Sfaturi Duhovnicesti de la Parintele Pustnic Gherasim din Sfântul Munte ...

 Părintele Gherasim are 85 de ani şi de peste 20 de ani se nevoieşte în Sfântul Munte*, la chilia cu hramul Sfinţilor Arhangheli de la Colciu. 

„Şi apoi lumea este în stăpânirea celui viclean – iar eu totdeauna mi-am dorit să fiu în afara celui rău; deci a trebuit să mă despart de lume. Aşa am venit în grădină”. În grădină era şi acum, în petecul lui de grădină, pe care tocmai îl săpa cu o vigoare neaşteptată pentru anii bătrânului.

De loc e de prin părţile Iaşiului şi o vreme, înainte de a se călugări, a fost şofer, dar L-a căutat mereu pe Dumnezeu, fiindcă din pruncie a simţit purtarea Lui de grijă. Provine dintr-o familie destul de numeroasă, o familie ortodoxă care a fost repede încercată prin moartea părinţilor, moarte ce i-a făcut pe fraţi să se despartă şi să trăiască prin vecini. 

Şi spune părintele că erau înstăriţi, fiindcă aveau oi multe, dar într-o clipă a dispărut totul ca fumul, iar ei s-au trezit singuri cu Dumnezeu. A învăţat multe din asta şi i-a folosit în viaţă, după cum şi dragostea pe care i-au arătat‑o cei ce l‑au crescut, l‑a făcut să mulţumească bunătăţii şi iconomiei dumnezeieşti. 

L-am întrebat dacă nu vrea să fie ajutat să-şi repare chilia dărăpănată. Mi-a arătat o masă veche pe care era o Psaltire – şi mai veche, cred –, şi mi-a zis că masa aceea, aşa bătrână cum era, mai rezistă vreo zece ani, dar el s-ar putea să nu mai trăiască atât. Dacă se va gândi doar s-o repare, mintea lui va fi ocupată cu materialele pe care va trebui să le procure şi… s-a dus liniştea lui!

 ,,Lucrarea monahului e statul de vorbă cu Dumnezeu şi nu cele materialnice. M-am retras aici pentru că nu iubesc lumea, dar iubesc pe toată lumea”…

Zilele trecute l-am reîntâlnit mergând pe jos către Vatopedu şi prietenii mei din Arad, cu care eram, m-au convins că trebuie să povestesc creştinilor despre bătrânul Gherasim.

(Iar eu aş fi vrut să arăt lumii cum trebuie să te încalţi ca să fii sigur că ajungi la cer …)

sursa https://sfantulmunteathos.wordpress.com/category/parinti-duhovnicesti/gherasim-de-la-colciu/

Viaţa aceasta ni s-a dat numai şi numai pentru a-L slăvi pe Dumnezeu, pentru a face bine aproapelui şi pentru a ne nevoi să dobândim Împărăţia Cerurilor, păşind pe calea cea „strâmtă“ şi „îngustă“ pe care ne-o arată Evanghelia (Matei 7:14). 
► Osteneala acestei vieţi este o povară nesuferită pentru cei care nu cred în Dumnezeu. Însă pentru cei care îşi încredinţează viaţa lor Domnului nostru Iisus 
Hristos şi nădăjduiesc în purtarea Lui de grijă, viaţa 
aceasta devin „jug bun“ şi „povară uşoară“ (Matei 11:30).  
► Fraţii mei, dacă vreţi să fiţi bineplăcuţi lui Dumnezeu, vă rog să nu dispreţuiţi nicio virtute. Căci în multe chipuri putem deveni plăcuţi lui Dumnezeu..  
► Purtarea cu dragoste faţă de aproapele, cuvântul nostru plin de mângâiere pe care îl spunem celui întristat, apărarea celui nedreptăţit, împotrivirea faţă de gândurile rele, nevoinţa în rugăciune, răbdarea, milostivirea, dreptatea şi orice altă virtute, 
acestea Îl odihnesc pe Dumnezeu şi atrag în sufletele noastre harul Lui, care ne ajută să înfruntăm greutăţile vieţii. 
► Să aveţi drept scop mântuirea voastră, bine plăcând lui Dumnezeu mai ales prin virtutea dragostei. Aceasta să fie singura voastră grijă: cum (aţi putea) să vă îmbogăţiţi în dragoste. Cel care are dragoste, are înlăuntrul său pe Însuşi Dumnezeu. 
► Să trăiţi în dragostea lui Dumnezeu. Aceasta să vă fie povăţuitoare, aceasta răsuflare. „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el“ (1 Ioan 4:16). Cu dragostea lui Dumnezeu viaţa cea amară devine dulce şi frumoasă. 
► Dacă trăiţi împreună cu alţii, slujiţi-le cu râvnă, ca şi cum I-aţi sluji lui Dumnezeu Însuşi. Şi să nu cereţi dragoste în schimbul dragostei voastre, nici recunoştinţă pentru jertfa pe care o faceţi, nici laudă pentru smerenia voastră. 
► Nu fiţi morocănoşi şi distanţi, ci comportaţi-vă ca pruncii cei fără de răutate, şi, dacă e nevoie, ajutaţi cu bucurie pe aproapele vostru. Luaţi aminte să nu-l răniţi nici măcar cu privirea, ci să-l iubiţi din tot sufletul pentru că valoarea lui este nepreţuită. Este mădular al lui Hristos, pentru care El şi-a vărsat 
sângele. 
► „Dragostea“ spune Apostolul „acoperă mulţime de păcate“ (1Petru 4:8). Când se face aceasta? Atunci când deveniţi mângâiere celor întristaţi, odihnă celor necăjiţi, ocrotitor săracilor, tată orfanilor, alinare bolnavilor, povăţuitor rătăciţilor, grabnic ajutător oricărui creştin. Pentru această dragostea voastră către fraţii mai mici ai lui Hristos, către cinstitele Lui mădulare, Domnul nostru va şterge păcatele 
voastre şi vă va învrednici să-L vedeţi „faţă către faţă“  (1 Corinteni 13:12) în Împărăţia Lui cea veşnică. 
► Feriţi-vă de cuvintele şi faptele care pot să-i smintească şi să-i rănească pe fraţii voştri. Însă jignirile pe care vi le aduc alţii să le primiţi ca dar de la Dumnezeu. Este arma pe care v-o oferă Însuşi Domnul ca să omorâţi patimile care se cuibăresc în 
sufletul vostru.  
► Nu vă răzbunaţi pentru jignirile şi suferinţele pe care vi le pricinuiesc alţii. Ci răbdaţi şi să nu doriţi niciodată să amărâţi pe cineva. Făcând astfel, să fiţi siguri că şi numele voastre vor fi numărate printre numele sfinţilor „care sunt scrise în Cartea 
Vieţii“ (Apocalipsa 21:27). 
► Să nu vă amintiţi cu tristeţe de răul pe care vi l-a 
pricinuit fratele vostru, ca să nu-şi amintească şi Domnul de păcatele voastrepe care vi le-a iertat. 
► Răul să-l biruiţi cu binele. Răul nu se îndreptează 
niciodată cu rău. 
► Înainte de a spune ceva, gândiţi-vă dacă nu cumva, prin cuvintele voastre jigniţi pe Dumnezeu sau pe aproapele vostru. 
► Înainte de a vizita pe fratele vostru îndemnaţi-vă sufletul să păstreze şi după vizită aceeaşi bună dispoziţie şi dragoste pe 
care o nutriţi acum faţă de el, indiferent de felul în care vă va primi acela. 
► La fiecare neînţelegere cu aproapele vostru, cercetaţi-vă  mai întâi pe voi înşivă. Cultivând prihănirea de sine, vom vedea că pricina neînţelegerii suntem noi înşine. 
► Nu aduceţi justificări. Evitaţi certurile. Comportaţi-vă cu îngăduinţă faţă de aproapele vostru, potrivit cu caracterul şi cu vârsta lui. Încercaţi cu orice chip să fiţi compătimitori faţă de 
toţi. 
► Răbdaţi, fără să murmuraţi, comportarea urâtă a 
aproapelui vostru, indignarea lui, mânia lui, faptele lui necugetate. 
► Când vedeţi că vreun sentiment de antipatie către 
aproapele vostru vă atinge sufletul, nevoiţi-vă să-l alungaţi.  
► Siliţi-vă pe voi înşivă să ajutaţi şi să slujiţi în vreun fel acelui frate şi să spuneţi rugăciunea ce urmează: „Doamne, mântuieşte pe robul tău (cutare) şi cu sfintele lui rugăciuni linişteşte şi sufletul meu“. Văzând Domnul această bunăvoinţă a voastră, nu numai că se va dezrădăcina din voi antipatia, dar 
va şi sădi în voi sfânta Lui dragoste. 
► Certurile tulbură sufletul şi îndepărtează pacea. Înfruntaţi orice gând ce vă îndeamnă la ceartă cu dulcea rugăciune a lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“. 
► Nu pătaţi cinstea aproapelui prin cuvintele voastre. Folosiţi limba numai pentru a-L slăvi pe Dumnezeu şi pentru a spune cuvinte folositoare de suflet fraţilor voştri. Dacă vreţi să clevetiţi pe cineva, aduceţi-vă aminte mai întâi, de păcatele voastre – toate cele pe care le-aţi făcut din anii tinereţii 
voastre până astăzi – osândiţi-vă pentru acestea şi astfel veţi evita clevetirea. Nu uitaţi niciodată că a te ocupa de greşeala altora constituie un păcat grav. 
► Luptaţi în orice chip cu patima mâniei şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, aceasta va ceda. Dacă uneori vă supăraţi sau vă mâniaţi este bine să nu spuneţi nimic. Îndepărtaţi-vă sau , dacă aşa ceva nu este posibil, atunci strângeţi cu tărie buzele voastre 
ca să nu aruncaţi afară flacăra mâniei care arde în sufletul vostru şi să-i tulburaţi pe cei din jurul vostru. Tăcerea şi rugăciunea este cea mai bună soluţie în acele clipe. Când flacăra mâniei se va stinge şi inima  voastră se va linişti, numai atunci veţi putea spune cuvinte folositoare. 
► Dacă v-aţi făcut pricină de a se amărî fratele vostru, folosiţi orice mijloc pentru a-l scăpa de mâhnirea pe care i-aţi pricinuit-o. 
► Cercetaţi-vă pe voi înşivă şi veţi vedea că numai atunci veţi fi în pace cu toţi, când există înlăuntrul vostru răbdare, smerenie, ascultare şi dragoste. 
► Mântuirea noastră nu se dobândeşte prin multa vorbire, ci prin tăcere şi prin neîncetata supraveghere de sine. 
► Nu judecaţi niciodată pe aproapele vostru fie că trăieşte în virtute, fie că trăieşte în păcat. „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să-l facă să stea“ (Romani 14: 4). 
► În orice împrejurare încredinţaţi-vă pe voi înşivă voii lui Dumnezeu. Acest lucru este mântuitor pentru voi. 
► Luaţi aminte să nu vă mâhniţi atunci când întâmpinaţi vreo greutate. Suferinţele nu sunt întâmplătoare în viaţa noastră, ci sunt îngăduite de Pronia lui Dumnezeu, în scopul sfinţirii şi 
mântuirii noastre. Pentru aceasta Dumnezeu a îngăduit ca şi Apostolul Pavel să treacă prin mii de primejdii: „în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni, în primejdii în cetăţi, în primejdii în 
pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi“ (2 Corinteni 11:26). 
► Cunoscând acest adevăr nu vă îngrijiţi să aflaţi cine şi de ce v-a nedreptăţit. Gândiţi-vă numai că fără îngăduinţa lui Dumnezeu nimeni nu ar îndrăzni nici măcar să vă atingă. Aşadar, mai bine să fiţi recunoscători lui Dumnezeu, deoarece încercările pe care el le îngăduie dovedesc că sunteţi fiii Lui. 
Acesta se îngrijeşte de voi şi în tot chipul vă povăţuieşte către Împărăţia Cerurilor. „Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte?“ (Evrei 12: 7). 
► În clipele de deznădejde să vă gândiţi că nu Dumnezeu v-a părăsit, ci mai degrabă voi L-aţi uitat. Iată ce vă sfătuiesc să faceţi în clipele voastre de singurătate: să chemaţi neîncetat numele Domnului nostru Iisus Hristos. Siliţi-vă pe voi înşivă la această lucrare chiar dacă sinea voastră se împotriveşte. 
► Bănuiala nu se potriveşte creştinilor, de aceea să nu o primiţi. Ci mai degrabă Dumnezeu cere de la noi discernământ, atenţie şi cumpătare. „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii“ (Matei 10:16). 
► Să mergeţi întotdeauna pe calea de mijloc. Extremele nu folosesc în nici o împrejurare. 
► „Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa“  (Faptele Apostolilor 1:7). Aceasta a spus-o Hristos Apostolilor. Aceasta doreşte şi de la fiecare rob adevărat al Său, adică să nu se preocupe prea mult de cele viitoare (sfârşitul lumii etc.). 
► În toată viaţa voastră să nu uitaţi ca înainte de fiecare lucrare pe care vreţi să o săvârşiţi  să vă întrebaţi pe voi înşivă: „Nu cumva ceea ce vreau să fac este potrivnic voii lui Dumnezeu? Nu cumva este păgubitor pentru sufletul meu? Nu cumva îl nedreptăţesc pe fratele meu?“. Dacă după o 
amănunţită cercetare de sine, conştiinţa voastră nu se 
împotriveşte, puteţi împlini liniştiţi dorinţa voastră. Dacă însă conştiinţa vă mustră înfrânaţi-vă şi evitaţi împlinirea acelei voinţe. 
► Să lucraţi cu atenţie şi fără grabă. Şi atunci toate lucrările voastre vor fi încununate de reuşită. 
► Să vă consideraţi pe voi înşivă ca fiind cei mai păcătoşi şi „în urma tuturor“ (1 Corinteni 15:8). 
► Podoaba şi frumuseţea tuturor virtuţilor este smerenia. Aceasta este pentru sufletul omenesc ceea ce este ploaia pentru pământul uscat. Adevărata smerenie îşi are începutul în smeritul Iisus Hristos. „Învăţaţi de la Mine“, ne îndeamnă Domnul, „că 
sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11: 29). 
► În această virtute (smerenia) Se odihneşte şi binevoieşte Dumnezeu. „Către cine voi căuta“, spune El, „dacă nu spre cel smerit şi liniştit şi care tremură de cuvintele mele“ (Isaia 66: 2). 
► Dar ce este smerenia? Smerenia este să te socoteşti pe tine însuţi ca fiind cel mai mare păcătos, să nu jigneşti, să nu înjoseşti şi să nu judeci pe cineva, ci să-ţi vezi numai păcatele tale. Smerenia înseamnă să nu cauţi laude, bogăţie, slăviri şi cinstiri, ci să te consideri pe tine însuţi cu desăvârşire nevrednic 
de toate acestea. 
► Omul smerit rabdă cu bărbăţie jignirile, defăimările şi clevetirile, crezând cu tărie că este vrednic de ele. În toate se comportă cu veselie. Este gata să slujească cu dragoste oricui. 
Nu dă nici o importanţă faptelor lui bune şi cu atât mai mult, nu vorbeşte despre ele dacă nu este nevoie. 
► O astfel de smerenie mă rog să vă dăruiască Domnul şi vouă, pentru că aceasta vă va slobozi din legăturile păcatului şi vă va conduce la dragostea Aceluia Care  „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce“ (Filip 2: 8). 
► Câmpiile care se află la joasă înălţime sunt aproape întotdeauna fertile şi roditoare, în timp ce munţii înalţi rămân întotdeauna neroditori. Şi spicele care stau drepte sunt goale, pe când cele ce se apleacă jos sunt pline de rod. Sârguiţi-vă să câştigaţi inimă smerită şi vă veţi îmbogăţi cu roade duhovniceşti 
care vă vor ajuta să dobândiţi mântuirea. 
► Câmpiile fertile sunt adăpate de ploile care cad din cer şi de apele care coboară de pe munţi. La fel şi oamenii smeriţi primesc din cer cu îmbelşugare harul Sfântului Duh şi se înalţă duhovniceşte ca munţii cei înalţi. 
► Aşadar, dacă şi voi vă veţi încredinţa cu smerenie voii lui Dumnezeu şi vă veţi înstrăina de păcat, atunci vă va cerceta Duhul Sfânt, Mângâietorul, şi se va sălăşlui pentru totdeauna în sufletele voastre. 

