, nu se mandreste, nu cauta ale sale, nu tine minte raul, nu pizmuieste, nu uraste, toate le crede, toate le rabda, dragostea nu cade niciodata".
Prima ascultare a monahului, care trebuie indeplinita cu toata hotararea, este pazirea poruncilor lui Dumnezeu, date de insusi Mantuitorul Iisus Hristos care Ii cere monahului ca faptele sa-i straluceasca precum lumina in sfesnic, "ca lumea, vazand faptele voastre cele bune, sa slaveasca pe Tatal vostru cel din ceruri".
Chemarea trebuie sa fie neaparat sfanta, sa fie la inaltimea chemarii ingeresti.
Daca ne uitam in tot Patericul egiptean, vedem ca ascultarea trebuie sa aiba la baza ei supunerea neconditionata.
Autenticitatea ascultarii monahale consta intr-o deplina armonie intre staret si ceilalti vietuitori, privitor la muncile de zi cu zi, la ascultarile de zi cu zi si la tot ceea ce se desfasoara intr-o manastire.
Parintele Cleopa spunea: "Eu ma duceam primul la munca si ceilalti veneau toti dupa mine si cu dragoste munceam pana ce se batea clopotul de Vecernie, mancam si apoi mergeam cu totii la pavecernita, si apoi la chilie ne pregateam pentru Utrenie".
-Pilda despre taierea voii si ascultare ...
Unul, care a venit la manastire si s-a apucat de capul lui sa scrie un manuscris, staretul i-a dat porunca sa-l arunce in foc. Calugarul spunea: "Dar l-am legat cu aur, l-am scris cu miniaturi, m-am chinuit". "Arunca-l in foc."
Si, dupa cativa ani de zile, cand era nevoie de respectivul manuscris, fratele l-a atentionat pe staret, crezand ca in felul acesta ii va aduce aminte de greseala facuta: "Parinte, acum ne-ar fi prins bine manuscrisul respectiv".
"Du-te, deschide usa de la cuptor, ia-l de acolo si adu-l incoace".
Si, in clipa in care s-a dus si a deschis usa la cuptor, a gasit acolo acel manuscris nears, tocmai ca sa se inteleaga ca focul nu mistuia lucrarea Duhului sau o lucrare spirituala de valoare. Dragostea staretului l-a ferit pe ucenic sa faca lucruri care sunt impotriva timpului si vremii lui mai inainte de a avea varsta duhovniceasca potrivita.
Urcuşul duhovnicesc presupune o adevărată luptă pe plan spiritual cu noi înşine, cu diavolul şi cu atracţia manifestată de materie asupra trupului material.
N-a fost sfânt al lui Dumnezeu care să nu fi trecut prin sumedenie de încercări şi de ispite, ca, biruindu-le, să propăşească pe calea binelui, până la capăt.
Ispitele sunt înţelese de Sfinţii Părinţi ca nişte probe la care este supus cineva spre verificarea credinţei, nădejdii, dragostei, răbdării etc. Ele sunt încercări şi tentaţii care ademenesc, împiedică de la cele bune şi folositoare şi îndeamnă la rău.
Vorbind despre ispite, scriitorul filocalic Marcu Ascetul scrie că „a nu avea experienţa momelii răului e propriu firii dumnezeieşti, nu celei omeneşti“, iar Evagrie Ponticul spune în Filocalia, vol I că, dintre dracii care se împotrivesc urcuşului nostru duhovnicesc, cei dintâi sunt cei „specializaţi“ cu poftele lăcomiei pântecelui, cu iubirea de argint şi cei care ne momesc cu slava de la oameni, iar ceilalţi vin după aceştia pentru a lua în primire pe cei răniţi de ei, fiind, de exemplu, cu neputinţă să cadă cineva în mâinile duhului curviei dacă n-a fost doborât mai întâi de lăcomia pântecelui.
Mânia nu poate tulbura pe acel ce nu luptă pentru mâncăruri sau bani, ori mărire lumească. Şi nu putem scăpa de dracul întristării, dacă nu ne-am lepădat de toate acestea. Nici de mândrie nu scăpăm, dacă nu ne eliberăm de iubirea de argint. Aşadar, concluzionează Evagrie, e cu neputinţă să cădem în ispita vreunui drac, dacă nu suntem răniţi mai întâi de lăcomia pântecelui, de dorinţa bolnavă de îmbogăţire şi de slava oamenilor.
În acelaşi duh filocalic, Sfântul Isaac Sirul susţine (Cuvinte despre nevoinţă, cuv. 51, în Filocalia, vol. X) că diavolul nu poate să se apropie de om ori să-i aducă ispite, dacă Dumnezeu nu îngăduie, şi dacă omul nu se leneveşte, sau de nu-l dezleagă Dumnezeu spre gânduri murdare, prin părere de sine şi prin mândrie; sau printr-un gând de îndoială şi prin împrăştierea sufletească. Pe aceştia îi cere diavolul să-i ispitească.
Totuşi, pe cei simpli şi fără experienţă duhovnicească, Dumnezeu nu îngăduie diavolului să-i ispitească (ca şi pe cei sfinţi), căci El ştie că aceştia nu sunt pregătiţi şi nu pot să înfrunte ispitele mari ale diavolului.
Numai cei ce se roagă mai stăruitor şi au ajuns la o anumită treaptă a urcuşului duhovnicesc sunt tulburaţi de ispite sălbatice, întrucât pot purta „războaie“ mai grele.
Lipsa ispitelor, un motiv de nelinişte.
De la Avva Ammona (sec. IV), ucenicul marelui Antonie şi urmaşul acestuia la conducerea duhovnicească a monahilor din centrul monahal Pispir, de pe malul stâng al Nilului, aflăm că „ispitele sunt îngăduite credincioşilor adevăraţi, pe când cei fără ispite sunt falşi credincioşi, care poartă îmbrăcămintea credinţei, dar nu trăiesc cum cere credinţa“.
Acelaşi părinte ascetic adaugă în Cuvinte filocalice: „Se spune despre copaci că, atunci când se clatină de vânturi, se adâncesc şi se înalţă mai mult. La fel se întâmplă şi cu drepţii“, căci ispitele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru antrenament, iar nu pentru prăbuşire. Sfinţii susţin cu fermitate că ispitele nu ne fac vulnerabili, ci ne arată cum suntem de fapt.
Cine priveşte lucrurile superficial şi nu are o orientare fermă în săvârşirea binelui, acela cade în păcat şi se aruncă pe sine în pierzare, chiar şi fără intervenţia diavolului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Postul Mare.
Ispitirea este absolut necesară, căci fără ea nu se poate intra în împărăţia cerurilor. Prin urmare, nu ispitele ar trebui să ne neliniştească, ci lipsa lor. Ispitele nu trebuie să ne tulbure sufletul, fiindcă ele, în sine, nu sunt considerate păcate. Dacă ispita ar fi un păcat, Mântuitorul nu S-ar fi lăsat ispitit. Din faptul că Însuşi Domnul Hristos a fost ispitit, conchidem că nici un om nu poate fi scutit de ispite.
Dumnezeu vrea ca omul să fie conştient că El lucrează în inima sa, de aceea îngăduie duhului rău să-l ispitească şi să-l chinuie, ca să poată aprecia şi preţui mângâierea dulce a Sfântului Duh. Precum este focul pentru aur, aşa sunt ispitele pentru om. Ele întăresc, călesc, dau mai multă credinţă, smeresc şi îndeamnă la rugăciune şi sfătuire.
Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi, ca să nu mai greşim, să nu ne înălţăm cu gândul, ci să ne cunoaştem neputinţa.
Am greşi dacă am crede că toate ispitele care ne asaltează prin simţuri sunt manevrele diavolului. Dezechilibrul creat prin păcatul originar la nivelul trupului, a ochilor şi trufia vieţii, despre care vorbeşte Sfântul Ioan Evanghelistul, dezechilibru completat şi întreţinut de obişnuinţele rele care slăbesc şi mai mult voinţa, este suficient spre a explica un mare număr de ispite şi căderi în păcat. Sfântul Iacob, în epistola sa, ne spune: „Fiecare se ispiteşte de a sa poftă, fiind atras şi amăgit, iar pofta, zămislindu-se, naşte păcatul, şi păcatul, săvârşindu-se, naşte moartea“ (I, 4).
Totuşi Satana are o influenţă asupra sufletului nostru, însă nu e uşor de identificat care ispite vin direct de la diavol. Putem totuşi susţine cu certitudine că, atunci când o ispită apare brusc, violent, şi persistă vreme îndelungată, diavolul are o contribuţie importantă. Trebuie să subliniem însă că aceste influenţe ale demonilor nu suprimă libertatea de decizie a sufletului, căci voinţa rămâne, tot timpul, liberă să le accepte sau să le respingă, oricât de puternică ar fi complicitatea Satanei în trezirea şi alimentarea lor. De altfel, această influenţă este îngrădită, limitată de Dumnezeu, care nu-i permite diavolului să ne ispitească peste puterile noastre, şi Care ne dă şi harul ca să-l biruim.
În mare parte însă, spun Părinţii, relele cugetări vin de la diavol, al cărui scop este să-l ducă pe om în păcat fie cu gândul, fie cu lucrul. Deci, Sfinţii Părinţi îl fac vinovat mai ales pe om pentru păcatul săvârşit. Cu toate acestea, nu-l absolvă pe diavol pentru faptul că ispiteşte şi îndeamnă la rău. Referitor la acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur, a cărui operă a fost de nenumărate ori sursă de inspiraţie pentru Părinţii filocalici, precizează: „Noi admitem că Satana ne ademeneşte la foarte multe păcate; însă la cele mai multe noi înşine ne dedăm, prin trândăvia şi lenevirea noastră. Nicăieri nu zice Sfânta Scriptură că, la fratricidul lui Cain, Satana ar fi fost în joc.
Dar să presupunem că Satana a şoptit lui Cain gândul cel rău, totuşi vinovăţia păcatului rămâne asupra aceluia care a primit şoptirea, a urmat ei şi i-a dat cel dintâi prilej de a se apropia de sufletul său… Însă zicând eu acestea, nu voiesc să eliberez pe Satana de ocară, că el pândeşte pe fiii omeneşti, ci voiesc să zic numai că, dacă noi n-am păcătui cu propria noastră voinţă, nimeni n-ar putea să ne arunce în pierzare. Iar cel ce se lasă amăgit aşa de lesne ca Eva sau precum Cain, acela de dinainte trebuie să fi fost uşuratic la minte şi nu cu destulă pază asupra sa, căci Satana n-ar fi avut atâta putere dacă sufletul ar fi fost privighetor şi cu îngrijire de mântuirea sa“ (Omilii la Postul Mare).
Ispitele prin plăcere şi ispitele prin durere
Referindu-se la numărul şi felul ispitelor, şi scriitorul filocalic Evagrie Ponticul ne spune că dracii nu lasă nimic necercetat din cele ale noastre: nici şederea, nici culcarea, nici starea în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea (Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor). Orice gest al nostru este iscodit şi cercetat, în vederea despărţirii noastre de Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă că felul ispitelor e îndoit: unul e prin plăcere, altul prin durere. Primul e ales de bunăvoie, al doilea fără voie. Cel dintâi e născătorul păcatului şi trebuie să ne ferim de el, cum ne învaţă şi Mântuitorul, când zice: „şi nu ne duce pe noi în ispită“, care ar putea însemna şi „fă ca să nu fim ispitiţi peste puterile noastre“. Ispita prin plăcere e pedeapsa păcatului, chinuind prin dureri şi necazuri dispoziţia iubitoare de păcat. Amândouă aceste ispite, şi cea cu voie şi cea fără voie, le unelteşte diavolul: pe cea dintâi aţâţând sufletul prin plăcerile trupului, iar pe cea de a doua o doreşte diavolul, voind să strice firea prin durere, silind sufletul doborât de dureri să pună în mişcare gândurile de ocară împotriva Făcătorului.
Dar noi, spune acelaşi Maxim Mărturisitorul, trebuie să ne rugăm de bunăvoie să nu ne vină ispita, ca să nu ne despărţim de dragostea lui Dumnezeu, şi pe ispita fără de voie să o răbdăm bărbăteşte, ca să arătăm că punem mai presus de toate pe Făcătorul nostru (Tâlcuire la Tatăl nostru, în Filocalia, vol. II).
Sfinţii Varsanufie şi Ioan care, după cum se ştie, s-au închis într-o încăpere şi nu comunicau cu ceilalţi din afară decât numai prin scrisori, arată că sunt ispite de la noi, de care trebuie să ne ferim şi sunt ispite cu îngăduinţa lui Dumnezeu, care sunt spre folosul sufletului. Sfântul Maxim menţionează, la rândul lui, că ispitele sunt de mai multe feluri: dinainte, dinapoi, de la stânga, şi de la dreapta. Dinainte, când ne tentează dracii prin înfăţişările materiei, dinapoi, când ne stârnesc amintirea păcatului prin gândurile ce le-am avut mai demult; de la stânga, când tulbură sufletul prin patimile trupeşti şi neînfrânate; şi de la dreapta, când năvălesc asupra sufletului prin mândrie şi slavă deşartă (Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, răspunsul 21, în Filocalia, vol. II).
Uneori, diavolii vor să-i facă pe oameni să creadă că ispitele nu există şi că nu mai pot fi actuale. Pe cei care trăiesc solitari, dedicându-se ascezei, îi ispitesc demonii prin ei înşişi. Iar când se află în comuniune cu semenii, diavolul îi ispiteşte prin semeni, aceştia adeseori făcându-se unelte ale lui. Diavolul mai este ajutat şi de afectele şi simţurile noaste, dacă ele nu sunt înduhovnicite. După cum observăm, dracii ne atacă atât în mod direct, cât şi folosindu-se de unii oameni şi de lumea aceasta cu lucrurile ei, căutând astfel să ne sustragă de la pregătirea noastră pentru viaţa veşnică.
Cuviosul Isaia Pustnicul nu ezită nici el să vorbească despre ispitele din partea dracilor, arătând că ei pregătesc arcuri şi săgeţi, rănind inima omului. Un demon săgetează ochiul aţâţându-l spre pofte, altul săgetează auzul spre a asculta cu plăcere cele ce nu trebuie; altul, limba aceluia spre vorbirea împotriva altora şi spre ascuţirea mâniei; altul mişcă pântecele spre lăcomie; altul mişcă mâinile spre moleşeală; altul îndeamnă picioarele spre a alerga la păcat; altul aţâţă trupul spre desfrânare, adulter şi lene; altul îl atrage spre ceartă şi pizmă şi ciudă; altul îl împinge spre ură şi spre ascuţirea răului; altul îl sfătuieşte spre mese bogate şi griji lumeşti (Isaia Pustnicul, 29cuvinte, în Filocalia, vol. XII).
