Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 22 martie 2017

Curățirea, înfrânarea și înnoirea sufletului - Părintele Calistrat





Bate si ti se va deschide !


S-a răcit sufletul tău?

Simți că te-ai îndepărtat de Dumnezeu, ți se pare că nu mai ai viață în tine, nici bucurii, nici speranțe? 


Mult prea usor ii este omului sa-L uite pe Dumnezeu, pentru ca prea nu intelegem ca fara de El suntem pierduti. Nu am inteles nimic din Dragostea Lui, nu am "vazut" nimic din iertarea mult prea rabdatoare cu care suntem inconjurati.
 Mai grav este ca ne complacem in aceasta lasa, in aceasta rusinoasa ignorare a lui Hristos; putem trai o viata intreaga fara sa ne indragostim de El, fara sa cautam clipa in care sa gasim sensul existentei noastre.
 Totul a intrat intr-o rutina a vietii: nimic nou, nimic care sa ne mai atraga atentia, nimic care sa ne mai trezeasca. Parca credem, parca nu; acum vrem sa ne rugam, dar imediat renuntam a pune in practica; acum gresim, apoi parca ne pare rau - si cu acest joc al identitatii de crestin ne petrecem o viata intreaga, niciodata fiind gata a nu-L mai uita, a nu-L mai parasi pe Dumnezeu.

Rugăciunile au amuțit, lumina din tine s-a stins; te apasă un gol pe suflet și te întrebi: „Te mai poate iubi Dumnezeu așa cum ești: nesimțitor, nevrednic, poate chiar necredincios?”
Caută atunci spre infinita, neschimbata iubire care din veac în veac a rămas aceeași: ea nu se clatină, nu ezită, din pricina schimbărilor prin care ai trecut, ea poate da căldură inimii tale de piatră, o poate transforma pe de-a-ntregul cu puterea sa.



Domnul l-a iubit pe Petru și atunci când, cu puțin timp după ce se lepădase de El, Îl urma „de departe”.

Privirea neadormitei iubiri a Domnului a frânt inima lui Petru, a aprins focul din ea, care se stinsese. Aceaastă iubire a Domnului îți „aparține”. Ține-te de ea, nu întârzia să revii pe minunatul ei liman!

Știu că duci dorul celor care erau până nu demult bucuria vieții tale și care acum sunt în Împărăția cerurilor. Te stingi de dorul lor după această amară despărțire.

Există însă o legătură de inima care nu s-a curmat. Când sufletul îți tânjește după ei, caută spre înălțimea iubirii lui Hristos.
Acea iubire e triumfătoare. În slava în care se găsesc cei mântuiți, izbăviți de păcate, îi înalță laudă și ea se revarsă și asupra aleanului tău, îmbrățișându-ți inima pustiită, creând o legătură vie între tine și ei.

Aceeași unică iubire care cuprinde cerul și pământul se bucră de cei ce s-au întors acolo și nu-i părăsește pe cei ce au rămas aici.

Crede că inima ta de piatră va prinde carne și că bătăile ei vor fi mai puternice sub lucrarea acestei iubiri, fiindcă, oricât de lungi și istovitoare ți se vor părea zilele, oricât de grele încercările, nici înălțimea dorințelor, nici adâncul suferințelor „nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 39).

Cauta si rosteste necontenit Rugaciunea lui Iisus, zi si noapte, postind aspru citeste Sfanta Scriptura, fa milostenie in stanga si in dreapta, ajuta tot omul necajit si Harul te va cuprinde.

 Pacea va fi in inima ta. In ispite sa nu cartesti, chiar de ai vrea sa urli de durere.

Taci si nadajduieste in Domnul. Citeste cartile Sfintilor Parinti mai des si urmeaza-le sfatul. Filocalia sa-ti fie perna de capatai. Si cauta in inima ta sa nu pacatuiesti nici cu gandul.

Nu vei putea poate un an, insa al 2-lea, daca urmezi aceste reguli elementare, Domnul te va cerceta in inima ta si de va cunoaste ca esti vrednic , te va milui si gandurile rele vor fi amintire. 

Sa vrei sincer si sa te rogi sincer ! Asa precum se rugau Sfintii Parinti, cu lacrimi de iubire catre Domnul! Asa fa si tu !