SFATURI DUHOVNICEŞTI ALE UNUI STAREŢ DE LA OPTINAsursa  https://invitatielaortodoxie.files.wordpress.com/2012/11/013-sfaturi-duhovnicesti-ale-unui-staret-de-la-optina.pdf

Sfantul Teofan Zavoratul - Cum sa-ti mantuiesti sufletul

Sfântul Teofan Zăvorâtul ,,Slava de la oameni naşte puţin câte puţin trufia, iar defăimarea duce la adâncul smereniei,,

Adu-ţi aminte de Dumnezeu, că El priveşte orice gând al tău

 Slava de la oameni naşte puţin câte puţin trufia, iar defăimarea duce la adâncul smereniei, înfrânarea pântecelui smereşte patimile, iar poftirea mâncărurilor le întărâtă. 

Grija de prisos pentru trup e vătămare pentru suflet, iar grija pentru el întru frica lui Dumnezeu este bună. Pomenirea judecăţii lui Dumnezeu naşte frica de Dumnezeu, goneşte negrija şi nepăsarea. 

Drept cârmuieşte gândurile tăcerea întru înţelegere, iar multa vorbire naşte trândăvie şi supărare. 

Părăsirea voii tale e semnul că mintea ta este întru virtuţi, iar stăruirea în voia ta arată că nu e întru tine bună înţelegere. 

Cugetarea cu frică la Cuvântul lui Dumnezeu păzeşte sufletul de patimi, iar împreună-vorbirile lumeşti o depărtează de la virtute. Dragostea de lucrurile lumeşti tulbură mintea, iar lepădarea de ele o înnoieşte. Tăinuirea gândurilor le înmulţeşte, iar descoperirea lor înaintea părinţilor le alungă. 

Aşa cum viermele ascuns în copac îl roade, şi răul ascuns în inimă nimiceşte virtuţile sufletului. Virtutea virtuţilor este smerita cugetare, iar patima patimilor e să fii rob al pântecelui. 

Cununa virtuţilor e dragostea, iar plinirea patimilor - dezvinovăţirea de sine. Aruncându-ne pe noi înşine înaintea lui Dumnezeu se naşte în noi răbdarea întru netulburare a defăimărilor, şi osândirea de sine îl păzeşte pe om curat de mânie. Să nu ai vrajbă cu nimeni, altminteri neplăcută va fi lui Dumnezeu rugăciunea ta: să ai pace cu toţi, ca să ai îndrăznire în rugăciune. 

Păzeşte ochii tăi, şi de inima ta nu se va lipi răul. 

Să nu pofteşti a asculta despre căderea celui care te-a dosădit, ca să nu te răzbuni pe el în inima ta; păzeşte-ţi auzul, ca să nu porneşti război în tine însuţi. Fă rucodelia ta, ca sărmanul să afle la tine pâinea lui cea de toate zilele. 

 Rugăciunea deasă desface legăturile patimilor, iar nepăsarea faţă de ea este maica uitării de Dumnezeu. Celui care a şteaptă moartea în fiecare clipă nu-i este lesne să păcătuiască, iar cel ce se aşteaptă la trai îndelungat nu va scăpa de păcate. 

Cel ce se pregăteşte să dea răspuns lui Dumnezeu pentru toate cuvintele şi faptele sale râvneşte să se cureţe de păcate, iar cel ce zice: „Milostiv este Dumnezeu” e sălaş al celor vicleni. Mai înainte de a te apuca de ceva cugetă unde eşti acum şi unde vei merge după ieşirea din trup, şi niciodată nu vei cădea în nepăsare şi negrijă. Adu-ţi aminte de slava Sfinţilor, şi râvna de a urma vieţuirii lor te va aprinde puţin câte puţin. Să cugeti şi la chinurile păcătoşilor, şi te vei păzi de faptele lor cele rele. 

