Ispitele si pacatele in invatatura parintilor filocalici
Ridicarea la Dumnezeu presupune un adevarat razboi duhovnicesc cu noi insine, cu diavolul si cu atractia manifestata de materie asupra trupului material.
Sfintii Parinti ne relateaza despre formele diferite de manifestare a omului cazutde la ascultarea de Creator, la robirea fata de creatura. Au transpus ei insisi mai intai in viata sfaturile lor si ne vorbesc despre acest razboi ca unii care au trecut prin el castigandu-l. S-au imbogatit in virtute, s-au iluminat si au atins desavarsirea, si asa ne invata si pe noi cum sa ne curatim, iluminam si desavarsim. In felul acesta, ne arata toate suisurile si coborasurile luptei cu patima, pana la cele mai mici amanunte, pentru ca necunoasterea vicleniilor vrajmasului inseamna pentru noi pierderea luptei chiar de la inceputul ei.
Sfatul filocalic, dupa felul cum este alcatuit, are un deosebit rol de prevenire a pacatului prin alungarea lui inca din faza de ispita, pentru ca daca nu inlaturam gandul inca din faza de ispita, lupta si suferinta va fi apoi mult mai grea. Suntem invatati sa spunem de la inceput nu ispitei si sa nu intram in acest joc periculos. Acceptarea ispitei si savarsirea pacatului duce in final la aparitia patimii. Deci, Parintii insista pentru alungarea ispitei inca de la inceput, pentru ca dezvoltata, ea duce la departarea de dragostea dumnezeiasca, transformandu-se intr-un zid despartitor intre om si Dumnezeu.
Vorbind despre ispite, Sfantul Marcu Ascetul scrie ca "a nu avea experienta momelii raului e propriu firii neschimbabile, nu celei omenesti", iar Evagrie Ponticul ne descopera ca, dintre dracii care se impotrivesc urcusului nostru duhovnicesc, cei dintai sunt cei incredintati cu poftele lacomiei pantecelui, cu iubirea de argint si cei care ne momesc cu slava de la oameni, iar ceilalti vin dupa acestia ca sa ia in primire pe cei raniti de ei, fiind, de pilda, cu neputinta sa cada cineva in mainile duhului curviei, daca n-a fost doborat mai intai de lacomia pantecelui. Mania nu poate tulbura pe acel ce nu lupta pentru mancari sau pentru bani, sau pentru slava. Si nu putem scapa de dracul intristarii daca nu ne-am lepadat de toate acestea. Nici de mandrie nu scapam, daca nu ne eliberam de iubirea de argint. Deci, e cu neputinta sa cadem in ispita vreunui drac, daca nu suntem raniti mai intai de acele capetenii ale lor.
Dar, asa cum ne arata Sfantul Isaac Sirul, nu poate diavolul sa se apropie de om, sau sa-i aduca ispite, daca Dumnezeu nu ingaduie si daca omul nu se leneveste, sau de nu-l dezleaga Dumnezeu spre ganduri spurcate, prin parere de sine si prin mandrie, sau printr-un gand de indoiala si prin impartirea sufletului. Pe acestia ii cere diavolul sa-i ispiteasca. Iar pe cei simpli si fara cercare si experienta duhovniceasca, Dumnezeu nu ingaduie diavolului sa-i ispiteasca ca si pe cei sfinti caci El stie ca ei nu sunt pregatiti si nu pot sa infrunte ispitele mari ale diavolului. Numai cei ce se roaga mai staruitor, si au ajuns la o anumita treapta a urcusului duhovnicesc, sunt tulburati de ispite infricosate si salbatice, dand razboaie greu de purtat.
Ne amintim aici si de ceea ce ne spunea Parintele Ilie Cleopa, anume, daca am fi fost noi in pustie legati de un copac si am fi vazut pe diavol, am fi scos copacul din radacina si am fi fugit cu tot cu el in spinare. Dar ii lasa Dumnezeu spre ispitire numai daca au una din pricinile de care am vorbit mai sus.