Fugi de adunarea oamenilor pe cat posibil sa nu-ti antreneze mintea in desartaciunile lumii acesteia ! Cauta si tine-ti limba in frau. Sa ai trezvie ! Fugi de pofte si patimi, cauta spre virtuti.

Tu pe toate sa le indeplinesti, insa sa nu zici nimanui nici un cuvant de rau, caci toata plata ta in cer se va sterge !
 Sa nu stie nimenea de tine si nevointa ta. Doar Domnul , duhovnicul si inima ta sa stie.

Da, vei zice ca e greu, da, asa este. Insa fara osteneala nu vei putea ajunge in Imparatia vesnicei fericiri !

Ea se castiga scump, cu osteneala.

 Depinde de tine ce doresti, care fericire o cauti : cea pamanteasca  (care e desartaciune si duce spre osanda ) sau cea a Domnului, care nici o data nu se va sfarsi, insa este o fericire, bucurie si dragoste dea pururi !

Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu - Editura Sofia
sursa www.crestinortodox.ro 

Adevarata pocainta si greseala - Parintele Calistrat - Predica de colectie



PILDE DE POCĂINŢĂ

Un rob a omorât o femeie bogată, i-a luat averea, bijuteriile ei, şi a dispărut. S-au făcut arestări, interogatorii, a fost acuzat un oarecare nevinovat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Hoţul a plecat în altă regiune, şi-a schimbat numele şi cu bogăţia ce o avea făcea afaceri. A câştigat mult şi s-a îmbogăţit, iar din câştig împărţea la săraci. S-a căit profund pentru crima sa. A construit aşezăminte filantropice, azile pentru săraci, pensiuni şi alte aşezăminte importante şi toţi îl aveau de sfânt. Nimănui nu-i trecea prin minte că acest mare binefăcător era acel criminal şi hoţ. Dar înlăuntrul său ceva îl rodea zi şi noapte, un glas care-i spunea: „Vai ţie! Eşti un criminal! Eşti un hoţ!". Ce folos avea că toţi îl considerau sfânt? El simțea foc înlăuntrul său. Mergea la biserici, dădea Liturghii..., însă înlăuntrul său avea foc. Anii treceau, însă el nu-şi putea linişti sufletul. Nu se putea slobozi de viermele care îi mânca măruntaiele zi şi noapte. După multă vreme, fiindcă nu-şi mai putea găsi liniştea, a mers la un duhovnic, a îngenuncheat înaintea lui şi s-a spovedit.

- Părinte, îi spune acela, să nu te înfricoşezi de cele pe care ţi le voi spune, căci văd că şi Sfinţia Voastră mă aveţi de sfânt. Eu sunt acel criminal şi hoţ. Uite, astfel s-au petrecut lucrurile. Te rog să-mi citeşti o rugăciune, pentru că de atunci nu am avut nici o zi liniştită. Niciodată nu m-am bucurat. Sunt un om nefericit, vrednic de milă. Vreau să mă ierte Dumnezeu.Atunci duhovnicul i-a spus:
- Ca să te iert, fiul meu, trebuie să mărturiseşti public păcatul tău. Lumea trebuie să afle adevărul.
El însă a amânat, a suspinat, a plâns, după care s-a întors iarăşi la duhovnic şi i-a spus:
- Părinte, daţi-mi binecuvântarea Sfinţiei Voastre! Am hotărât să fac aşa cum mi-aţi spus.
A doua zi era ziua lui de naştere la care se aduna multă lume. În toiul petrecerii el s-a ridicat şi le-a spus:
- Dumneavoastră mă credeţi sfânt, însă eu am săvârşit un omor.
Cei de faţă credeau că a înnebunit.
- Nu, mintea mea lucrează acum mai bine decât oricare altă dată, a spus el. Eu sunt criminalul cutare.
Şi le-a arătat tuturor dovezile crimei sale. Dar nimeni nu l-a crezut. Cu toate acestea autorităţile l-au cercetat şi l-au tras la judecată, însă după trei zile l-au lăsat liber. Apoi s-a îmbolnăvit.După o vreme duhovnicul s-a dus la el şi l-a găsit aproape de moarte. Însă el, plin de bucurie, i-a spus:
- Iată că Dumnezeu s-a milostivit de mine şi mă cheamă la El. Ştiu că am să mor, dar pentru întâia oară, după atâta amar de ani, sufletul meu este din nou fericit şi împăcat. Raiul mi-a deschis porţile din clipa când am făcut ceea ce trebuia să fac. Acum inima mi-a dat slobozenie să-mi iubesc şi să-mi sărut copiii. Nici ei nu vor să mă creadă, aşa cum nu m-a crezut nimeni, nici nevasta, nici oamenii legii, şi nici nu au să pună vreodată temei pe vorbele mele. Acum Îl simt pe Dumnezeu întru mine şi sufletul îmi este fericit ca în Rai... Mi-am împlinit datoria..