Ţine-te de sfatul cel bun, şi mintea ta va fi priveghetoare, iar cugetul cu întreagă înţelepciune. 

De te va roade gândul că fratele tău e supărat pe tine, ia seama să nu-l treci cu vederea, ci degrabă sculându-te, mergi şi fă metanie fratelui grăindu-i cuvânt spre îmblânzire. 

Să nu fii împietrit faţă de fratele care te-a necăjit, că toţi suferim silnicie de la duhurile cele rele. 

De trăieşti împreună cu fratele, nimic să nu îi porunceşti, ci totdeauna să îl întreci în osteneli, ca să nu îţ i pierzi rodul tău.  Dacă te tulbură demonii cu gânduri despre sărăcia mâncării şi a hainelor, nu le răspunde, ci te încredinţează lui Dumnezeu din toată inima, şi te vei linişti.  Ia seama să nu fii nepăsător în privinţa rugăciunilor tale, care sunt făcliile sufletului, şi chiar când eşti în neputinţă să nu slăbeşti în ele. De te tulbură desfrânarea, asupreşte-ţi trupul, smerindu-te înaintea lui Dumnezeu, şi vei primi odihnă.

 De te luptă plăcerea pântecelui prin pofta de mâncăruri, adu-ţi aminte de putoarea trupului mort, şi te vei linişti. De simţi chemare să-l osândeşti pe fratele, adu-ţi aminte că limba, care este foc şi unealtă a nedreptăţii, va fi osândită la gheenă, şi te vei linişti.

 De te stăpâneşte trufia, adu-ţi aminte că ea pierde toate ostenelile tale şi că nu este mântuire slugilor ei, şi te vei linişti. Dacă vrăjmaşul te sileşte să-l înjoseşti pe altul, adu-ţi aminte că Dumnezeu te va da pentru asta în mâinile vrăjmaşilor tăi, şi te vei linişti. 

De atrage inima ta frumuseţe trupească, adu-ţi aminte de cât e de hâdă moartea, şi te vei linişti: iar toate acestea le adună în sine şi le încununează dreapta socotinţă. Pomul dreptei socotinţe nu va creşte în tine de nu te vei osteni să îl îngrijeşti.

 Mai înainte de toate dobândeşte-ţi deprinderea de a te linişti.

 Liniştirea naşte nevoinţa, nevoinţa naşte plânsul, plânsul naşte frica, frica naşte smerenia, smerenia naşte inima bună, inima bună naşte dragostea, iar dragostea face sufletul sănătos şi nepătimaş. 

Atunci se cunoaşte că omul nu este departe de Dumnezeu. Celui care voieşte a străbate cu spor toate aceste trepte ale sporirii duhovniceşti se cuvine mai întâi de toate să gonească grija de multe, apoi să se înstrăineze de orice om şi să se pregătească de moarte, pe urmă - să stăruie cu răbdare rugându-se necontenit în însingurare; şi pricepând ce îl îndepărtează de Dumnezeu, să nimicească acel lucru fără cruţare de sine, şi bunătatea lui Dumnezeu degrabă îi va da toate acestea.

 Să ştii, însă, că tot omul care mănâncă şi bea fără dreaptă socotinţă ori iubeşte bunătăţile pământeşti nu poate ajunge niciodată la măsura aceasta. 

 Îl rog pe fiecare om care doreşte să aducă lui Dumnezeu adevărată pocăinţă să se păzească de vin, că el aţâţă toate patimile şi izgoneşte harul lui Dumnezeu din suflet. 

Nu te griji, iubite, de tihna trupului, cât trăieşti în această lume, şi niciodată să nu te încrezi în tine văzând că patimile tale s-au liniştit pentru o vreme - că patimile şi demonii adesea se ascund cu viclenie, doar-doar va lăsa omul grija de sufletul său, socotind că deja e curat de ele, iar apoi năvălesc pe neaşteptate asupra sărmanului suflet; şi dacă pun stăpânire pe el, îl înjosesc cu toate păcatele cu mai multă nemilostivire şi răutate ca la început. 

 Să stăm, deci, la dumnezeiasca strajă şi să luăm seama la noi înşine, săvârşind lucrarea noastră şi nevoindu-ne întru toată virtutea, ca să ne izbăvească pe noi de patimi.

 Ostenelile şi sudorile acestei scurte vieţi nu doar că ne păzesc de faptele rele, ci şi pregătesc cununi sufletului mai înainte de ieşirea lui din trup. Iubiţilor, să ne grijim de noi înşine, că vremea s-a scurtat, iar cel ce se îngrijeşte de lume nu se poate griji de suflet. Adu-ţi aminte de Dumnezeu, că are ochii îndreptaţi asupra ta orice ai face tu. 

Adu-ţi aminte de Dumnezeu, că El priveşte orice gând al tău. Ce ţi-e frică să faci înaintea oamenilor, să-ţi fie frică să cugeti în inimă înaintea lui Dumnezeu. 

Să nu te socoteşti despătimit cât timp trăieşti în trup. Grijeşte-te de trup ca de unul care va învia împreună cu tine şi va da răspuns la Judecată. 

Teme-te de Dumnezeu, înaintea Căruia va trebui să dai răspuns pentru toate faptele tale. Cum te grijeşti de trup să îl doftoriceşti atunci când e bolnav, aşa să te grijeşti a-l înfăţişa despătimit în Ziua învierii. 

 Să ştii că tot ce cugeti în inima ta descoperit este înaintea feţei lui Dumnezeu. 

Necurmat cugetând în inimă, în chip tainic, la ochiul lui Dumnezeu care ne priveşte, se naşte în noi frica de Dumnezeu; iar când sufletul urmează fricii de Dumnezeu, devine de neatins pentru oricare bântuire a celor vicleni, întru Hristos Iisus. Domnul nostru.

extras din Sfântul Teofan Zăvorâtul ,,PATERICUL LAVREI SFÂNTULUI SAVA ,, Traducere din limba rusă de dr. Adrian şi Xenia Tănăsescu SCHITUL ROMÂNESC LACU SFÂNTUL MUNTE ATHOS, 2000 ,APOLOGETICUM 2006

Mărgăritare duhovniceşti alese de la Sfinţii Părinţi 

1) Două căi ne stau înainte: calea vieţii şi calea morţii; iar omului i-a fost lăsată libertatea de a alege pe una ori pe cealaltă - să meargă pe calea vieţii sau pe calea morţii.

 2) Unde e frică de Dumnezeu, acolo e suire spre virtute; iar unde este nepăsare şi nefrică, acolo este pogorâre spre nelegiuire. 

3) Ia aminte la toate şi întru toate... Ţi s-au dat ochi ca, văzând lucrurile Domnului, să-L proslăveşti pe Dumnezeu; dar dacă nu vei lua aminte ca să-i întrebuinţezi cum se cuvine, te vor arunca în desfrânare. 

Ţi s-a dat limbă ca să slavosloveşti pe Atotbunul Ziditor; dar dacă nu vei lua aminte, poţi cădea în osândire şi hulă.

 Ţi s-a dat auz ca, primind prin el cuvântul lui Dumnezeu, să-ţi sfinţeşti prin el inima; dar dacă nu vei lua aminte, prin el poţi să-ţi otrăveşti sufletul.

 4) Nu huli, nu minţi, nu te jura, nu desfrâna cu gândul şi cu inima, nu privi la femei şi nu îţi tinde către ele ochiul tău, nu fi iubitor de arginţi, ca Iuda, care pentru iubirea de arginţi L-a vândut pe Domnul; nu dori ceea ce este al aproapelui tău; nu-l trece cu vederea pe cel sărman, că cel ce necinsteşte pe sărac întărâtă pe Ziditorul său; nu cleveti, că de la clevetitor îşi întoarce faţa Dumnezeu; nu grăi în deşert, că nu se va îndrepta spre bine calea celui care grăieşte în deşert; nu fi făţarnic, că sabia lui Dumnezeu stă să cadă peste capul celui cu sufletul împărţit; nu bea vin şi nu hoinări cu privirea, că de aici vin desfrânarea, dezmăţul şi patimile cele de ruşine; nu fi semeţ la cuget, ca fariseul; nu fi crâncen şi mânios, ci îndelungrăbdător şi blând, că bărbatul îndelung-răbdător are mare înţelepciune (Pilde 14, 30); nu-i fă pe oameni să suspine din pricina ta şi să te blesteme, ca nu cumva Cel Ce i-a zidit să asculte rugăciunea amarului inimii lor, şi blestemul lor să cadă asupra ta; cu bună înţelegere primeşte ceea ce ţi se întâmplă, ştiind că pentru asta vei primi răsplătire de la Dumnezeu; ascultă cu plăcere pe cel ce îţi grăieşte cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă acolo unde se vorbeşte despre Dumnezeu, El însuşi e de faţă; cercetează vieţile şi învăţăturile Sfinţilor, ca să te saturi de cuvintele lor; în ziua cea rea nu te depărta de la rugăciune, până ce se va întoarce întru dulceaţă amărăciunea ei.

5) Se cuvine ţie ca totdeauna să râvneşti a fi bogat în răbdare, în frica de Dumnezeu, în trezvia minţii, în rugăciunea neîncetată, însoţită de suspinări, de lacrimi şi de ostenirea trupului, în paza inimii, în curăţia limbii, în înfrânarea ochilor şi a auzului, în neluarea aminte la căderile altora, în nemânierea pe cei care te necăjesc, în nerăsplătirea răului cu rău, în nesemeţire şi lipsa de slavă deşartă, în a te socoti pe tine însuţi mai prejos decât toţi oamenii, nevrednic de cer şi de pământ, în mare pace, în lepădarea de toate cele materiale şi trupeşti, în sărăcia cu duhul, în evlavie, post, pocăinţă şi în plânsul neîncetat, în nevoinţa aspră împotriva demonilor şi gândurilor rele ce înfierbântă trupul, în priveghere, foame, sete şi golătate, în dragostea de aproapele, în dărnicia faţă de săraci, în nedobândire şi în aruncarea întregii tale întristări la Domnul. 