Extrem de importanta este si relatarea Sfantului Maxim Marturisitorul, care ne descopera pricinile pentru care Dumnezeu ingaduie sa fim ispititi de draci. Acestea sunt in numar de cinci:
1. Mai intai, pentru ca, razboiti fiind, si razboindu-ne in aparare, sa dobandim puterea de a deosebi virtutea si pacatul.
2. Apoi, dobandind prin lupta si prin durere virtutea, sa o avem sigura si nestramutata.
3. A treia, ca inaintand in virtute, sa nu ne ingamfam, ci sa ne invatam a ne smeri.
4. Pentru ca, dupa ce am fost ispititi de pacat, sa-l uram cu ura desavarsita.
5. Iar a cincea, care-i mai presus de toate, ca, devenind nepatimasi, sa nu uitam slabiciunea noastra, nici puterea Celui ce ne-a ajutat.
Parintii filocalici ne indeamna, cu o bogatie uriasa de amanunte si argumente, sa respingem ispita inca din faza de momeala (atac). Aceasta momeala e venirea in minte a binelui sau a raului, ea neavand nici rasplata, nici ocara, pentru ca noi nu am luat nici o atitudine fata de ea si nici nu am produs-o noi. Daca respingem momeala chiar din clipa in care apare, am biruit. Dupa aceasta, urmeaza insotirea, adica convorbirea cu gandul, fie spre incuviintare, fie spre lasare, meditarea asupra lui. Aceasta are lauda mica cand e placuta lui Dumnezeu; la fel si mustrare, cand e rea. Suntem sfatuiti sa nu dialogam cu diavolul. Ne bate la dialectica. E mai tare ca noi si-i viclean. Dupa aceea urmeaza lupta in care mintea biruie sau e biruita si e pricina de cununa sau osanda cand ajunge la fapta. Daca meditam asupra ei si incepem sa ne indulcim cu perspectivele pacatului, s-a produs insotirea gandurilor noastre cu cele ale divolilor vicleni, "ne-am lipit de gandul rau, ni l-am insusit, nu mai sta in noi strain. Prin aceasta am intrat in zona pacatului si anevoie mai putem opri desfasurarea pana la capat a acestui proces odata declansat". Urmeaza incuviintarea sau consimtirea, care, odata acceptata, duce la pacat, iar din acesta se naste robia, apoi urmand patima, care duce la deprindere prin obisnuinta cu ea, facand sa se porneasca la fapta de la sine.
Daca ar fi sa exemplificam si sa alcatuim un scenariu al ispitirii diavolului, aceasta s-ar derula astfel: ispititorul diavol ne da in minte gandul: "Ce ar fi sa faci si tu pacatul (cutare)?" Acesta-i atacul prim sau momeala. Apoi urmeaza (dar n-ar trebui sa fie ingaduit) dialogul nostru cu el: "Da, ce ar fi?" Diavolul ne-ar spune: "Fa si tu macar o data, vezi cum e, caci toti fac aceasta de multe ori. Fa o singura data, apoi te lasi tu. Dumnezeu e bun si te iarta." Apoi este lupta, sa faca sau sa nu faca omul pacatul. Urmeaza (dar n-ar trebui sa urmeze) incuviintarea: ("Hai sa incerc"), robia (nu poti sa te mai lasi de el, sau te lasi foarte greu) si patima, care devine deprindere, ca o a doua natura.
"Si pacatul se naste asa, ne spune Sfantul Marcu Ascetul, ca diavolul ispiteste pe om printr-o momeala care nu-l forteaza si ii arata inceputul pacatului, iar omul intra in vorba cu el din pricina iubirii de placere si a slavei desarte. Caci desi prin judecata nu voieste, dar cu lucrarea se indulceste si il primeste". Mai adaugam ca, dupa savarsirea pacatului diavolul impinge pe om spre deznadejde si-i insufla rusinea pe care i-o ia cand il indeamna sa faca pacatul. "Vei spune asemenea lucruri duhovnicului? E mare rusine."
Asa se prezinta pacatul: dulce si lipicios. Insa dupa savarsirea lui, el lasa un gust amar, o goliciune in suflet.