 Înfricoşătoare nenorocire este căderea în păcat. Şi ar fi fost cu adevărat de neîndreptat, dacă nu ar fi venit Însuşi Dumnezeu pe pământ şi nu S-ar fi făcut Om şi nu ar fi săvârşit Jertfa Sa slobozitoare. Cu Harul dumnezeiesc cel preaputernic, care izvorăşte din Jertfa Sa, Hristos a biruit păcatul, a deschis calea mântuirii şi ţine deschisă uşa pentru oricine vrea să se întoarcă lângă El. Mântuirea este asigurată acum pentru toţi, dar singurul lucru care rămâne este ca fiecare păcătos să o accepte şi să şi-o asume.
****
  Dar pentru ca să se săvârşească aceasta, omul trebuie nu numai să creadă în Jertfa lui Hristos, ci să înainteze el însuşi la jertfa eului său prin pocăinţă. Căci jertfa este pocăinţa. Aceasta este jertfa plăcută Domnului, cu neasemănare mai plăcută decât acele jertfe vechi din roadele pământului şi arderile de tot ale animalelor. Această jertfire a eu-lui, adică smerirea cugetării noastre egoiste, lepădarea de sinea noastră, este o condiţie necesară şi binevenită pentru participarea la mântuirea pe care o oferă Jertfa lui Hristos. „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi", spune Proorocul David. Puterea pe care o are această jertfă se vede din roadele ei. Risipitori şi vameşi, desfrânate şi tâlhari, tăgăduitori ai credinţei în Hristos şi prigonitori, adică fortăreţe falnice ale păcatului cad şi sunt luate în stăpânire. Mare este pocăinţa.

 Cuvântul lui Hristos trimite neîncetat chemări la pocăinţă pretutindeni. Trecerea Domnului dăruieşte întotdeauna prilej unui suflet naufragiat să apuce frânghia salvatoare pe care Acela i-o aruncă. De asemenea, El Își asumă o lucrare ostenitoare chiar şi pentru un caz concret, cum a fost aceea pentru samarineancă.Cel ce se întoarce şi se pocăieşte cu adevărat întotdeauna va afla un Părinte dispus să ierte, bucuros să uite, gata să mântuiască.Şi prilejuri vor putea fi date mereu de-a lungul veacurilor. Nu numai din vremea Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţi, ci neîncetat până astăzi. O predică, un mesaj, un eveniment, o întâlnire, un cuvânt, o încercare, o mâhnire, o pedeapsă, o binecuvântare, o întâmplare..., toate îl pot chema pe om la pocăinţă. Şi mulţi sunt aceia care arată sensibilitate şi primesc aceste prilejuri, „chipuri de pocăinţă", pe care le pune înainte dumnezeiescul Har. Iar roadele sunt minunate.