6) Roagă-te Domnului cu frică şi cutremur, până la saţiul inimii, slavoslovind pe Dumnezeu fără împrăştiere şi lenevie; în biserică să nu ţii cugete lumeşti, întrucât casa lui Dumnezeu casă de rugăciune este, ci ia aminte la cuvântul lui Dumnezeu şi mărturiseşte-ţi păcatele tale; nu te ruga să iasă cum vrei tu, ci roagă-te precum ai fost învăţat: „facă-se cu mine voia Ta, Doamne”; în rugăciune să ceri mai înainte împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga ţie; roagă-te să fie iertate nu doar păcatele tale, ci şi ale celorlalţi oameni; roagă-te cu osârdie, fără de tulburare, pomenire a răului sau gânduri necurate; pentru rugăciune pregăteşte-te ca un luptător încercat, şi ia aminte să nu te smintească nălucirile diavoleşti; când stai la rugăciune, taie toată minciuna şi jurământul şi orice grijă lumească; ca să te poţi ruga aşa cum trebuie, împotriveşte-te păcatului până la moarte, ca un bun ostaş; fii neagonisitor şi nu te îngriji de nici un lucru pământesc; nu te ruga să se întâmple cu tine ceea ce crezi tu că este bine, ci să se întâmple ceea ce e plăcut înaintea lui Dumnezeu, că Dumnezeu ştie mai bine ce îţ i este de folos; roagă-te cu smerenie, ca vameşul, şi nu cugeta semeţ, ca fariseul. 

7) Când vin gândurile rele, grăbeşte a le izgoni prin mărturisire; nu te ruşina să mărturiseşti păcatele tale, fiindcă mărturisindu-le părintelui tău, vei zdrobi capul şarpelui. 

8) Când te apropii a lucra Domnului, încinge-ţi inima pentru ispite şi necazuri. 

9) Nu te lăsa momit de poftele gâtlejului, nu te amăgi cu îmbuibarea pântecelui şi alte lucruri oprite. 

10) Osteneşte-ţi trupul cu posturi, cu privegheri, cu osteneli, cu citirea Dumnezeieştilor Scripturi, şi înrădăcinează în inima ta frica de Dumnezeu, frica de focul gheenei şi dorirea împărăţiei Cerurilor. 

11) Nu-ţi hrăni trupul cu bucate de multe feluri, că saturarea cu ele aduce somn îndelung şi greu; şi precum norul ascunde razele de soare, aşa întunecă şi saţiul pântecelui mintea. 

12) Nu stărui asupra amintirilor necurate şi pătimaşe, ca să nu te îndulceşti de ele spre pierzarea ta: cu cât întârzie mai mult în inima ta chipuri de femei, cu atât mai mare va fi pofta pe care o vor aprinde; fugi de întâlnirile cu femei necuvioase, că împreună-petrecerea cu ele se va face ţie şarpe care atrage spre pierzare; mai bine să te apropii de o văpaie arzătoare decât de femeie tânără şi necuvioasă, că ea este săgeată ucigătoare; să nu te înşele frumuseţea femeilor, că ea te cufundă în adânc cu mai multă sălbăticie decât valurile; nu adăsta la vorbă cu femeia necuvioasă, ca să nu aprindă în tine focul poftei şi să nu ardă sufletul tău: precum  scânteia iscă flacără în paie, şi amintirea femeilor aprinde pofta. 

13) Fii gata spre orice lucru bun; iubeşte blândeţea, seninătatea şi răbdarea; nu iubi lumea, şi vei scăpa de întristările ei; dispreţuieste-o, şi totdeauna vei rămâne în bucurie, fiindcă cel ce a dispreţuit lumea niciodată nu tânjeşte de gândurile trândăviei. 

14) Nu te făli nici cu veşmântul, nici cu mersul, nici cu glasul şi cu ştiinţa vorbirii, nici cu rugăciunea sau cu alte fapte bune: aşa cum poama repede se strică în loc umed, şi virtutea devine putredă când este săvârşită cu slavă deşartă; precum nu e îngăduit a arde în cădelniţă bălegar, nici Dumnezeu nu primeşte rugăciunea celui plin de slavă deşartă. 

15) Nu te îngâmfa, omule, de vreme ce eşti praf şi cenuşă! De ce-ţi ridici sprânceana, ce în curând va putrezi? Nu te înălţa mai presus de nori, ci să ştii că eşti pământ şi cenuşă: din ţărână ai fost luat, şi în ţărână te vei întoarce; mare eşti, omule, şi cinstit, şi curat, atâta vreme cât te ajută Dumnezeu; de Dumnezeu ai fost zidit, de Dumnezeu eşti şi ţinut: deci, nu te lepăda de binefaceri şi nu-L uita pe Binefăcător. Chiar dacă ai plinit virtutea, asta e fiindcă El ţi-a ajutat.

 16) Dumnezeu îl numeşte rob credincios pe acela care face fără făţărnicie şi cu râvnă voia Lui; nu fi trândav, nu dormita atunci când citeşti ori cânţi, şi nu te lăsa momit de somn; alungă plictiseala în rugăciune şi ia aminte cu osârdie la cuvintele psalmilor; nu lăsa cugetul să viseze, fiindcă acolo unde e visarea sunt aproape patimile şi demonii. 

17) Osteneşte-te ziua şi noaptea pentru curăţirea inimii, nu pentru agonisirea bogăţiei, care nicicum nu te va ajuta în Ziua Judecăţii: cel ce adună comori pământeşti asemănatu-s-a cu o corabie încărcată până peste poate, care la vreme de furtună uşor piere în valuri; iubitorul de argint este legat de griji, precum robul de lanţuri; toate râurile, vărsându-se în mare, nu o pot face să dea pe dinafară, iar pe iubitorul de argint nici un fel de câştig nu-l satură; iubitorul de argint îşi umple casa cu lucruri şi cu aur, iar neagonisitorul îşi adună sieşi bunătăţi în cer, pe care mintea le îmbrăţişează prin nădejdea cea fericită. 

18) Adu-ţi aminte, omule, că azi sau mâine vei vedea cerurile, îi vei vedea pe îngeri şi te vei înfăţişa înfricoşatului scaun al lui Hristos; deci, tinde-ţi ochii tăi spre înălţime - spre porţile cereşti, şi roagă-L pururea pe Dumnezeu să le deschidă înaintea ta şi să te primească; în vremea rugăciunii, când trupul ţi se pleacă spre pământ, sufletul tă u să urce sus, la Dumnezeu. 

19) Adu-ţi aminte, sărmane omule, de păcatele tale şi de judecata ce va să fie; dispreţuieşte veacul cel deşert de acum şi îngrijeşte-te de cel viitor; adu-ţi aminte că adesea Lai întristat pe Dumnezeu cu vorbele, cu faptele şi gândurile; adu-ţi aminte că în ceasul în care nu te aştepţi trebuie să mori şi să dai socoteală lui Dumnezeu de toate faptele tale; scrie în inima ta aducerea-aminte de judecată şi de focul gheenei, fiindcă această amintire duce la viaţa veşnică.

 20) Neîncetat roagă-te şi iubeşte liniştea, dacă vrei să-ţ i păzeşti inima desprinsă de toate lucrurile. 

21) De vrei să fii adevărat fiu al lui Dumnezeu, plineşte poruncile pe care le-a poruncit Hristos Dumnezeu.

 22) Dacă te-a ocărât cineva, ori te-a bătut, lasă aceasta în seama Domnului şi nu cârti, că mare e plata răbdării.

 23) Sculându-te dis-de-dimineaţă, mânecă spre Domnul, iar seara grăbeşte către rugăciunea de seară; rugăciunile, suspinurile şi milosteniile noastre să urce înaintea feţei lui Dumnezeu. 

24) Când se vorbeşte despre lucruri duhovniceşti, sufletul nostru să fie liber de toată grija lumească şi pământească: să izgonim din mintea noastră toate cele pământeşti şi să ne îndeletnicim numai cu ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, atunci când acesta se citeşte. 

25) Să ne temem şi să ne cutremurăm atunci când stăm în biserică în ceasul săvârşirii Tainelor Celor înfricoşate; de vei intra cu inimă curată în biserica lui Dumnezeu - aproape e de tine mântuirea, iar dacă o vei face cu viclenie şi făţărnicie - osândirea şi muncile nu sunt departe de tine; cel ce a întinat porfira împărătească este supus pedepsei: oare nu sunt cu mult mai vrednici de pedeapsă cei ce se apropie de Dumnezeieştile Taine cu gânduri întinate, iar nu cu inima curată? 

26) Trebuie să ne învăţăm şi să ne smerim trupul cu înfrânarea, astfel ca drept răsplată pentru lipsirea de strălucirea vieţii pământeşti să primim împărăţia Cerurilor, unde împreunălocuitori cu noi vor fi Sfinţii Apostoli, Proorocii, Mucenicii şi toţi drepţii, dimpreună cu cetele arhanghelilor şi îngerilor. 

27) În nevoinţe şi rugăciuni să petreci viaţa ta, iar nu în lene şi plăceri deşarte; până când vom mai fi împătimiţi de viaţa cea deşartă şi de grijile ei? Oare nu-s ca un vis toate cele lumeşti, ca umbra şi ca iarba, care acuma este, iar mâine nu, azi - floare frumoasă, iar mâine ţărână puturoasă? 

28) Nimic nu e mai rău decât răsfăţul pântecelui, şi nici mai ruşinos - fiindcă el face sufletul trupesc, el întunecă inima, el nu-i îngăduie a căuta la poruncile lui Dumnezeu. 

29) Cum să avem nădejde de mântuire, de nu purcedem a lucra virtutea şi nu ne lepădăm de pământ şi de grijile lui? Vai nouă, dacă timpul ce ni sa dat îl cheltuim în deşertăciuni! 

30) Mare folos aduce citirea Dumnezeieştilor Scripturi, căci ele sunt lumină şi hrană pentru suflet.