Avem, de asemenea, o altă descriere a ispitelor diavoleşti la Sfântul Ioan Scărarul, care arată că, în toate lucrările noastre, dracii ne sapă trei gropi. Întâi luptă ca să ne împiedice să nu facem binele. Dacă nu ne-au înfrânt acum, luptă mai departe împiedicându-ne ca să nu săvârşim binele pentru Dumnezeu.
Dacă nu ating ei nici această ţintă, ne fericesc că vieţuim în toate după Dumnezeu. Sfântul Ioan ne oferă şi soluţii la acestea. Celei dintâi îi opune sârguinţa şi gândul la moarte, celei de-a doua, - supunerea şi ocara, iar celei de-a treia îi opune defăimarea neîncetată de sine (Ioan Scărarul, Scara în Filocalia, vol. IX).
De multe ori, diavolul, ne spune Petru Damaschinul, are obiceiul să atace sufletul cu ceea ce se potriveşte stării „victimei“, fie cu bucurie şi cu părere bună despre sine, fie cu întristare şi deznădejde, fie cu oboseală covârşitoare, fie cu incapacitate de a lucra ceva, fie cu lucruri şi cugetări nepotrivite şi fără de folos, fie cu deprimare şi ură nesocotită faţă de toate cele ce sunt (Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol. V).
Părinţii duhovniceşti îndeamnă să nu ne încredem niciodată în odihnă, atâta vreme cât ne aflăm în această lume. Nici să ne încredem în noi înşine atunci când observăm că ne-am liniştit pentru o vreme de războiul patimilor, pentru că vrăjmaşii sufletului se ascund o vreme cu viclenie, până când îl văd pe om că îi crede că au încetat războiul şi slăbeşte supravegherea interioară. Atunci, spune avva Amona, „deodată năvălesc asupra ticălosului suflet, îl înhaţă ca pe o vrăbiuţă şi, după ce pun stăpânire pe el, îl înjosesc fără milă cu orice fel de păcat. Îl înjosesc cu păcate mai rele ca cele ce le-a făcut mai înainte şi pentru care a cerut iertare“ (Cuvinte filocalice).
De ce permite Dumnezeu să fim ispitiţi?
Extrem de importantă este şi relatarea Sfântului Maxim Mărturisitorul, care ne descoperă pricinile pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi de draci. Acestea sunt în număr de cinci:
1. Mai întâi, pentru ca, războiţi fiind, şi războindu-ne în apărare, să dobândim puterea de a deosebi virtutea şi păcatul;
2. Apoi, dobândind prin luptă şi durere virtutea, să o avem sigură şi nestrămutată;
3. A treia, ca înaintând în virtute, să nu ne îngâmfăm, ci să ne învăţăm a ne smeri;
4. Pentru ca, după ce am fost ispitiţi de păcat, să-l urâm cu ură desăvârşită;
5. Iar a cincea, care-i mai presus de toate, ca, devenind nepătimaşi, să nu uităm slăbiciunea noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, suta a doua, cap. 67, în Filocalia, p. 80).
După mărturia Sfântului Meletie Mărturisitorul (sec. IV), creştinul este ispitit de diavolul din opt părţi, şi anume:
De sus, când ne silim la nevoinţe şi virtuţi peste puterile noastre. Adică post până la epuizare, osteneală exagerată a trupului, priveghere de toată noaptea şi alte fapte bune la care abia ajung cei desăvârşiţi.
De jos suntem ispitiţi de diavoli prin moleşeală şi lenevire la lucrarea faptelor bune, slăbindu-ne astfel voinţa, raţiunea, mustrarea conştiinţei, bărbăţia şi stăruinţa în lupta cea duhovnicească.
Din stânga ne ispitesc diavolii prin patimi trupeşti de tot felul, prin beţie, lăcomie, zgârcenie, mânie, ură, răzbunare şi tot felul de răutăţi trupeşti şi sufleteşti. Se numesc aşa, pentru că vin direct de la diavolul şi fiecare îşi dă uşor seama de cursele celui viclean.
Din partea dreaptă ne ispitesc diavolii prin patimi sufleteşti şi raţionale subţiri, greu de sesizat şi foarte greu de cunoscut şi biruit, cum sunt: mândria, părerea de sine, slava deşartă, osândirea altora, răzvrătirea minţii, neascultarea, egoismul, ereziile, sectarismul, încrederea prea mare în mila lui Dumnezeu, cugetarea înaltă, hula, îndoiala, necredinţa, visurile, vedeniile, vrăjitoria etc. Aceste patimi, având la temelie mândria din care a căzut Lucifer în adânc, sunt foarte anevoios de recunoscut şi tămăduit.
Din faţă ne ispitesc şi ne tulbură diavolii cu nălucirea celor viitoare, adică ne aruncă în griji, în bănuieli asupra altora şi în osteneli trupeşti peste puteri pentru ziua de mâine, ca şi cum Dumnezeu nu ne-ar mai purta de grijă. Cei ispitiţi de aceste gânduri adună isteric averi pentru bătrâneţe, se ostenesc numai pentru viaţa aceasta, se tem că nu vor mai avea ce mânca şi ce bea, îşi avortează copiii, speriaţi de gândul că nu vor avea cu ce-i hrăni, se ceartă pentru averi, sunt foarte zgârciţi şi iubitori de bani, nu fac milostenie şi sunt egoişti.
Din spate sunt ispitele care constau în amintirea păcatelor şi patimilor care ne-au stăpânit în tinereţe, îndemnând la recidivă. Diavolii reamintesc de persoanele cu care am păcătuit, de locul în care am greşit, de pricinile păcatelor care ne-au stăpânit. Ne aduc aminte de cei cu care am fost certaţi, de cuvintele cu care ne-au supărat, ca să începem din nou a-i urî; ne aduc aminte de păcatele trupeşti pe care le-am făcut, de chipurile care ne-au smintit, de beţii şi alte răutăţi din trecut.
Dinlăuntru, adică din inimă, ne ispitesc vrăjmaşii cei nevăzuţi cu toate patimile care stăpânesc inima, precum: mânia, răutatea, pofta, răzbunarea, împietrirea, zavistia, mândria şi celelalte, cum spune Domnul: „Iar ce iese din gură, vine din inimă, şi acestea spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile cele rele, uciderile, desfrânările, mărturiile mincinoase, hulele...“ (Matei 15, 18-19). De aceea şi proorocul David se ruga, zicând: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi Duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele“ (Psalm 50, 11).
Din afară sunt ispitele ce vin prin cele cinci simţuri, care sunt ferestrele sufletului. Mai ales prin vedere, prin auzire şi prin vorbire. Despre ispitele ce intră în inimă, proorocul Isaia spune: „Doamne, a intrat moartea prin ferestrele noastre“. Despre ochi, zice Mântuitorul: „Cela ce caută spre femeie spre a o pofti pe ea, iată, a preacurvit cu dânsa întru inima sa“ (Matei 5, 28). Iar despre vorbire, Apostolul Iacob susţine categoric: „De nu greşeşte cineva în cuvânt, acesta este bărbat desăvârşit, puternic a-şi înfrâna şi tot trupul“ (Iacob 3, 2)
Evanghelia Duminicii a VIII-a dupa Rusalii - Inmultirea painilor
"In vremea aceea Iisus a vazut multimea de oameni si I S-a facut mila de ei si a vindecat pe bolnavii lor. Iar cand s-a facut seara, ucenicii au venit la El si I-au zis: Locul este pustiu si vremea, iata, a trecut; deci, da drumul multimilor ca sa se duca in sate sa-si cumpere mancare.