Referindu-se la numarul si felul ispitelor, Evagrie Ponticul ne spune ca dracii nu lasa nimic necercetat din cele ale noastre: nici sederea, nici culcarea, nici starea in picioare, nici cuvantul, nici mersul, nici privirea. Toate le iscodesc si le cerceteaza, ca sa ne desparta pe noi de Dumnezeu.
Sfantul Maxim Marturisitorul ne invata ca, chipul ispitelor e indoit: unul e prin placere, altul prin durere. Primul e ales de bunavoie, al doilea fara voie. Cel dintai e nascatorul pacatului si trebuie sa ne ferim de el, cum ne invata si Mantuitorul cand zice: "si nu ne duce pe noi in ispita". Aceasta mai are intelesul acesta: si fa ca sa nu fim ispititi peste puterile noastre. Iar celalalt e pedepsitorul pacatului, chinuind prin dureri si necazuri dispozitia iubitoare de pacat. Amandoua aceste ispite, si cea cu voie si cea fara voie, le unelteste diavolul: pe cea dintai atatand sufletul prin placerile trupului, iar pe cea de a doua o doreste diavolul, voind sa strice firea prin durere, silind sufletul doborat de dureri sa puna in miscare gandurile de ocara impotriva Facatorului.
Dar, noi trebuie sa ne rugam sa nu ne vina ispita de bunavoie, ca sa nu ne despartim de dragostea lui Dumnezeu, si pe cea fara voie sa o rabdam barbateste, ca sa aratam ca punem mai presus de fire pe Facatorul nostru.
Asemenea, si Sfintii Varsanufie si Ioan, care, dupa cum se stie, s-au inchis intr-o incapere si nu comunicau cu ceilalti din afara decat numai prin scrisori, arata ca sunt ispite de la noi, de care trebuie sa ne ferim si sunt ispite cu ingaduinta lui Dumnezeu, care sunt spre folosul sufletului.
Sfantul Maxim mentioneaza, la randul lui, ca ispitele sunt de mai multe feluri: dinainte, dinapoi, de la stanga, si de la dreapta. Dinainte, cand ne vrajesc dracii prin infatisarile materiei, de dinapoi, cand ne starnesc amintirea pacatului prin gandurile ce le-am avut mai demult; de la stanga, cand tulbura sufletul prin patimile trupesti si neinfranate; si de la dreapta, cand dau navala asupra sufletului prin mandrie si prin slava desarta.
Parintele Profesor Dumitru Staniloae, traducatorul si talmacitorul Filocaliei, precizeaza ca omul poate fi ispitit prin cele lumesti si prin cele rele, dar si prin virtutile dobandite care-l pot face sa se mandreasca; la fel, si prin placere si prin dureri, care-l pot face cartitor.
Uneori diavolii vor sa-i faca pe oameni sa creada ca ispitele nu exista si ca nu mai pot fi acum actuale. Pe cei care vietuiesc despartiti de oameni, ii ispitesc dracii prin ei insisi. Iar cand se afla in comuniune cu semenii, diavolul ii ispiteste prin ei, acestia adeseori facandu-se unelte ale lui. Diavolul mai e ajutat si de afectele si simturile noastre, daca ele nu sunt induhovnicite.
Cuviosul Isaia Pustnicul, nu ezita nici el sa vorbeasca despre ispitele din partea dracilor, aratand ca ei pregatesc arcuri si sageti, ranind inima omului. Un demon sageteaza ochiul, atatandu-l spre pofte, altul sageteaza auzul spre a asculta cu placere cele ce nu trebuie; altul, limba aceluia spre vorbirea impotriva altora si spre ascutirea maniei; altul misca pantecele spre lacomie; altul misca mainile spre moleseala; altul indeamna picioarele spre a alerga la pacat; altul atata trupul spre desfranare si adulter si lene; altul il atrage spre cearta si pizma si ciuda; altul il impinge spre ura si spre ascutirea raului; altul il sfatuieste spre mese bogate si griji lumesti.
Dupa cum observam, dracii ne ataca atat in mod direct, cat si folosindu-se de unii oameni si de lumea aceasta cu lucrurile ei, cautand astfel sa ne sustraga de la pregatirea noastra pentru viata vesnica.