 31) Punând început vieţuirii celei bune, să te nevoieşti a o desăvârşi, ca la bătrâneţe să te arăţi făclie ce luminează fiecăruia calea Domnului, ca să nu fie întru noi azi înfrânare şi blândeţe, iar mâine - îmbuibare şi mânie; azi - priveghere şi smerenie, iar mâine - visare şi slavă deşartă. Luaţi aminte la neamurile cele de demult şi vedeţi că toţi câţi au bineplăcut lui Dumnezeu au primit făgăduinţele cele bune prin răbdare şi statornicie în nevoinţe. 

32) Neîncetat trezveşte-te, iubitule, că fără de trezvie nu vei înălţa către Dumnezeu rugăciune curată; să nu fii dispreţuitor, ci să păzeşti sfinţenia în legăturile cu ceilalţi. 

33) Nimic nu-L bucură pe Dumnezeu atât de tare ca întoarcerea noastră şi trecerea de la rău la bine; mărturiseşte-ţi cu îndrăzneală şi credinţă toate păcatele tale: precum zăpada vor pieri, iar tu te vei albi.

 34) Roagă-te neîncetat: nu se tem lupii de sabie cum se tem demonii de rugăciune; cei ce dispreţuiesc rugăciunile şi slujbele dumnezeieşti sunt de nevindecat, că nebuneşte fug de bolniţă; cei ce socot slavoslovirea lui Dumnezeu o îndeletnicire de mâna a doua, cei care întorc spatele dumnezeieştilor Scripturi şi cei ce n-au în gând decât plăcerile şi bucuriile pământeşti se aruncă orbeşte în prăpastia pierzării. 

35) Când mergeţi undeva împreună, luaţi aminte ca niciodată să nu rămâneţi, stând de vorbă, fără frică de Dumnezeu şi fără pomenirea dreptei răsplătiri, a înfricoşatei Judecăţi şi a  pedepsei  păcătoşilor:  încât cuvânt putred să nu iasă din gura voastră. 

36) Nu este cu putinţă omului a iubi slava vremelnică şi a se învrednici de cea veşnică, fiindcă dragostea de această lume e vrăjmăşie faţă de Dumnezeu. 

37) De-l dispreţuieşti pe sărac, vei fi şi tu dispreţuit de către Cel Ce pentru el a sărăcit; nu-i deschizi celui care bate, nu ţi se va deschide uşa împărăţiei lui Dumnezeu; nu ţi-ai plecat urechea spre tânguirea celui necăjit, nici suspinarea rugăciunii tale nu va fi ascultată. 

38) Taie trufia şi îndrăzneala, înfrânează-ţi limba şi pântecele, şi vei scăpa de mari poticneli. 

39) Trăirea în deşert şi vorbirea spurcată să le alungi departe de tine, ştiind că vei da seama pentru orice cuvânt care îţi iese de pe buze; când vorbeşti cu cineva despre ceva, nu te gâlcevi, ci spune: „da”, şi e de-ajuns; dacă celălat va spune vreun lucru nepotrivit, tu zi-i: „nu înţeleg ce spui”; de înfricoşata Judecată şi de chinurile veşnice să nu se depărteze niciodată cuvântul tău, ci pretutindenea vesteşte despre ele. 

40) Liniştirea (isihia) e tovărăşie cu îngerii, făurărie a tuturor virtuţilor, cea mai bună armă pentru înfrângerea vrăjmaşilor, care deschide cerul ca să primim lumina şi vederea lui Dumnezeu; iar grăirea deşartă, vorbirea fără de rânduială şi tulburările acoperă pe om cu întuneric, înăbuşă frumuseţea lăuntrică şi nu îngăduie înălţarea spre Dumnezeu, predându-l pe om patimilor, iar prin acestea - demonilor. 

41) Sufletul care nu încetează cu îndeletnicirile rele nu poate nici pe Dumnezeu a-L iubi după vrednicie, nici pe diavol al urâ cu adevărat - că pe inima lui stă vălul grijilor lumeşti. 

42) Cel ce a sporit în faptele bune, iar apoi s-a întors la obiceiurile cele spurcate, nu numai că îşi pierde plata pentru ostenelile de mai înainte, ci capătă şi cea mai grea osândă, ca unul ce a cunoscut dulceaţa binelui.

 43) Unde sunt desfătări, jocuri, râsuri, vorbe fără de rânduială, muzică şi cântece spurcate dimpreună cu parfumuri moleşitoare, acolo e întunecare a minţii, stricare a inimii, pierzare a bărbaţilor şi femeilor, a tinerilor şi tinerelor, praznic al demonilor. Vai celor ce petrec astfel! Văpaia lor nu se va stinge, şi viermele lor nu va muri. Dimpotrivă, unde este citire şi cercetare a Scripturilor, cântare a Psalmilor, rugăciune, lacrimi, suspinuri, străpungere a inimii, milostenie, înfrânare şi râvnă pentru toate virtuţile, acolo e praznic al lui Dumnezeu, bucurie a Sfinţilor, veselie a îngerilor! Celor ce fac acestea li se deschide împărăţia Cerurilor, ca să se bucure în ea pe veci. 

44) De unde se nasc bolile, de unde neputinţele şi moartea mai înainte de vreme? Oare nu de la îmbuibare şi răsfătarea pântecelui? Iar mulţumirea cu puţin e maica sănătăţii, în măsura în care ne stricăm trupul cu dezmierdările, ne stricăm şi sufletul cu patimile; trupul e pământesc, dar dacă vrem va deveni ceresc. Curăteşte, deci, vasul trupului, şi Dumnezeu Se va sălăşlui în tine. 

45) Aşa cum peştele nu poate să trăiască fără apă, nici sufletul nu poate a se mântui fără de liniştire şi îndeletnicirea cu Dumnezeieştile Scripturi. 

46) Când mănânci şi când bei, nu-ţi despărţi mintea de pomenirea morţii şi dă slavă lui Dumnezeu, Care a făcut o aşa de mare mulţime de mâncăruri felurite pentru hrănirea şi întărirea trupului nostru; şi nu uita că strâmtă şi mâhnicioasă este calea ce duce la viaţa veşnică. 

47) Ostenelile nasc slava: să ne ostenim puţin aici în toate ispitele, strâmtorările şi necazurile, cu mare răbdare, ca să ne bucurăm dincolo în veci. Ascuţişul necazului se va preschimba în bucurie, iar ostenelile vremelnice vor aduce roada împărăţiei Cerurilor. Fără de osteneli, necazuri şi nevoinţe aspre nu vom putea culege făgăduinţele cele mari ale lui Dumnezeu.

 48) Se cuvine ca cela ce se nevoieşte să se încredinţeze Domnului cu totul - cu toată inima, cu toată mintea şi cu toată tăria; şi, răstignindu-se lumii cu sufletul şi trupul, neîncetat să îi slujească plinind poruncile Lui, aşa încât, stând neabătut pe astă cale, să capete viaţa cea veşnică şi fericită. 

49) Cel ce îş i înfrânează pântecele slăbeşte patimile, iar cel biruit de pântece le dă avânt. Cu cât e mai mult lemn, cu atâta e mai puternic focul; şi cu cât e mai multă hrană, cu atâta sunt mai mulţi viermi. Atunci când Duhul Sfânt Care, locuieşte în om, nu mai poate suferi putoarea dezmierdării pântecelui Se depărtează de la el, şi în locul Lui intră duhul rău, care răstoarnă totul înăuntrul omului. Aşa cum fumul goneşte albinele, răsfăţul pântecelui goneşte harul Duhului Sfânt.

 50) Nu este rău a întrebuinţa puţintel vin, precum a scris Apostolul lui Timotei, că întrebuinţarea cu măsură a acestuia nu strică starea firească a trupului şi nu aţâţă în minte cugete rele; doar întrebuinţarea fă r ă de măsură seamănă spinii patimilor şi gândurilor necurate. 

51) Cel ce se nevoieşte dator e să se înfrâneze, de la toate - nu doar de la mâncărurile multe şi felurite, ci şi de la tot ce este oprit. Aşa cum trupul, de e lipsit fie şi de un singur mădular, se urâteşte, şi cel ce trece cu vederea o singură latură a înfrânării nimiceşte întreaga podoabă a ei: că înfrânarea este păzirea de orice lucru şi orice năzuinţă pătimaşă şi păcătoasă, încât să nu săvârşim nimic ce nu voieşte Dumnezeu. Trebuie păzită înfrânarea în toate simţurile: în văz, în auz, în gust, în miros şi în pipăit - în umblet şi, îndeobşte, în orişicare lucru. 

52) Omul ce vrea să placă lui Dumnezeu prin postire trebuie să păzească, în acelaşi timp, toate poruncile: căci pentru ce postim, de nu pentru a împlini mai lesne voia lui Dumnezeu? 

53) Când îl iubim pe Dumnezeu cu iubire tare, El nu mai pomeneşte fărădelegile noastre dinainte, căci nu îi mustră pe cei ce vin la Dânsul şi nu spune: „de ce atâta vreme aţi fugit de Mine?” - ci cu iubire îl primeşte pe orice păcătos care se pocăieşte cu adevărat, atunci când vine la El. Deci, să ne alipim de Dânsul cu tărie şi să pironim trupul nostru cu frica Lui. 

54) Puterea trupului o istovesc bolile, frumuseţea lui o răpeşte bătrâneţea, şi după un ospăţ bogat degrabă se întoarce iarăşi foamea. Deci, să nu ne îngrijim de ceea ce nu putem în veşnici. Să ne mutăm prin mijlocirea virtuţilor la Ierusalimul cel de sus, iar trupul să îl istovim prin osteneli şi posturi, şi să-l înrobim sufletului, ca să nu înrobească el sufletul diavolului! 

55) Deasa cugetare la dumnezeieştile Scripturi omoară ca pe nişte fiare sălbatice patimile iubitoare de materie. Urmând pilda Apostolului, totdeauna să purtăm în trupul nostru moartea Domnului Iisus.

 56) Privegheaţi, staţi de strajă, trezviţi-vă. Nici un adormit nu se încununează. Diavolul fuge de cel treaz şi pradă pe cel ce doarme. Deci, nu da ochilor tăi somn, nici genelor tale dormitare, ca să te mântui precum căprioara de săgeată şi pasărea de lat. 