****
Dar pentru că în vremea Harului pocăinţa are roade atât de minunate, tocmai pentru aceasta vrăjmaşul mântuirii, diavolul, o războieşte, punându-i înainte piedici mari.În cadrul climatului general de lipsă a fricii lui Dumnezeu şi de necredinţă, la foarte puţini se naşte simţirea păcătoşeniei, mustrarea conştiinţei şi încă şi mai puţini simt nevoia să se curăţească prin jertfa „duhului umilit" al pocăinţei.
   Celor care nu au lepădat credinţa, vicleanul le zădărniceşte de multe ori pocăinţa în două moduri. Uneori prin nădejdea înşelătoare că mila lui Dumnezeu îi va mântui pe toţi la sfârşit şi, prin urmare, nu mai este trebuinţă să se mai neliniştească sau prin iluzia că, spunându-şi păcatele înaintea unei icoane, ele li se vor ierta. Alteori, dimpotrivă, prin teama nesiguranţei şi îndoielii care îi face să şovăie din pricina ruşinii aduse de gândul: „Oare mi se vor ierta păcatele mele atât de multe şi mari? Şi dacă mi se iartă, unde voi găsi curajul să le spun? Şi dacă le voi spune, cine mă asigură că cele ascunse ale mele nu vor fi făcute cunoscute şi altora?".
Celor care depăşesc toate acestea şi nu au alt motiv să lepede pocăinţa, vicleanul foloseşte ultima sa armă, amânarea, care adeseori duce la zădărnicirea pocăinţei. Amânarea este legată de diferite pretexte şi îndreptăţiri, prin care pocăinţa mereu se mută pentru „altă dată".
Cei care însă doresc cu adevărat pe Domnul şi au pocăinţă adevărată, depăşesc orice piedică şi ajung la epitrahilul duhovnicului. Pentru că numai acolo să dăruieşte iertarea păcatelor.
Acestea le-am menţionat aici ca o învăţătură teoretică despre pocăinţă.
Dar lecţia pocăinţei are trebuinţă, pe lângă învăţătura teoretică, şi de lucrarea practică. Iar aceasta ne-o pot oferi pildele de pocăinţă, adică exemplele concrete de persoane care au făcut în viaţa lor pasul pocăinţei şi şi-au aflat mântuirea.
Toţi oamenii păcătuiesc, mici şi mari, cunoscuţi şi necunoscuţi, dregători şi oameni simpli, bărbaţi şi femei. Păcatul este boala obştească a neamului omenesc. De aceea toţi au trebuinţă de medicamentul vindecării ce se dă prin pocăinţă.
Toate păcatele se tămăduiesc prin pocăinţă. Nu numai cele mici, ci chiar şi cele mai mari şi mai grele. Nu există păcat ce nu poate fi tămăduit de pocăinţă. 

,,POCAINTA ,, de PARINTELE RAFAIL NOICA




PARINTELE RAFAIL NOICA 

POCĂINŢA PERMANENTĂ SAU NEÎNCETATĂ



“Pocăinţa - spune Sfântul Isaac - este corabia, frica este cârmaciul ei; dragostea este limanul dumnezeiesc. Deci frica ne aşează în corabia pocăinţei şi ne trece peste marea vieţii celei rău mirositoare şi ne conduce spre limanul dumnezeiesc, care este dragostea, la care străbat toţi cei ce se ostenesc, toţi cei împovăraţi de pocăinţă. Si când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu”

In tâlcuirea inspirată a Părintelui Stăniloae, considerat, pe bună dreptate, nu doar un simplu traducător, ci şi “un întregitor al Filocaliei, un iubitor de texte filocalice, ca şi primii autori ai Filocaliei”: “Drumul pe marea vieţii acesteia, dacă vrem să fie o continuă apropiere de ţărmul raiului, de ţărmul dragostei, care e Hristos Însuşi, şi nu o rătăcire fără ancorare şi până la urmă o scufundare în bezna ei, dacă vrem să fie adică un drum spre desăvârşire şi spre viaţă, trebuie să-l facem neîntrerupt în corabia căinţei pentru nedeplina dragoste ce am arătat-o prin păcatele noastre, pentru că voinţa unei iubiri mai mari ne mână tot mai departe. 

Pocainta   ne ţine deasupra valurilor uriaşe ale răului sau egoismului ce se ridică din noi şi ne duce tot mai înainte. 

Numai aşezaţi în barca pocăinţei călcăm în fiecare clipă peste valurile păcătoase ale egoismului, care tind să se ridice din adânci dedesubturi din noi şi de sub noi.

 Numai prin ea suntem mereu deasupra noastră şi în mişcare dincolo de punctul la care ne aflăm, mai aproape de dragostea deplină, mai aproape de raiul în care se află pomul vieţii, adică Hristos, izvorul dragostei ce nutreşte spiritul nostru”.

Viaţa omului, după căderea în păcatul strămoşesc, se desfăşoară în dramatismul tensiunii dintre cădere şi înălţare, dar într-o continuă mobilitate. 