Iisus insa le-a raspuns: N-au trebuinta sa se duca; dati-le voi sa manance. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decat cinci paini si doi pesti. Si El a zis: Aduceti-Mi-le aici. Si poruncind sa se aseze multimile pe iarba si luand cele cinci paini si cei doi pesti si privind la cer, a binecuvantat si, frangand, a dat ucenicilor painile, iar ucenicii, multimilor.
Si au mancat toti si s-au saturat si au strans ramasitele de faramituri, douasprezece cosuri pline. Iar cei ce mancasera erau ca la cinci mii de barbati, afara de femei si de copii. Si indata Iisus a silit pe ucenici sa intre in corabie si sa treaca inaintea Lui pe tarmul celalalt, pana ce El va da drumul multimilor." (Matei 14, 14-22)
Primul inteles duhovnicesc al Evangheliei de astazi este indemnul de-a cauta mai intai hrana sufleteasca, dobandita prin intalnirea omului cu Dumnezeu, cu Domnul nostru Iisus Hristos.
De aceea, Biserica Ortodoxa a randuit sa nu mancam si sa nu bem nimic inainte de participarea la Sfanta Liturghie, ci, in stare de post, sa ascultam cuvantul lui Hristos-Dumnezeu si sa ne impartasim cu Preacuratul Sau Trup si cu Preascumpul Sau Sange, "spre iertarea pacatelor, spre tamaduirea sufletului si a trupului".
In acest mod, aratam intaietatea valorii sufletului fata de trup, adica suntem mai intai fiinte spirituale si apoi fiinte biologice. Iar ca fiinte rationale si duhovnicesti, inteligente si iubitoare, pretuim mai intai legatura vie cu Dumnezeu-Izvorul vietii vesnice si apoi lucrurile materiale.
In al doilea rand, invatam din Evanghelia acestei Duminici ca Mantuitorul Iisus Hristos nu desparte hrana duhovniceasca de cea trupeasca. Da intaietate hranei sufletesti, duhovnicesti, dar nu uita ca omul este si trup.
Din raspunsul dat de Mantuitorul ucenicilor Sai - "Dati-le voi ca sa manance!" (dupa interventia acestora de a slobozi multimile, pentru a-si gasi hrana in satele din imprejurimi), invatam ca Biserica trebuie sa aiba grija si de omul flamand. Luati prin surprindere, ucenicii I-au spus Mantuitorului ca nu pot hrani atata multime, intrucat au doar cinci paini si doi pesti.
Cand a aflat ca ucenicii au totusi putina hrana, Mantuitorul Iisus Hristos a luat in mainile Sale cele cinci paini si doi pesti si, prin binecuvantare, a inmultit painile si pestii, pentru a le oferi multimii oamenilor adunati in jurul Lui. Vedem, asadar, ca fiecare dar pe care-l aduc oamenii la intalnirea cu Hristos, la biserica, oricat de mic sau de putin ar fi el, cand se binecuvanteaza, devine o mare bucurie pentru cei multi.
Din acest motiv, inca din veacurile primare, exista practica de a se aduce la biserica, pentru binecuvantare, pe langa painile pentru Euharistie, si ceva hrana pentru cei saraci si cei bolnavi. In acest mod impreuna cu Liturghia s-a dezvoltat filantropia. In acelasi timp cu slujirea liturgica din biserica s-a organizat si slujirea de ajutorare a celor saraci, orfani, bolnavi si batrani. Deci filantropia, numita si opera de caritate a Bisericii, isi are radacina in iubirea milostiva a lui Dumnezeu aratata lumii in Iisus Hristos, Capul Bisericii.
Cele cinci paini aduse la intalnirea cu Hristos au devenit simbolul painilor folosite la slujba Proscomidiei, adica la pregatirea Darurilor pentru Sfanta Euharistie, dar si simbol al painilor de la slujba Litiei.
Exista, desigur, un inteles duhovnicesc si mai tainic al acestei Evanghelii, si anume inmultirea painilor de catre Mantuitorul Iisus Hristos prefigureaza si Taina Sfintei Euharistii, prin care se manifesta iubirea nemarginita si vesnica a lui Hristos pentru oameni.
In Liturghia ortodoxa, la putin timp dupa sfintirea Darurilor euharistice (a painii si vinului), preotul ridica Agnetul si zice: "Se frange si Se imparte (daruieste) Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se frange si nu Se desparte (divide), Cel ce Se mananca pururea si niciodata nu Se sfarseste, ci pe cei ce se impartasesc ii sfinteste" (Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur). Desi ne impartasim doar cu o particica din Trupul lui Hristos, primim totusi pe Hristos intreg.
Cu alte cuvinte, Hristos nu Se divide ca Persoana cand Se daruieste multimii credinciosilor. In fiecare particica din Sfantul Sau Trup este prezent, prin harul Duhului Sfant, Hristos intreg. Acest adevar il arata chiar Sfanta Evanghelie dupa Ioan, cand Hristos Domnul spune: "Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el" (Ioan 6, 56). Aceasta inseamna ca primim Ceva (Sfantul Trup si Sfantul Sange ale lui Hristos), dar ne unim cu Cineva (cu Hristos).
Prin Sfanta Euharistie nu ni se daruieste ceva trecator, ci ni se impartaseste viata vesnica sau iubirea vesnica a Mantuitorului nostru Iisus Hristos. In acest sens, El spune: "Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica, si Eu il voi invia in ziua cea de apoi" (Ioan 6, 54).
Din acest motiv, cand credinciosii se impartasesc cu Sfanta Euharistie, se canta la strana: "Trupul lui Hristos primiti si din izvorul cel fara de moarte gustati". Cand ne impartasim cu Trupul si Sangele Domnului din Sfanta Euharistie, Il primim pe Domnul Insusi, ca El sa devina Viata vietii noastre, arvuna invierii si a vietii vesnice.
Painea si vinul sunt elemente materiale limitate si trecatoare, dar ceea ce se ofera prin painea prefacuta de Duhul Sfant in Trupul lui Hristos si prin vinul prefacut in Sangele lui Hristos sunt sfinte daruri ceresti, netrecatoare, adica viata lui Hristos Cel vesnic impartasita oamenilor, acum in arvuna, iar la a doua Sa venire, in plinatate.
Inainte de minunea inmultirii painilor si a pestilor, Hristos Domnul a vindecat pe toti bolnavii care au fost adusi la El. Acum vindecarea sufletului si trupului se daruieste insa mai ales prin iertarea pacatelor. De aceea Sfanta Taina a marturisirii si iertarii pacatelor trebuie savarsita inainte de Sfanta Euharistie.
Mai precis, inainte de primirea Sfintei Impartasanii trebuie sa ne pocaim. De ce?
Pentru ca Sfanta Taina a Pocaintei sau a Spovedaniei este o icoana a Judecatii de Apoi, cu deosebirea insa ca toti cei ce se judeca sau se acuza pe ei insisi aici si acum nu vor mai fi judecati sau osanditi atunci.