57) Să fugim de cursele acestei vieţi şi de grijile ei, care nicicum nu ne folosesc. Dacă ne-am lepădat de lume, să ne lepădăm şi de trup, că multe măiestrii are diavolul cel atotviclean. Având privirea îndreptată către cer, întru nimic să socotim necazurile vieţii de acum şi să curmăm grijile ei prin nădejde şi prin puterea lui Hristos. 

58) Iată Mirele vine în miezul nopţii: luaţi aminte ca, auzind glasul Lui, să fiţi gata a ieşi întru întâmpinarea Lui. Fericită sluga pe care, venind Domnul o va găsi priveghind. 

59) La mare război ne aflăm în această viaţă, împrejur umblă necredincioşii cu arcurile încordate, şi unul trage în auz - ca să ascultăm cu patimă osândirile şi clevetirile, altul trage în ochi - ca să privim cu poftă, altul trage în limbă - ca să defaime pe fratele, altul trage în pântece - ca să poftească spre mâncăruri, altul trage în mâini - ca să răpească cele străine, altul trage în picioare - ca să alerge spre rău. Drept aceea, îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului (Ef. 6, 11). 

60) Ce cere de la tine Domnul, dacă nu să iubeşti dreptatea, să faci milă şi să fii gata a purcede la orice cu Domnul împreună? Să ne lipim de Domnul şi să nu cheltuim vremea noastră în zadar, ci să-I aducem, ca unui Bun Stăpân, slujirea cea mai credincioasă. El ne învaţă şi ne îndeamnă, ne mângâie şi ne ameninţă, iar celor ce îi slujesc le dă ca plată pentru ascultare împărăţia Sa. 

61) Cuvine-se nouă să vieţuim ca cei cu care suntem împreună socotiţi. Scriptura ne socoate străini şi călători: deci, să trăim ca într-un han, având în minte că oricum va trebui să plecăm din el. Să ne îngrijim şi de calea, şi de cele de trebuinţă pentru calea spre viaţa veşnică; să ne îmbrăcăm cu veşmintele în care se cade să ne arătăm acolo - adică, precum porunceşte Apostolul, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu îndelungă-răbdare, cu smerenie (Col. 3, 12), că Domnul spune: nu tot cel ce îmi zice: Doamne! Doamne! va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Care este în ceruri (Mt. 7, 21). 

62) De nu poţi să fii soare, fii măcar stea: totul este să te înalţi, părăsind pământul. 63) Focul nu-i gătit pentru noi, ci pentru diavol şi îngerii lui: deci, să nu ni-l aprindem singuri. 

64) Fugi de întâlnirile cu femei, că nu numai vederea şi auzirea lor, ci chiar simţirea apropierii lor e o săgeată otrăvită. Deci, trezveşte-te, ca să scapi de pângărirea prin desfrâu şi necurăţie: că apropiindu-te de foc, nu vei scăpa nears. 

65) Roagă-te des, urmând lui David, care de şapte ori în zi îl lăuda pe Domnul pentru judecăţile dreptăţii Sale (Ps. 118, 164). Nimic nu este mai mântuitor decât necontenita împreună-vorbire cu Dumnezeu prin rugăciune: că cine a păcătuit vreodată stând înaintea Domnului? Şi oare nu din nepăsarea pentru rugăciune vine păcatul? Adu-ţi aminte de porunca: neîncetat rugaţi-vă (I Tes. 5, 17) - nu cu gura, fireşte, ci punând în inima noastră suişuri către Dumnezeu ca o tămâie bineplăcută Lui. 

 

66) Veni-va Ziua Domnului ca furul noaptea: deci, cu suflet curat şi gând priveghetor să stăm la dumnezeiasca strajă, aşa încât Domnul, venind, să nu ne afle adormiţi. 

67) Să ne ascundem înlăuntrul inimii:  chiar dacă afară e zarvă şi zgomot, înlăuntrul nostru să se sălăşluiască pacea lui Dumnezeu: că Duhul Se sălăşluieşte doar într-o locuinţă liniştită. 

68) Numele noastre sunt scrise în ceruri: să nu le ştergem, deci, cu acritura cea nimicitoare a vieţii iubitoare de dezmierdări, ca să nu ne spună şi nouă Domnul: fii am născut şi am crescut iar ei s-au lepădat de Mine (Is. l, 2), şi să nu cadă asupra noastră mustrarea lui Pavel: alergaţi bine - cine v-a oprit? (Gal. 5, 7). 

69) Îndelung ai slujit trupului spre pierzare: trezveşte-te acum cu mintea, robeşte trupul duhului, alipeşte-te de Domnul, şi El va împlini cererea inimii tale. Iubind odihna,   desfătarea  şi  răsfăţul  pântecelui,  te-ai  asemănat dobitoacelor necuvântătoare; acum, însă, te străduieşte să recapeţi frumuseţea cea dintâi; caută cele de sus, unde este Iisus Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu (Col. 3, 1). Patria ta cea adevărată este Ierusalimul cel ceresc, împreună-cetăţenii şi prietenii tăi - cei întâi născuţi, care sunt scrişi în cartea vieţii. Caută spre cer, spre pământ şi spre mare, şi judecă: dacă cele văzute sunt atât de minunate, cum trebuie să fie cele nevăzute? Nu te opri la cele dintâi, ci caută-le pe cele de pe urmă. 

70) Din plinirea poruncilor lui Dumnezeu întru blândeţe şi răbdare se naşte rugăciunea cea neîmprăştiată şi cu îndrăznire, care înfăţişează lui Dumnezeu - Cunoscătorului tainelor - mintea goală de orice lucru, care alungă toate înşelările şi ademenirile demonilor. Vrăjmaşul cel amăgitor se strecoară tâlhăreşte în vremea înălţării inimii către Dumnezeu şi se străduie să risipească împreună-vorbirea curată şi netulburată a sufletului cu Dumnezeu, ca întru cugetarea acestuia să nu se aprindă focul cel mistuitor pentru el, fiindcă arderea inimii la rugăciune e pentru demoni văpaie arzătoare. 

71) Precum soarele, bătând cu razele într-un vas de sticlă plin cu apă, îl încălzeşte dimpreună cu apa din el, aşa şi Soarele Cel nevăzut - Hristos Domnul, răsfrângându-Se în mintea ce îl contemplă în rugăciune, încălzeşte toată firea sufletului. 

extras din Sfântul Teofan Zăvorâtul  ,,PATERICUL LAVREI SFÂNTULUI SAVA ,,  Traducere din limba rusă de dr. Adrian şi Xenia Tănăsescu SCHITUL ROMÂNESC LACU SFÂNTUL MUNTE ATHOS, 2000 ,
APOLOGETICUM 2006

Parintele Cleopa Ilie ,, Cea mai mare intelepciune ,,

  DESPRE FRICA DE DUMNEZEU

 La Pilde spune asa : Cu frica lui Dumnezeu se abate tot omul de la rau. Daca se abate omul de frica lui Dumnezeu de la tot raul, deci frica lui Dumnezeu este prima piedica a pacatului, care impiedica pacatul sa nu intre in sufletul nostru. Proorocul David, prin Duhul Sfant, ati vazut in Psaltire ca ne spune : Inceperea intelepciunii este frica Domnului si intelegere buna este tuturor celor ce o fac pe dansa.

 Si iarasi zice Solomon, fiul sau, despre intelepciune mai mult, ca frica Domnului este scoala intelepciunii. Iar Isus fiul lui Sirah, in Cartea intelepciunii lui, spune asa : " Frica Domnului mai presus de toata intelepciunea a covarsit ".
Spune si Sfantul Isaac Sirul : Frica lui Dumnezeu este temelia tuturor faptelor bune.El spune ca intelepciunea are doua capete : primul capat este frica lui Dumnezeu si al doilea capat este dragostea de Dumnezeu.  Dar pentru ce asa ? Pentru ca toata fapta buna se incepe de la frica lui Dumnezeu si se termina in dragostea de Dumnezeu, care este legatura desavarsirii si treapta cea mai de sus a tuturor faptelor bune, caci mai mare decat toate este dragostea. Dar, ca sa ajunga cineva la dragostea de Dumnezeu, negresit trebuie sa aiba mai intai frica lui Dumnezeu. Ca de aici porneste toata fapta buna : din a se teme omul de Domnul. Auzi ce zice Duhul Sfant ?

 Fericit este omul care se teme de Domnul, ca intru poruncile Lui va voi foarte. Ai auzit ? Cine se teme de Dumnezeu, voi este foarte mult sa faca poruncile lui Dumnezeu, adica fapteel bune; dupa cum si cela ce nu se teme, isi da frau liber la toata rautatea si la tot pacatul.

,, Cine are frica lui Dumnezeu, este ceel mai intelept om de pe fata pamantului.  Pentru ca spune Sfantul Grigore de Nissa, marele filosof si fratele marelui Vasile, asa : " Am vazut pe multi oameni care s-au silit sa invete toata stiinta cea din afara, iar in cele teologhicesti, adica in stiinta despre Dumnezeu, nu putin au sporit. Dar fiindca le-a lipsit lor adevarata intelepciune, care este frica lui Dumnezeu, departe s-au facut de Dumnezeu si in mocirla tuturor relelor au ajuns ".

Auzi pe unul ca are doua doctorate, doua licente. Dar auzi ca-i preacurvar, un ateu, un om necredincios, un om fara judecata, fara mila de saraci, fara dragoste de aproapele lui, care da cu piciorul in toata fapta buna si in credinta cea dreapta. Ce-i foloseste lui stiinta cea din afara, daca n-are frica lui Dumnezeu ? Mai bine nu se nastea unul ca acesta, care nu cunoaste pe Ziditorul sau si nu se teme de el in toata vremea, ca sa se fereasca de rau si sa faca binele.

 De aceea va spun : ii bine ca omul sa invete carte multa, sa fie si inginer, sa fie si doctor, sa fie si profesor si profesor universitar; sa fie si militar, sa fie si general, ce-a randuit Dumnezeu pentru fiecare. Dar in toate treptele lui sa nu uite frica de Dumnezeu. 