Avem, de asemenea, o alta descriere a ispitelor diavolesti la Sfantul Ioan Scararul, care arata ca, in toate lucrarile noastre, dracii ne sapa trei gropi, intai lupta ca sa ne impiedice sa nu facem binele. Daca nu ne-au infrant acum, lupta mai departe impiedicand ca sa nu savarsim binele pentru Dumnezeu. Daca nu ating ei nici aceasta tinta, ne fericesc ca vietuim in toate dupa Dumnezeu. Sfantul Ioan ne da si remediile la acestea. Celei dintai ii opune sarguinta si gandul la moarte, celei de-a doua, supunerea si ocara, iar celei de-a treia, ii opune defaimarea neincetata de sine.
De multe ori, diavolul, ne spune Petru Damaschinul, "are obiceiul sa atace sufletul cu ceea ce gaseste in fata lui, fie cu bucurie si cu parere de sine, fie cu intristare si deznadejde, fie cu oboseala covarsitoare, fie cu desavarsita nelucrare, fie cu lucruri si cugetari nelavreme si fara de folos, fie cu intunecime si ura nesocotita fata de toate cele ce sunt".
Cand vorbesc despre razboiul de noapte, Parintii ne sfatuiesc ca, de suntem ispititi noaptea prin inchipuire de impreunare, sa ne pazim inima sa nu cugete ziua la trupurile din inchipuire ca sa nu ne intinam de placerea lor. Sfintii Varsanufie si Ioan, ne sfatuiesc ca, atunci cand ne vine ispita diavolului noaptea, sa facem 49 de ingenungheri, zicand la fiecare: "Doamne, iarta-ma pentru numele Tau cel sfant". Iar de suntem bolnavi sau este Duminica, cand nu e ingaduit sa facem metanii, sa zicem cuvantul acesta in locul celor 49 de ingenungheri.
Ca remedii ispitelor, Parintii linistii ne recomanda atentia la ispitele trupului, pe care, cu cat il slujim mai mult, pe atata ne pricinuieste mai multe ispite; apoi rabdarea, asceza, fiindca daca n-avem asceza, n-avem rugaciune curata, poate numai cea a buzelor, care e abia e prima treapta; daca n-avem rugaciune, n-avem dragoste; daca n-avem dragoste, nu troneaza in inima noastra nici smerenia, etc. Deci, daca nu avem asceza, nu avem putere duhovniceasca. Apoi sa evitam pricinile si sa fugim de locurile unde am mai pacatuit, caci "nefiind fructul de fata, nu-l poftim des". Iar pricinile pacatelor sunt: vinul, femeile, bogatia si bunastarea trupului, acestea nefiind prin fire pacate, ci firea noastra usor inclina din pricina lor spre patimile pacatelor. De aceea trebuie sa ne pazim de ele cu sarguinta. Sa cautam totdeauna ceva bun si folositor de facut, sa nu lenevim, ca sa nu-i oferim teren de lupta diavolului si prijej de ispitire. Sa fim noi stapanii lucrurilor si sa nu devenim robii acestora.
Sfantul Ioan Carpatinul, sintetizand remediile contra ispitelor, ne spune ca, daca nu dormim (in sensul de nelucrare duhovniceasca) putem sa-i punem si noi celui rau curse si laturi mai mari si mai infricosate: rugaciunea, cantarea, privegherea, smerenia, slujirea aproapelui, mila, multumirea si ascultarea cuvintelor dumnezeiesti.
Dar, in relevarea remediilor, cel mai mult insista Parintii pe rugaciune. Si mai ales atunci cand ne apare momeala diavolului trebuie sa-l chemam pe Hristos in ajutor, asa cum aflam si din relatarea Avei Filimon, despre un frate, care in ispite isi punea nadejdea in Dumnezeu, crezand ca Dumnezeu ingrijeste de el, si purta astfel usor ispitele. Numai aceasta facea de la el: se ruga neincetat. Caci stia ca, pe cat se intind cele neplacute, pe atat se gatesc cununile celui ce rabda.
continuare http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/ispitele-pacatele-invatatura-parintilor-filocalici-68496.html