Iar Sfanta Euharistie este o icoana si o pregustare a pranzului sau a comuniunii din Imparatia lui Dumnezeu ("Da-ne noua sa ne impartasim mai deplin in ziua cea neinserata a Imparatiei Tale" – spune preotul ortodox intr-o rugaciune de dupa impartasanie). Prin pocainta, haina sufletului se curata de pacate si devine "haina de nunta", de comuniune sfanta cu Dumnezeu.
Aratand ca numai daca ne pocaim de pacate putem sa ne curatim si sa pregustam din viata vesnica, impartasindu-ne din Sfanta Euharistie, scrierea apostolica numita Didahia (care dateaza din secolul I) spune despre pocainta: "Marturiseste-ti pacatele in biserica si nu te duce la rugaciune cu cuget rau" (cap. 4, 6), iar despre impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului spune: "De este cineva sfant, sa se apropie; de nu este, sa se pocaiasca" sau: "Duminica adunati-va, frangeti painea si savarsiti Sfanta Euharistie, dupa ce mai intai v-ati marturisit greselile, pentru ca sa fie curata jertfa voastra. Iar oricine este certat cu aproapele sau sa se impace cu el, pentru ca sa nu se pangareasca jertfa voastra" (cap. 14, 1-2).
Credincioasa invataturii si practicii Sfintilor Apostoli, care vedeau legatura stransa intre Pocainta si Euharistie, Biserica Ortodoxa invata ca pocainta pentru pacate si marturisirea lor pentru a primi iertarea este pregatire duhovniceasca pentru Sfanta Impartasanie. De fapt, toate rugaciunile ortodoxe citite inainte de impartasire sunt rugaciuni de pocainta, iar cele de dupa impartasire sunt rugaciuni de multumire pentru iertarea pacatelor si pentru binefacerile pe care le aduce aceasta omului credincios.
Cand in timpul Sfintei si Dumnezeiestii Liturghii ne impartasim cu Trupul si Sangele Domnului, preotul spune ca ne impartasim "pentru iertarea pacatelor si viata de veci", iar strana canta in timpul impartasirii credinciosilor: "Trupul lui Hristos primiti si din izvorul cel fara de moarte gustati". Asadar, unirea duhovniceasca a lui Hristos cu Biserica Sa si a Bisericii Sale cu Hristos are ca scop iertarea pacatelor si sfintirea oamenilor pentru a dobandi mantuirea si viata vesnica. De aceea, suntem chemati in timpul Sfintei si Dumnezeiestii Liturghii ca "toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam".
Deci, Sfanta Liturghie nu e un simplu ritual, o simpla traditie formala, ci ea este insasi viata Bisericii in legatura ei vie cu Hristos Domnul, Care a spus: "Iata, Eu Sunt cu voi in toate zilele pana la sfarsitul veacului"(Matei 28, 20). Deci Sfanta Liturghie celebreaza si confirma prezenta iubitoare, sfintitoare si mantuitoare a Lui Hristos in viata Bisericii. Hristos Domnul este prin harul Sau prezent in toata lumea, dar in modul cel mai intens, mai intim si mai activ El este prezent acolo unde e chemat mai des si iubit mai mult, adica in Biserica Sa, si mai ales in Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Sale, "pe care a castigat-o cu insusi Sangele Sau" (Fapte 20, 28).
In Sfanta Liturghie multumim lui Dumnezeu "pentru binefacerile pe care le stim si pe care nu le stim, pentru binefacerile Tale cele aratate si cele nearatate ce ni s-au facut noua".
Folosul Sfintei Liturghii si al Sfintei Impartasanii pentru viata crestinilor este mare, fiind exprimat chiar in rugaciunile Sfintei Liturghii: "trezirea (sau trezvia) sufletului, iertarea pacatelor, impartasirea cu Sfantul Duh, primirea Imparatiei cerurilor, indraznirea catre Dumnezeu" (Rugaciunea dupa sfintirea Darurilor), "sfintirea sufletelor si trupurilor, tamaduirea sufletului si a trupului, izgonirea a tot potrivnicului, luminarea ochilor inimii, impacarea sufletestilor puteri, ajutor spre credinta neinfruntata, dragoste nefatarnica, desavarsirea intelepciunii, paza poruncilor dumnezeiesti, adaugirea dumnezeiescului har, dobandirea Imparatiei lui Dumnezeu" (Rugaciunea intai de multumire, dupa Dumnezeiasca Impartasanie, a Sfantului Vasile cel Mare), spre bucurie, spre sanatate si spre veselie" (Rugaciunea a patra de multumire a Sfantului Chiril al Alexandriei).
Sfanta Liturghie cuprinde in rugaciunile sale viii si mortii, pe cei prezenti la ea si pe cei ce nu pot participa din motive intemeiate; ea cuprinde Biserica intreaga de la o margine la alta a pamantului si intreg universul. Ea se savarseste pentru sanatatea si mantuirea oamenilor, pentru imbelsugarea roadelor pamantului si pentru vremuri pasnice, fiindca prin ea se arata iubirea atotmilostiva si atotcuprinzatoare a lui Dumnezeu pentru "lumea pe care a facut-o dreapta Sa.
Dupa ce crestinii ortodocsi si-au infrumusetat sufletele ascultand Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos, privind icoanele sfintilor iubitori de Dumnezeu si de oameni, vazand vesmintele luminoase ca semne ale luminii din Imparatia cerurilor, plini de pace sufleteasca si de iubire sfanta revarsata din iubirea jertfelnica a Lui Hristos pe care au primit-o in Sfanta Liturghie, ei ajuta pe cei saraci, flamanzi, goi, orfani, bolnavi, straini, pe cei necajiti si intristati, singuri si uitati de oameni. Astfel filantropia Bisericii se naste din Liturghia Bisericii, adica lucrarea sociala a Bisericii izvoraste din viata spirituala a ei si se exprima in milostenie personala sau in institutii filantropice: camine pentru copii orfani, case pentru batrani, unitati medicale, cantine pentru saraci s.a. In felul acesta Taina Sfantului Altar se uneste cu Taina fratelui nevoias, care are nevoie de iubirea milostiva a celui darnic (cf. Matei 25, 31-40).
Intelegand aceasta taina mare a iubirii milostive a lui Hristos care se manifesta in lume prin oamenii smeriti si milostivi si taina prezentei lui Hristos in cei saraci care au nevoie de iubirea noastra, Biserica, inca de la inceputurile sale, a unit Liturghia cu Filantropia. Diaconii din Biserica primara nu erau doar diaconi care cantau in biserica, ci si adunau daruri aduse de credinciosi la Sfantul Altar, care erau apoi binecuvantate de episcop sau de preot.
O parte din aceste daruri erau folosite pentru Sfanta Euharistie si agapa frateasca, iar hainele si alimentele suplimentare, precum si hainele oferite pentru oamenii din comunitatea crestina, pentru saraci, bolnavi si vaduve, erau, imediat dupa Sfanta Liturghie, daruite celor nevoiasi.
Mai tarziu, slujirea filantropica s-a organizat in institutii care aveau in centrul lor o biserica sau un paraclis. Grija pentru cei bolnavi s-a manifestat prin infiintarea de spitale, farmacii, leprozerii. Grija pentru pelerini s-a aratat prin construirea, pe langa biserici si manastiri, a unor case pentru pelerini. Grija pentru orfani si pentru batrani s-a aratat in construirea de orfelinate si aziluri. Astfel ca in secolul al IV-lea Sfantul Vasile cel Mare a infiintat o serie de institutii de filantropie inspirate din lumina Sfintei Evanghelii si a Sfintei Liturghii euharistice. Semnificativ este faptul ca Liturghia nu era despartita de filantropie, adica de iubirea milostiva fata de semeni, dar nici filantropia nu era despartita de Liturghie, de rugaciune.