Ca, daca a uitat de Dumnezeu, mai bine nu mai venea in lumea aceasta si mai bine nu se nastea sa vada atata bunatate a lui Dumnezeu. Cum ne-a dat El noua viata, mintea, aerul, lumina, caldura, ploile la vreme, hrana, belsug, sanatate, vedere, auz, intelepciune si, dupa atatea binefaceri ale lui Dumnezeu, sa inchida ochii ca paserile cele de noapte, care nu vad decat numai la intuneric si sa nu vada pe Dumnezeu, Care este lumina cea neapropiata si locuieste in lumina cea neapropiata.

 De aceea am inceput sa va spun : ferice de omul care se teme de Dumnezeu, ca acela este adevarat om intelept si acela va avea fericire si in veacul de acum si in veacul cel viitor.  Cine se teme de Dumnezeu, nu-i place sa ia avutul altuia. Cine se teme de Dumnezeu, nu se duce la femeia altuia. Cine se teme de Dumnezeu, si cu sotia sa traieste in curatie, dupa randuiala Bisericii. Cine se teme de Dumnezeu, nu face avorturi, nu-i betiv, nu-i tutungiu, nu-i bataus, nu-i ravnitor de avere straina, nu-i nesupus, asculta de stapanirea statului, cinsteste stapanirea, dupa Apostolul Pavel : El da celui cu cinstea, cinste; celui cu dajdia, dajdie; celui cu frica, frica; si nimanui cu nimic nu-i ramane dator, decat sa iubeasca pe Dumnezeu si pe aproapele.

Unde-i locuinta demonilor acum ? In vazduh. Dar nu numai in vazduhul asta care inconjoara planeta noastra si celelalte planete, zeci de miliarde, ci spatiul interplanetar si spatiul interstelar care n-are margine. Ca de aicea pana la Calea Lactee, pana la Drumul Robilor, avem paisprezece milioane de ani calatoria luminii, si lumina merge cu 300.000 de km pe secunda, cat ai inchide ochii. Ai auzit cat ii de mare spatiul acesta ?

 Satana il umple. Ca auzi ca la ceata care a cazut, i-a dat Dumnezeu loc sub cer. Locul asta le-a dat. Cine ne invata aceasta ? Marele Apostol Pavel, gura lui Hristos, ce zice :Domnii puterii vazduhului, duhurile rautatii raspandite in aer. Si marele prooroc David zice : Multi sunt cei ce se lupta cu noi de la inaltime, adica din vazduh.

 Fratii mei, omul care are frica de Dumnezeu nu trebuie sa-l pazeasca nimeni sa nu fure, sau sa nu fie curvar, sau betiv, sau hot, sau sa nu faca rau. 

Cel ce are frica lui Dumnezeu si ziua si noaptea pururea vegheaza asupra lui : sa nu gandesc ceva rau asupra omului, sa nu vorbesc ceva rau ca-i pacat, sa nu fac ceva rau ca-i pacat ! 

Cine are frica lui Dumnezeu, acela se face santinela intregii intelepciuni, isi pazeste sufletul si mintea sa de ganduri rele, limba sa de cuvinte rele si toata asezarea sa de a lucra impotriva lui Dumnezeu.

 

Ne vorbeste Parintele Cleopa Vol.1 , carte  sub ingrijirea Arhim.Ioanichie Balan, EDITURAEPISCOPIEIROMANULUISIHUSILOR 1995
sursa http://www.parohia-hamburg.de/download/carti/Ne%20vorbeste%20Parintele%20Cleopa%20vol%201.pdf

Pr. Arsenie Boca : ,,Ca să ne mântuim, trebuie să pierdem înclinarea sufletului cea lunecoasă spre împătimirea cu lumea, cu trupul şi cu avuţia, care toate aici rămân.,,

Lupta mântuirii 

Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii, ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni. 

Căci au zis Părinţii de demult cuvântul acesta: Cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească; pentru că oricine s-a hotărât să iasă din calea păcatelor, sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul: lumea, trupul şi diavolul.

 Prin lume se înţelege categoria păcatului, se înţelege turma oamenilor necredincioşi, cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul. E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine. Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei cu un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii, au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. "Lumea" e veacul viclean, planul oamenilor şi slava deşartă. Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână acestea trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. Cu arătarea răbdării suntem datori în primul rând pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu, sau la ostenelile mântuirii, făceam şi noi ale lumii, umblând în fărădelegi şi chinuind pe alţii, şi astfel ne-am băgat datori la aceleaşi. Deci, acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Aşa trebuie să plătim acum cu durere, ceea ce am făcut odinioară cu plăcere. 

 Multe din cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă spre îndrumarea noastră, sau spre stingerea păcatelor noastre trecute, sau spre îndreptarea neatenţiei prezente, sau spre ocolirea păcatelor viitoare. Cel ce socoteşte aşadar că pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răzvrăteşte când este lovit - mai ales dacă-i conştient de păcatul său - nici nu învinovăţeşte pe acela prin care i-a venit încercarea, nu se răzvrăteşte când e lovit. Fie prin acela, fie prin altul, el a vrut să bea paharul judecăţilor dumnezeieşti. Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila n-o primeşte, fiindcă n-a venit cum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că e de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu oamenii, alteori huleşte pe Dumnezeu. El se arată nemulţumit şi nu vede decât bâta. Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia. Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea şi oricâte rele ţi-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu, căci pentru că biruie El în ascuns omului, întorcând spre bine cele pornite de la lume cu răutate. Stăruind în acestea te-ai făcut pricină de mântuire şi pentru fratele tău din lume. Rugăciunea nu judecă ci se smereşte, aducându-ne aminte greşalele noastre, nu ale lumii
Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. 

Noi nu ştim tainele lui Dumnezeu; pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte. 

Dacă pe cel ce se sălbăticeşte asupra ta, din pricina întunecimii sale, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face-o şi cu ajutorul tău, prin aceea că-ţi dă darul răbdării, al iertării din inimă şi al rugăciunii.

Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea dreaptă după Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu. 

 Cei ce biruie lumea nu sunt nicidecum o adunare de neputincioşi, o turmă de inactivi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, căci ei sunt ostaşii Împăratului, care prin răbdarea Crucii a biruit nu numai lumea, ci şi toată stăpânirea morţii. Iar despre nevoinţa care doreşte răbdarea şi credinţa sfinţilor, putem spune că e singura cale îngăduită şi în stare să mistuie puterea răului şi să o facă fără rost şi fără vlagă în lume.

Vrăjmaş milostiv şi prieten viclean

 Când potrivnicul se vede bătut la prima piedică - cea mai uşoară - ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mândria nu-l lasă să se dea bătut, ci le stârneşte piedica a doua, prin viciile trupului, sau o iubire trupească de sine. Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame, însă acestea trebuie conduse după dreapta socoteală, ca să nu dăuneze sănătăţii. Acestea îl îmblânzesc încât nu se mai ţine vrăjmaş lui Dumnezeu. 
Rugăciunea şi postul scot dracii poftei şi ai mâniei din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele. Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte că toată lupta aceasta să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic iscusit care ştie cumpăni pentru fiecare în parte: măsura, trebuinţa şi putinţa ... 

  Puiul necurat 

 Sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte iubirea de sine "primul pui al diavolului".

 Ea e cealaltă parte din piedica a doua ce ne-o stârneşte protrivnicul în noi înşine: iubirea trupească de sine, începutul mândriei. 

 Lepădarea acesteia o poate face însă numai cine sa ridicat cu mintea mai presus de cele deşarte şi s-a desfăcut din toată dragostea lumească şi şi-a strămutat puterea dragostei sale, toată, către Dumnezeu. 

 Când vrei cu toată sinceritatea şi tăria să birui piedica a doua a viciilor minţii, despre care credeai că eşti tu însuţi, atunci şi Dumnezeu sporeşte dragostea ta către Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât şi piedica din cale e mai mare. 

 Cei ce, prin darul lui Dumnezeu, se izbăvesc şi de legăturile dinăuntru ale iubirii de sine, se poartă şi se mărturisesc pe ei înşişi, străini şi călători pe aici pe pământ. Sufletul are şi el o parte pătimaşă, care, prin negrijă, nărăvindu-se cu viaţa cea trupească, aşa se învoieşte şi se leagă de tare cu plăcerea din lumea aceasta, încât n-ar mai vrea să-i moară trupul, ci ar vrea să-i fie veşnică viaţa aceasta vremelnică. 

 Deci, ca să ne mântuim, trebuie să pierdem înclinarea sufletului cea lunecoasă spre împătimirea cu lumea, cu trupul şi cu avuţia, care toate aici rămân. Iar dacă nu ardem această înclinare a sufletului spre lume, sufletul întreg se pierde. Şi totuşi n-am scăpat de curse, căci sunt unii care-şi curăţesc sufletul de patimi prin multe osteneli - şi sufletul are patimile lui: părerea, slava deşartă şi mândria - iar 

dacă scapă de aceste bucurii mincinoase, dăruindu-le Dumnezeu în schimb adevărate bucurii duhovniceşti, cad în primejdia de a se îndrăgosti aşa de tare de propriul lor suflet pentru faptul că se face curat, încât sufletele lor se sting şi se pierd. Bucuria neînfrânată, chiar cea pentru daruri cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiţi că încă n-ai ieşit cu totul din împărăţia ispitelor. Sufletul însă care se mântuieşte este acela care nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu; sufletul care s-a izbăvit de sine şi petrece ca un dus din lumea aceasta. 

Parintele Arsenie Boca ,, Cararea Imparatiei,,
sursa http://www.parohiastavanger.no/biblioteca-duhovniceasca/Arsenie_Boca/Arsenie%20Boca%20-%20Cararea%20Imparatiei.pdf

Parintele  Arsenie Boca ,, Cele trei feluri de ispite in calea mantuirii,,

Iubirea e cărarea

 Potrivnicul L-a încercat pe Domnul prin aceste trei:

-prin neputinţa trupului,

- prin slava deşartă şi 

-prin ispitirea de Dumnezeu. 

Toate aceste ispite au ascunse în ele momeala plăcerii, sau acul păcatului, însă în chip felurit.