Deşi ţine de libertatea umană, păcatul nu este ceva constitutiv ei, prin creaţie, ci i s-a adăugat din exterior, ca o stare paranaturală, prin folosirea greşită a acestei voinţe libere. 
Acestea sunt, pentru literatura duhovnicească, cele două limite ale existenţei: căderea şi ridicarea.

 Numai îngerilor - arată Sfântul Ioan Scărarul - le este propriu să nu cadă.

 Oamenilor, le este propiu să cadă şi să se ridice iarăşi de câte ori s-ar întâmpla aceasta. 

Diavolii, odată căzuţi, nu se mai pot ridica. Într-un mod asemănător, Sfântul Petru Damaschinul, fin cunoscător al sufletului, al încercărilor şi curselor ce îi primejduiesc mântuirea, ne dă următorul sfat: “Ai căzut, ridică-te. Ai căzut iarăşi, ridică-te iarăşi. Numai pe Doctorul tău să nu-L părăseşti, căci atunci vei fi osândit de deznădejde mai rău decât un sinucigaş. 

Stăruie pe lângă El şi El Îşi va face milă cu tine, fie prin întoarcerea ta, fie prin încercare, fie prin altă faptă a purtării Sale de grijă, fără să ştii tu”.



Literatura ascetică, operă a Părinţilor cu viaţă îmbunătăţită este paradoxală, surprinzând duhovniceşte foarte subtil adâncurile păcatelor în care se poate ruina fiinţa umană, precum şi culmile virtuţilor, la care se poate înălţa ea. Aflat între aceste limite, între cădere şi ridicare, creştinul are ca mijloc haric deosebit de important pocăinţa, prin care redobândeşte starea de har.

Curăţia sau nepătimirea creştină se dobândeşte prin Taina Sfântului Botez, iar apoi prin actualizarea acesteia în “botezul lacrimilor” sau pocăinţă. În trăirea şi experienţa ortodoxă, adevăratul criteriu sau condiţia supremă, esenţială, a mântuirii este pocăinţa.

Cuviosul Nichita Stithatul ne spune astfel că este de prisos pustiul, retragerea din lume, căci putem intra în Împărăţia cerurilor şi fără această retragere, dar ne este de absolută necesitate pocăinţa şi paza poruncilor lui Dumnezeu, ceea ce se poate face în tot locul stăpânirii Lui.
 

 Acelaşi lucru ni-l sugerează şi Teognost, autor duhovnicesc din Filocalia IV, când spune că nu vom fi pedepsiţi şi osândiţi în veacul viitor pentru că am păcătuit, deoarece avem o fire nestatornică şi schimbătoare, slăbită de păcatul strămoşesc şi de cele personale.
 Dar vom da, cu certitudine, socoteală că, păcătuind nu ne-am pocăit, nici nu ne-am întors de la calea cea rea spre Domnul, odată ce am primit putere şi vreme de pocăinţă.

Pocăinţa este cea mai înaltă dintre virtuţi.

 Lucrarea ei, după cum ne încredinţează Sfântul Isaac Sirul, nu încetează niciodată şi se potriveşte tuturor: păcătoşi sau drepţi, începători sau desăvârşiţi duhovniceşte; lucrarea ei nesfârşindu-se niciodată. 
Ea trebuie să însoţească toate faptele noastre bune sau rele, păcatele sau virtuţile personale.

În această perspectivă duhovnicească, Sfântul Ioan Scărarul defineşte astfel valoarea pocăinţei şi darurile pe care ea le conţine şi le dăruieşte celor care ajung la o autentică experiere a ei: “Pocăinţa este aducerea înapoi (reîmprospătare) a botezului. 

 

Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri trupeşti. Pocăinţa este gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijită de sine.

Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii. 

Cel ce se pocăieşte, se osândeşte pe sine, dar scapă neînfruntat. 

Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor.

Pocăinţa este răbdarea de bună voie a tuturor necazurilor. 

Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale.

 Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă”.


Preot IOAN C. TEŞU ,,TEOLOGIA NECAZURILOR SAU A ÎNCERCĂRILOR .GÂNDURI DE FOLOS DUHOVNICESC ,,
sursa http://tineretulortodox.md/



TARIA RABDARII IN NECAZURI. SFATURI.