Urmand aceasta pilda practica, Biserica noastra a infiintat si in Tarile Romane primele bolnite in manastiri, primele farmacii, primele scoli, primele case pentru oameni varstnici. Manastirile erau obligate, prin daniile primite de la domnitori si de la oamenii darnici, sa arate iubirea crestina prin primirea pelerinilor si ajutorarea saracilor.
Aceasta este Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos: Liturghie si Filantropie, nedespartite una de alta. In anii grei de stapanire otomana si de stapanire comunista a fost mult diminuata posibilitatea Bisericii de a cultiva filantropia. Insa dupa anul 1989, cand Biserica noastra si-a recapatat libertatea, primele lucrari ale Bisericii au fost acelea de a arata prezenta ei in societate, in scoli, prin profesorii de religie, iar in spitale, in penitenciare si in unitatile militare, prin preotii de caritate. La facultatile de teologie s-au infiintat sectii de teologie si asistenta sociala sau teologie sociala, tocmai pentru ca teologia academica nu trebuie despartita de misiunea filantropica sau caritabila a Bisericii.
In diferite eparhii ale Bisericii s-au infiintat cantine pentru saraci si case pentru copiii orfani, unitati medicale: cabinete stomatologice, cabinete medicale, centre de ingrijiri paliative, clinici si centre de diagnostic si tratament (ca, de pilda, Centrul medical "Providenta" al Mitropoliei din Iasi, devenit ulterior spital). In aceasta lucrare social-filantropica, de iubire milostiva pentru om, pentru semeni, noi devenim mainile iubirii milostive a lui Hristos, adica suntem in mod mai activ Trupul tainic al lui Hristos.
In acest sens, Evanghelia inmultirii painilor ne indeamna astazi la fapte concrete, sa ajutam pe cei nevoiasi cu o milostenie, oricat de mica ar fi ea: un pahar de apa oferit unui batran, un banut oferit unui sarac sau unui bolnav. Desigur, niciodata nu putem rezolva toate problemele sociale, dar fiecare se va mantui si va dobandi viata cereasca vesnica in masura in care a fost milostiv in viata sa pamanteasca trecatoare.
Ne rugam Domnului Iisus Hristos sa ne daruiasca bucuria prezentei iubirii Lui milostive in inima noastra, pentru ca mainile noastre sa devina mainile iubirii Lui milostive care ajuta pe semenii nostri, spre slava lui Dumnezeu si mantuirea noastra. Amin.
† Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane Site:ziarullumina.ro
Dupa relatarile Sfantei Teodora si a sfintilor parinti , vamile vazduhului acestea sunt :
Prima vamă unde duhurile rele, după ce au oprit sufletul însoţit de îngerii cei buni, îi înfăţişează păcatele sale cele cu cuvântul (vorbă deşartă, flecăreală, obscenităţi, batjocuri, luare în râs a lucrurilor sfinte, cântece deocheate, înfierbântare la râs şi altele de acestea).
A doua vamă este cea a minciunii (minciuna de orice fel, călcarea de jurământ, luarea în deşert a numelui lui Dumnezeu, ascunderea păcatelor înaintea duhovnicului, etc).
A treia vamă este cea a calomniei (vorbirea de rău, înjosirea aproapelui, ocara, batjocura, toate însoţite de uitarea propriilor greşeli şi păcate).
A patra vamă este a lăcomiei (beţia, mâncarea între ospeţe şi în ascuns, uitarea rugăciunii la masă, nerespectarea postului, saţiul, desfătările, precum şi toate felurile de gastrolatrie).
A cincea vamă este a leneviei (lenevire la slujbe şi la rugăciuni, lăsarea pe tânjeală la lucru şi altele asemenea).
A şasea vamă este aceea a furtului (tot soiul de furturi, pe ascuns sau pe faţă).
A şaptea vamă este cea a zgârceniei şi a iubirii de bani.
A opta vamă este cea a cămătăriei.
A noua vamă este cea a înşelătoriei (judecăţi false, măsuri false şi alte înşelătorii).
A zecea vamă este cea a geloziei.
A unsprezecea vamă este cea a mândriei (încăpăţânare, mândrie, părere de sine, nesupunere faţă de părinţi, cler, superiori şi neascultări).
A douăsprezecea vamă e aceea a mâniei.
A treisprezecea vamă e cea a răzbunării.
A patrusprezecea vamă este cea a uciderii.
A cincisprezecea vamă este aceea a magiei (vrăji, amestec de otrăvuri, farmece, invocarea dracilor).
A şaisprezecea vamă este aceea a necurăţiei (gânduri, dorinţe şi fapte necurate, preacurvie, visuri necurate, pofta trupului, priviri voluptoase şi pipăiri necurate).
A şaptesprezecea vamă este aceea a preacurviei (necredinţa în căsătorie, căderea în păcatul curviei a persoanelor afierosite (consacrate) lui Dumnezeu.
A optsprezecea vamă este cea a sodomiei (împreunări împotriva firii, incest).
A nouăsprezecea vamă este cea a ereziei (false raţionamente asupra dreptei credinţe, lepădarea de credinţa ortodoxă, hulirea, blasfemia).
A douăzecea vamă, şi ultima, este cea a nemilostivirii, a urii, a cruzimii.
Trecerea vămilor are loc în a treia zi după moarte.
Sfântul Episcop Macarie scrie: „Învăţătura Bisericii despre vămi este aceeaşi pretutindeni, mai ales între Dascălii credinţei din secolul al IV-Iea, iar acest fapt mărturiseşte netăgăduit că această învăţătură a fost transmisă de către Sfinţii secolelor anterioare şi îşi are originea în Tradiţia Apostolică" (Teologia dogmatică ortodoxă, tom. V, pp. 85 - 86).
Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 30-32, sursa doxologia
Vămile văzduhului
„Cuvântul lui Dumnezeu, împreună lucrător cu Duhul, ne descoperă prin vasele Sale cele alese, că locul dintre cer si pământ, întreaga întindere azurie a văzduhului, care ni se face nouă văzută sub ceruri, slujeste drept sălas pentru îngerii căzuţi, care au fost izgoniţi din cer
Sf. Apostol Pavel îi numeste pe îngerii cei căzuţi duhurile răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12), si pe căpetenia lor o numeste stăpânitorul puterii văzduhului (Efeseni 2, 2).
Îngerii căzuţi sunt răspândiţi în mulţime mare în văzduhul pe care îl vedem deasupra noastră.
Ei tulbură pururea toate lumea si pe fiecare om în parte. Pentru fiecare faptă rea, ori ucidere, ei s-au făcut aţâţători si împreună lucrători cu făptasul.
Ei îi apleacă pe oameni spre păcat, si îi învaţă cum să-l săvârsească în toate chipurile cu putinţă. Sf. Apostol Petru zice: Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8), atât în timpul vieţii noastre pământesti, cât si după iesirea sufletului din trup.
Când sufletul unui crestin lasă sălasul său pământesc, si porneste urcusul prin văzduh, către sălasul lui din cer, dracii îl opresc, ostenindu-se să afle în acela vreo asemuire de vreun chip cu ei, cu păcosenia lor, cu căderea lor, si să-l tragă în jos către iad, care este gătit diavolului si îngerilor lui (Mat. 25, 41).
Ei lucrează în chipul acesta prin dreptul pe care l-au dobândit” (Episcopul Ignatie, Opere complete, vol. III, pag. 132-133).
După căderea lui Adam, continuă episcopul Ignatie, când raiul a fost închis pentru om si un heruvim cu sabie de foc a fost pus să-l păzească (Facerea 3, 24), mai-marele îngerilor căzuţi, satana, dimpreună cu hoardele de duhuri stăpânite de el, ”s-a sălăsluit în locul dintre pământ si rai, si din ceasul acela si până la jertfa mântuitoare si moartea de viaţă dătătoare a lui Hristos, acela nu a îngăduit nici măcar unui singur suflet, după iesirea lui din trup, să treacă pe calea aceea.
Porţile raiului au fost închise oamenilor.
Atât cei drepţi cât si cei păcătosi coborau în iad (după moarte). Porţile vesniciei si calea de netrecut erau deschise (numai) pentru Domnul nostru Iisus Hristos” (pag. 134135).
După răscumpărarea noastră de către Iisus Hristos, „toţi cei care L-au prigonit pe faţă pe Mântuitorul au primit mostenirea lui satan: după iesirea din trup, sufletele lor coboară drept în iad.
Iar crestinii care sunt aplecaţi spre păcat sunt la fel de nevrednici ca să fie ridicaţi de la viaţa pământească la slăvita vesnicie. Dreptatea cere ca aceste aplecări spre păcat, aceste vinderi ale Mântuitorului să fie cântărite.
Sunt de trebuinţă dreapta socoteală si dreapta judecată pentru cunoasterea măsurii aplecării spre păcat a sufletului crestinului, pentru a hotărî ce covârseste în el -viaţa vesnică ori moartea vesnică. Dreapta judecată a lui Dumnezeu asteaptă sufletul fiecărui crestin după iesirea lui din trup, după cum a spus Sf. Apostol Pavel: Şi precum este rânduit oamenilor, o datăsămoară, iar dupăaceea săfie judecata (Evrei 9, 27).
Pentru cercetarea sufletelor care străbat văzduhul, puterile întunericului au statornicit locuri anume de judecată si păzitori într-o aleasă rânduială.
În sălasurile de sub rai, de la pământ până la cer, stau pururea de pază legiuni de duhuri căzute.
Fiecare sălas având cunoscători ai vreunui oarecare chip al păcatului, caută cu multă grijă păcatul acela în sufletul care ajunge în acel loc. Străjile dracilor văzduhului si sălasurile de judecată sunt numite în scrierile patristice vămi, iar duhurile care slujesc în acelea sunt numiţi vamesi” (vol. III, pag 136).
Omul trebuie să-si aducă aminte cu hotărâre ce l-a învăţat îngerul pe Sf. Macarie al Alexandriei, când acesta începuse să-i povestească despre vămi: ’Socoteste lucrurile pământesti de aici ca pe cea mai împuţinată arătare a lucrurilor celor ceresti.’
Istorisind vedenia de după moarte a unui oarecare Reparatus, care a văzut un preot păcătos ce ardea în vârful unui rug urias, Sf. Grigorie spune: „Rugul de lemn pe care l-a văzut Reparatus nu înseamnă că lemnul arde în iad.
Asta s-a întâmplat, mai degrabă, ca să-i arate aceluia chipul viu al flăcărilor iadului, astfel încât, povestind oamenilor, să capete frică de focul cel vesnic prin asemănarea cu focul cel material cunoscut de ei” (Dialoguri, IV, 32, pag. 229-230).
Părintele Arsenie Boca ,,In vremurile din urmă călugării vor fi ca mirenii şi mirenii ca dracii,,
• Părintele Arsenie spunea că sfârşitul lumii depinde de purtarea lumii, nu de Dumnezeu, că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă să fie viu, dar noi prin faptele noastre îl forţăm pe Dumnezeu să ne gate odată, că nu ne mai poate suporta.
Dar nu ştim când va fi acesta.
Dacă trăim mai mult poate-l prindem.
Dumnezeu are un plan, dar Dumnezeu nu măsoară timpul în ani, zile; El n-are timp.
Şi cum a făcut Dumnezeu cu profetul Iona din pântece şi nu i-a pedepsit pe oameni pentru că a văzut credinţa lor, aşa şi noi dacă ne căim, Dumnezeu poate să mai ţină lumea mii de ani.
(Gheorghe Silea, 45 ani - Sâmbăta de Sus)
• Spunea că în vremurile din urmă călugării vor fi ca mirenii şi mirenii ca dracii. (Ana Riţivoiu, Sibiu)
• Părintele Arsenie zicea: „Eu vă ajut şi când n-oi mai fi”.
Când a murit (1989), a zis: „Eu mai puteam să trăiesc, dar nu mai vreau să trăiesc pentru că Apocalipsa e foarte aproape, chiar trăim în timpul Apocalipsei”.
Nu ştiu la ce timpuri să ne aşteptăm, nu vreau să fiu un pesimist, dar cei care au fost în preajma Părintelui când a murit aşa spun. (Pr. Ioan Ciungara, Copăcel)
• Părintele Arsenie spune că, în Apocalipsă, când se spune că „vor cădea stelele cerului pe pământ” e vorba de oamenii credincioşi, de oamenii lui Dumnezeu care vor cădea în păcat.
.
E vorba de cei despre care profetul Daniel spunea: „Cel ce va întoarce pe cineva din necredinţă la credinţă, se va mântui pe sine şi va acoperi mulţime de păcate şi va străluci ca stelele cerului”.
Dar aşa de mari vor fi ispitele în vremea aceea că până şi aleşii lui Dumnezeu vor cădea în păcat.
De aceea se spune că cei ce vor crede în vremea din urmă vor fi mult mai mari înaintea lui Dumnezeu decât cei ce au crezut în vremea de început, chiar dacă nu vor face ceea ce au făcut cei dintâi. De aceea străduiţi-vă să credeţi cu adevărat. (Pr. Ciprian Negrean)
• Sfaturi ale Părintele Arsenie - „Nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu” (Rom. 13, 1).
Deci primim divinul stăpânirii, dar refuzăm păcatul ei...
Să fiţi deci pregătiţi să puneţi capul pe butuc dacă credinţa o va cere.
Din toate timpurile se ştie că, atunci când puternicii vremii ridicau mâna asupra slujitorilor lui Dumnezeu, n-a mai dăinuit puterea lor. - Ungurii vor mai mult decât Ardealul. - Vor veni necazuri mai mari decât Munţii Făgăraşului .
„Duhovnicul ne dezgroapă talanţii Împărăţiei”
• Arătarea şi împlinirea în firea noastră a tuturor darurilor naşterilor noastre de sus, din Duhul Sfânt, e ceea ce numim desăvârşirea, cea la măsura fiecărui ins.
Fiecare e înzestrat şi trimis să împlinească un rost al lui Dumnezeu între oameni.
Dezvelirea şi înţelegerea acestui rost sau destin ascuns în noi [talant], în fiecare, după atotştiinţa de mai înainte (Romani 8, 29) a lui Dumnezeu, nu poate fi dezgropat fără cunoştinţa şi luarea-aminte a unui duhovnic iscusit.
Duhovnicul sau stareţul ajută şi dezvăluie toate intenţiile lui Dumnezeu din fiii Săi, dăruite lor după măsura credinţei, ce vor avea s-o aibă.