Sfaturi despre taria rabdarii in necazuri si cum putem singuri sa punem capat acestora

  



  Încercările sunt considerate “toiagul Judecătorului” şi de aceea omul trebuie să le primească pe acestea, ca de la Dumnezeu şi spre folosul său duhovnicesc, cu smerenie şi nădejde.

Sfântul Isaac ne spune că dacă le primim cu răbdare, cu smerenie şi cu nădejde, dacă ne aducem aminte de nedreptăţile săvârşite şi le mărturisim cu pocăinţă lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu ne va încerca prin necazuri scurte şi mai mici.

Dacă, însă, nu dovedim smerenie şi pocăinţă, ci, în loc de a ne recunoaşte păcatele pentru care suntem pedepsiţi, ne învârtoşăm în necazurile noastre şi învinovăţim pe Dumnezeu pentru ele, pe oameni sau pe draci, considerându-ne pe noi înşine nevinovaţi, atunci toate acestea ne pricinuiesc “o mâhnire neîncetată şi necazurile noastre se fac cumplite”.

Dacă ne vom aminti necontenit - spune Sfântul Antonie - că în viaţă trebuie să răbdăm mici şi scurte necazuri, după moarte ne vom bucura de cea mai mare plăcere şi de fericirea veşnică. 
  

Împrejurările dificile din viaţa noastră, care se înfing ca nişte cuie în fiinţa noastră, ne îndeamnă la rugăciune mai simţită, iar în cursul acestei rugăciuni, prezenţa lui Dumnezeu ni se face şi mai evidentă.

Este o prezenţă iubitoare, asemenea unui tată bun ce îşi iubeşte copilul şi, cu durere în suflet, este nevoit să recurgă la o pedeapsă, din perspectiva îndreptării copilului său şi a înaintării lui pe calea cea bună.

Isihie Sinaitul ne învaţă ca atunci când am fost cuprinşi de necazuri, descurajări şi deznădăjduiri, să facem ceea ce a făcut David: “să ne vărsăm inima noastră înaintea lui Dumnezeu şi rugăciunea şi necazul nostru să le vestim Domnului.”
Si El, care ne cunoaşte starea sufletului nostru, ne va cârmui cu înţelepciune, uşurând necazul nostru şi înălţându-ne din întristare” .

Sfinţii Varsanufie şi Ioan ne dau următorul sfat, în răbdarea încercărilor şi înţelegerea lor duhovnicească: “Iar despre celelalte gânduri, pune în seama lui Dumnezeu tot gândul, zicând: “Dumnezeu ştie ce e de folos” si te vei odihni si cu încetul îţi va veni puterea să rabzi.

Nu înceta să spui. Iar de spui că nu eşti auzit, şi nici nu afli har (ascultare) în cuvântul tău, să nu te întristezi. Căci te vei folosi şi mai mult” . 
 


Calea ieşirii sau izbăvirii din aceste necazuri este întoarcerea spre Dumnezeu cu lacrimi de pocăinţă, răbdarea lor prin rugăciune.

Dumnezeu, văzând smerenia noastră, uşurează greutatea necazurilor noastre.
Stăruinţa în rău face, însă, ca necazurile şi durerile noastre să se înmulţească şi să se amplifice.

Ava Dorotei arată că purtarea cu răbdare, smerenie şi nădejde a încercărilor îl ajută pe cel încercat să treacă prin ele nevătămat. Iar dacă acesta se necăjeşte şi se tulbură, se chinuie pe sine însuşi şi se vatămă, îngreunându-şi suferinţa. Mai mult chiar potrivit Sfântului Isaac Sirul, “toate greutăţile şi necazurile ce nu sunt răbdate, au în ele un chin îndoit. Căci răbdarea micşorează apăsarea lor”.

În toate pătimirile fără de voie trebuie să privim la sensul lor adânc, profund duhovnicesc, să le privim ca pe lucrări de întărire a noastră. Calea de a scăpa de ele nu este revolta faţă de lucrarea iconomică a lui Dumnezeu, ci răbdarea lor întru smerită cugetare, cu nădejdea că Dumnezeu ştie ceea ce ne este de folos şi ne va scăpa de ele, neîncercându-ne peste puterile noastre slăbite de păcat.