• Toţi nevoitorii trebuie să-şi găsească duhovnic, deoarece în cele duhovniceşti, tot ce nu e din povăţuire orânduită şi sub ocrotirea smereniei duce la înşelare şi la mai mare rătăcire, decât înseşi patimile.
• Necazurile vieţii sunt grai mai aspru al lui Dumnezeu către oamenii mai grei sau mai vicleni la minte...
Relele de pe pământ aşa de mult vor strânge oamenii, încât nu mai rămâne istoriei altă soluţie decât sfârşitul ei...
Să nu uităm că una e lupta şi suferinţa omului mărturisit şi alta e suferinţa omului nemărturisit.
• Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe, şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă suferinţă putem răbda cu bucurie.
Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem.
Atât de puternice vor fi mila şi adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroşi pentru Dumnezeu şi pentru oameni.
• Convertirea talentelor este un mare talent.
Înzestrările lui Dumnezeu nu sunt date ca simple ornamente de care să ne bucurăm numai noi.
Când ţi-a găsit Dumnezeu vreo treabă pentru Împărăţia Sa între oameni, ai isprăvit toate obligaţiile lumii...
Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui, pe noi înşine, toată viaţa...
Creştinismul nu e numai o afacere de duminică, ci e o strădanie de toate zilele.
Să nu calci legea iubirii
• Eu nu mă răzbun. Are cine.
„Tu fă bine şi aşteaptă răul. Binele ţi-l va răsplăti Dumnezeu. Dacă oamenii, rudele, ţi-ar face bine, ţie ce cruce ţi-ar mai rămîne?
Deci roagă-te pentru cei ce te blastămă, fă bine celor ce-ţi fac rău; celui ce-ţi cere - nedrept - dă-i tot ce-i trebuie lui, din lăcomie.
Cu alte cuvinte, nu te împotrivi răului când te asupreşte cu nedreptate, ca să nu calci legea iubirii de Dumnezeu şi de oameni, indiferent cum sunt ei.
Tu fii cum trebuie.
Tu să ai grijă să nu zici rău absolut nimănui, indiferent ce nedreptate ţi-ar face, - pentru că iertându-le toate, aşa urmezi lui Iisus, - aşa ţii (împotriva firii, sau mai bine zis mai presus de fire) legea lui Dumnezeu - a iubirii.
„Cine vine şi mă caută, nu vine degeaba!”
• Spunea Părintele Arsenie că „cine vine şi mă caută, nu vine degeaba”.
• Părintele Arsenie spunea: „Mă, nu veniţi numai voi. Aduceţi-i, şi pe cei care nu au fost aici niciodată.
Este destul dacă aţi venit o dată sau de două ori, că la dreapta judecată am şi eu un cuvânt de spus. Unde veţi fi, pun mâna în capul vostru şi vă scot afară. Dar este o condiţie: să fiţi buni, să faceţi fapte bune, să mergeţi pe linia Bisericii şi să fiţi tot timpul pregătiţi, cum vă învaţă preoţii Bisericii”.(Maria Matronea, Sibiu)
preluare text din cartea ,, O sinteza a lucrarii Parintelui Arsenie Boca
Suntem la început de post, căci pentru cine nu mănâncă de dulce luni (noi postim lunea pentru sănătate), putem spune că este deja Lăsata Secului pentru Postul Sfintei Marii. Pentru un creștin autentic adevărata bogăție este atunci când a reușit să-L omenească pe Dumnezeu (să locuiască Dumnezeu în el) și să se îndumnezeiască.
"Cei mai periculoși sunt creștinii care își beau unii altora sângele ca șerpii!"(Sfantul Epifanie)
Lipitorile sug sânge, șerpii când mușcă prin sânge bagă otravă, iar noi când ne înverșunăm sângele asta vrem să facem, să băgăm otravă! Cum? Între noi înșine!
Și noi intrăm cu diavolul în sfat! Atunci când ai un val de învreșunare, când ești agresiv în vorbă și gândire, când ai ură, când ai dușmănie, când ai pizmă, când nu poți să ierți, când vrei să ucizi, când vrei să te răzbuni..
Cum stă și scris “N-AM VENIT SĂ ADUC PACE, CI SABIE!”
„Nu am venit să împac adevărul şi minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona, ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece”.
Cu ce să le tai şi să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e totuna. Apostolul Pavel sfătuieşte: „Luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu”. - „Că am venit să despart pe om de tatăl său şi pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa”.
Căci dacă fiul merge după Hristos, iar tatăl rămâne în întunericul minciunii, sabia adevărului lui Hristos îi va despărţi. Adevărul este mai vrednic de iubit decât tatăl.
Toată planeta este într-o suferință! Asuprirea omului de către om! De ce nu se înțeleg oamenii pe pământ? Pentru că ei singuri se alcătuiesc în haite, în turme.. Nu este greu de înțeles! Sunt cei săraci și trudnici, talpa, a caror "drepturi" nu sunt decât munca, osteneala, ogorul, toporul, tractorul.. în general munca grea; iar aceia sunt disprețuiți și considerați proști, pentru că muncesc; Apoi avem haita politică care are toate drepturile pentru că sunt considerați "rasa superioară".. însă fără să știe și ei mănâncă aceeași "pâine grea și nedreaptă" căci este scris în Scriptură "Nu ştiţi voi postul care Îmi place? - zice Domnul.
Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol"(Isaia 58: 6-7) “sa nu opresti plata cuvenita lucratorilor” (Întârzierea sau, mai grav, oprirea plății lucrătorilor reprezintă un păcat strigător la cer). Aceasta este prima lege pentru care vom fi judecați la Dumnezeu, în nedreptate!
DACĂ DEPINDE DE TINE SĂ MOARĂ CINEVA DE FOAME ȘI NU L-AI AJUTAT EȘTI DIRECT RESPONSABIL!
PRIVEȘTE CERUL CĂ DE ACOLO VINE PEDEAPSA!"
Nu confunda Instituția Ortodoxă cu un om care a greșit! M-am uitat zilele acestea cât a pulsat mass-media pe știrea acesta "că nu știu care preot din Ardeal, a făcut nu știu ce cu un tânăr"..
Ia-l domnule de urechi, cheamă-l la tine, judecă-l, oprește-l de la slujbă, pedepsește-l.. dar nu confunda Instituția Ortodoxă cu un om care a greșit! În primul rând, prima greșeală fundamentală este alta.. PĂCATUL NU SE EXPUNE PUBLIC!
Iconomul nedrept O pildă cu mai multe înțelesuri pe care o putem raporta la ceea ce se întâmplă în jurul nostru! La banii mulți pe care țara îi face prin truda ei.. LA SALARIILE MICI PE CARE LE DAU STĂPÂNII ACESTEI LUMI și la imopzitele mari care se pun pe nimicul pe care ți-l dă! Numai că pe aceștia care asupresc nu îi mai poate judeca Dumnezeu, pentru că ei sunt nejudecabili, faptele lor și "averea necinstită" îi va judeca! Ei mănâncă pâinea cea rea și pâinea cea nedreaptă!
Bogăţia, aşadar, este necesară şi îngăduită, doar dacă poate fi convertită în valori spirituale, nepieritoare.
Certitudinea judecăţii lui Dumnezeu planează asupra bogăţiei şi asupra relaţiilor faţă de ceilalţi, pentru ca atunci când "uşile se vor închide" să fim primiţi în locaşurile veşnice.