Ca principiu, ni se recomandă, în necazuri, întoarcerea noastră imediat spre Dumnezeu şi cererea ajutorului Său. 

Stăruinţa în păcat înseamnă, de fapt, o amplificare a suferinţei. Sau, cum rezumă Cuviosul Nichita Stithatul modul de a ne comporta sau conduita noastră morală în suferinţe, constă în lepădarea pricinii care a provocat părăsirea şi alergarea spre înălţimea smeritei cugetări. 

Orice încercare, ce vine asupra noastră trebuie să fie un prilej de adâncă meditaţie la regresul nostru duhovnicesc, căruia i se datorează şi la progresul nostru spiritual, pe care îl poate aduce. Tocmai pentru acest motiv, Părinţii filocalici, precum Sfântul Isaac, vorbesc alături de Sfânta Taină a Pocăinţei de o pocăinţă permanentă, de fiece clipă şi de o meditare neîncetată la judecată, dublate, însă, de o cugetare continuă, prin rugăciune, la ajutorul şi mila lui Dumnezeu. 

De teologia încercărilor sunt legate răbdarea şi nădejdea, ca virtuţi duhovniceşti, Pe acest motiv, Talasie Libianul defineşte răbdarea ca fiind “iubirea de osteneli a sufletului”, ce constă în “osteneli de bunăvoie şi din încercări fără de voie”.

Semnul răbdării este dragostea de osteneli, din care izvorăşte o nădejde, ce devine apoi o certitudine în dragostea şi răsplata lui Dumnezeu. Această nădejde este un plus de cunoaştere. Cu ajutorul ei, descoperim adevăratele raţiuni sau adevărata semnificaţie a necazurilor. Nădejdea aceasta este “o vedere cu inima, cu partea cea mai adâncă a spiritului nostru, deci e o convingere intimă, tainică, o stare de transparenţă a fiinţei noastre faţă de cele de dincolo de lumea aceasta”. Ea ne dă certitudinea răsplatei, căci aşa cum spune 

Sfântul Antonie cel Mare, “omul care rabdă necazurile cu inimă bună şi cu mulţumită, va lua cununa nestricăciunii, virtutea şi mântuirea” si, ca o treaptă supremă de despătimire, Părinţii ne învaţă că cei desăvârşiţi ajung să privească necazurile ce vin asupra lor cu un râs interior, cu un râs duhovnicesc, rod al “plânsului de bucurie făcător”, un râs superior, al celui întărit în încercări şi care a întrezărit în acestea adevăratul lor sens, de cale spre Dumnezeu. Necazul care este suportat cu răbdare - ne spune Petru Damaschinul - este bun şi folositor, iar cel care nu este suferit astfel este semn al lepădării de la Dumnezeu şi e fără de folos.

Necazurile trebuie răbdate cu smerenie şi nădejde, căci Dumnezeu a rânduit după încercări şi darurile. În necazurile ce vin asupra noastră trebuie să vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi cinstea pe care o primeşte sufletul nostru din partea măririi Sale, căci “pe măsura întristării - spune Sfântul Isaac - e şi mângâierea”. Aşadar, viaţa noastră duhovnicească se desfăşoară într-un registru spiritual foarte larg: din adâncurile păcatului şi din “ceaţa patimilor” spre culmile virtuţii şi lumina dumnezeiască. În funcţie de eforturile noastre ascetice este şi starea noastră pe treptele ei atât de numeroase. “De pe dealurile bucuriilor - spune Părintele Stăniloae - în văile necazurilor, aşa decurge viaţa omului duhovnicesc; dar ea înscrie un real progres în aceste alternanţe. Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepătate de mulţumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm răbdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranţa necazurilor ce vor veni, iar necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de râs interior, cum ar zice Ioan Scărarul, prin siguranţa bucuriilor ce vor veni la rând.

Preot IOAN C. TEŞU ,,TEOLOGIA NECAZURILOR SAU A ÎNCERCĂRILOR .GÂNDURI DE FOLOS DUHOVNICESC ,,sursa http://tineretulortodox.md/wp-content/uploads/2011/03/pr-ioan-tesu-telologia-necazurilor-s.pdf