 Toate la un loc alcătuiesc chipul dintâi al vrăjmaşului, sau, după Sf. Maxim, ispita prin plăcere. Tot războiul potrivnicului acesta a fost: ca să-L facă pe Domnul să calce dragostea către Dumnezeu ca Tată. 

Căci ştia vrăjmaşul că plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere ca să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu. Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi aceea. După ce Domnul l-a bătut pe diavolul în Pustia Carantaniei, a venit ca să-l bată şi între oameni. Satana i-a răsculat împotriva Mântuitorului pe oamenii puternici de atunci, viclenii vremii, cărturarii şi fariseii lumii vechi, unelte ale sale, oameni slabi dar cu putere mare, ca doară-doară Iisus îi va blestema sau îi va urî, şi aşa va greşi măcar împotriva celei de-a doua porunci, porunca iubirii de oameni. Aceasta e, cum zice Sf. Maxim, ispita a doua, prin durere, care e stârnită de potrivnicul, cu menirea de a învrăjbi pe Iisus cu oamenii şi pe oameni înreolaltă. 

Iată cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul despre acest numit al doilea fel de ispită, pe care l-a avut Mântuitorul de învins: "După ce aşadar, prin biruinţa asupra primei ispite, cea prin plăcere, a zădărnicit planul Puterilor, Căpeteniilor şi Stăpâniilor celor rele, Domnul le-a îngăduit să-şi pună în lucrare şi al doilea atac, adică să vină şi încercarea ce le mai rămăsese, ispita prin durere". 

Să urmărim deci uneltirile protrivnicului, să vedem metoda lui şi metoda lui Dumnezeu, tot după cuvintele Sf. Maxim: "Neputând vrăjmaşul să-l facă pe Domnul să calce porunca iubirii de Dumnezeu, prin cele ce I le-a făgăduit în pustie, s-a străduit pe urmă, după ce-a venit în lume, cu ajutorul nelegiuiţilor iudei, să-L facă să calce porunca iubirii de oameni. Satana (care însemnează potrivnic) îi îndemna pe cărturari şi farisei la felurite meşteşuguri împotriva lui Iisus, ca, neputând răbda încercările, cum credea el, să fie adus să-i urască pe cei ce-I întindeau curse şi aşa să calce porunca iubirii de oameni. Dar Domnul, ca un Dumnezeu, cunoscând gândurile potrivnicului, n-a urât pe fariseii puşi la lucru de el (căci cum ar fi făcut-o fiind din fire bun?) ci, prin iubirea faţă de ei, bătea pe cel ce lucra prin ei, iar pe cei purtaţi de el, nu înceta să-i sfătuiască, să-i mustre, să-i înfricoşeze, să-i plângă, ca pe unii ce puteau să nu se lase conduşi de el. Blestemat de ei, se purta cu îndelungă răbdare.
 Mântuitorul, e drept, i-a mustrat şi i-a certat ce nimeni altul, însă nu i-a urât nici o clipă, de vreme ce diavolul din ei îl certa şi-l umilea dându-l la iveală şi arzându-l cu adevărat, iar pe ei îi iubea şi-i învăţa înainte. Pătimea cu îndurare şi le arăta toate faptele iubirii, îi învăţa căile vieţii şi zugrăvea prin fapte chipul vieţuirii cereşti; vestea învierea morţilor şi făgăduia viaţa veşnică şi Împărăţia Cerurilor celor ce cred; iar necredincioşilor (ateilor) le vestea înfricoşatele pedepse veşnice. Iar pe cel ce lucra prin ei (prin atei) îi bătea cu iubirea de oameni, iubindu-i şi pe ei deşi-i ducea acela. O, minunat război! În loc de ură Iisus arată iubirea şi răpune pe tatăl răutăţii prin bunătate. În acest scop, răbdând atâtea rele de la ei - mai adevărat vorbind, pentru ei - Sa străduit până l-a moarte, în chip omenesc, pentru porunca iubirii, şi dobândind biruiţa deplină împotriva diavolului, a primit cununa învierii pentru noi.

 Astfel Adam Cel nou a înnoit pe cel vechi." Trăirea acestor porunci arde pe diavol aşa de cumplit, încât acesta răscoală puterile iadului şi cu ele aţâţă pe oamenii lumii acesteia, care-s biruiţi de el, şi-i năpăstuieşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui. Iar prin lege, prin stăpânitorii lumii acesteia, prin slujitorii templului: arhiereii Ana şi Caiafa, prin Iuda vânzătorul, diavolul nu-L mai putea răbda să-i facă împărăţia de jaf, şi-I cere nedreaptă răstignire pe cruce, în rând cu tâlharii. Când războiul nevăzut între iubire şi ură a ajuns aci, Iisus bate pe diavol - tot ca om, să nu uităm - prin neputinţa şi nepreţul trupului, adică prin desăvârşita lepădare de sine, sau prin primirea de bunăvoie a morţii. Plăcerea a alungat-o cu hotărâre puternică, durerea însă a primit-o cu dorire mare. Amin.

 Semnul crucii

 În calea mântuirii sau a întoarcerii noastre Acasă, se mai ridică o stavilă: vrăjmaşul însuşi, puterea răului în persoană, sau îngerul rău. Mândria lui nu poate răbda bătaie; acesta-i chinul păcatului său, că totuşi trebuie s-o capete. Deci, dacă a fost bătut când se lupta cu noi din afară, prin gura lumii, dacă a trebuit să fugă ruşinat după zeci de ani de lupte dinăuntru, din trup şi din suflet, atunci sufletul şi mintea, făcându-se curate, îl prind în prezenţa nevăzută. Atunci, nemaiavând ce face, vine în persoană s ă se războiască cu noi. De acum începe războiul minţii omului cu mintea cea vicleană, sau războiul nevăzut. 

Spre războiul acesta însă s ă nu îndrăznească nimeni, de n-a fost chemat de Dumnezeu cu rost de a ruşina puterea vrăjmaşă şi a mai întări neputinţa oamenilor spre război, căci nu e un război de glumă. Deocamdată să ne mulţumim a şti că asupra diavolului avem acestea trei: Numele Domnului şi al Maicii Domnului, Sfânta Cruce (Aş întreba pe cei care nu-şi fac semnul crucii: cu ce semn vă apăraţi voi de diavolul?) Ei însă n-au semn, că nu-i lasă să-l facă. Iar a treia armă de apărare este smerenia sufletului. Deci, chiar în ceasul tulburării tale să zici în adâncul inimii tale: "Pentru păcatele mele pătimesc acestea, Doamne izbăveşte-mă de cel rău". Şi întoarce-te cu inimă bună către Dumnezeu, orice gânduri rele ai avea, pălmuindu-ţi mintea, căci vede Tatăl osteneala fiului şi nicidecum nu-l lasă ...

  Din păcătoşi, sfinţi 

  Mântuitorul nostru a întemeiat şi are numai o Biserică creştină şi nu opt sute. Biserica aceasta, e una, e sfântă, pentru că Sfânt este Întemeietorul şi, ca atare, rămâne mereu sfântă, ba chiar sfinţeşte pe păcătoşi. Celelalte "biserici" - casele de adunare ale sectelor - nu sunt sfinte pentru că sunt întemeiate de oameni robiţi, răzvrătiţi, şi ca atare nu sfinţesc pe nimeni. Biserica lui Hristos e sobornicească, adică stă pe temelia celor şapte soboare a toată lumea şi, prin furtunile istoriei, e cârmuită nevăzut de Mântuitorul

Însuşi, nu de vreun înlocuitor al Său, mai presus de soboare. Biserica în care ne mântuim a apostolească, adică îşi are slujitorii urmând ca dar, prin punerea mâinilor unii de la alţii în şir neîntrerupt, suind până la Apostoli şi prin ei la Iisus Hristos. Toate celelalte "biserici" ivite după aceea prin chiar aceasta, sunt alăturea de cale, deci alăturea de mântuire. Prin urmare, cei ce stăm sub semnul Crucii, câtă vreme petrecem în cortul pământesc, urmăm calea mântuirii în obştea Bisericii văzute sau luptătoare. Pe ea n-o înnegreşte rugina răutăţii, produsă de împrejurările pământeşti. Ea rămâne nemişcată şi neştirbită, deoarece, cu toate că e arsă din vreme în vreme în cuptorul prigoanelor şi încercată de furtunile necontenite ale ereziilor, ea nu suferă sub povara încercărilor nici o slăbire în învăţătură sau viaţă, în credinţă sau rânduiala ei. De aceea se întăreşte prin Har, înţelegerea celor ce cugetă la ea cu evlavie. Ea cheamă, pe de o parte pe necredincioşi, dăruindu-le lumina cunoştinţei adevărate; pe de altă parte păstoreşte cu iubire pe cei ce contemplă tainele ei, păzind nepătimaş şi fără beteşug ochiul înţelegeri lor. Biserica de pe pământ se numeşte luptătoare, pentru că aci, sub povăţuirea ei, inşii din obşte au de purtat o întreită luptă, care ţine o viaţă întreagă: lupta cu ei înşişi, cu patimile contra firii, după trup şi după duh; o luptă cu lumea indiferentă şi necredincioasă; şi lupta împotriva uneltirilor vicleanului. Păstorirea Bisericii urmăreşte ca nici unul din fiii Tatălui să nu se învrăjbească în sine însuşi, sau să se rupă din obşte şi din duhul dragostei lui Hristos. Căci El e cel ce uneşte obştea laolaltă, deci nimeni nu se mântuieşte răzleţindu-se de Biserică, oricât ar crede că în dânsul sălăşluieşte Duhul lui Hristos. Iar Biserica din Ceruri se numeşte biruitoare, fiindcă e alcătuită din: obştea bunilor biruitori mucenici, a sfinţilor slujitori şi cuvioşi şi a tuturor sfinţilor purtători şi mărturisitori de Dumnezeu, unde sunt aşteptaţi toţi ucenicii Domnului care vor mai fi până la sfârşitul veacului. Calea mântuirii, prin urmare, ne desprinde de pământ spre Cer, ca pe unii ce ştim că de la Dumnezeu am ieşit şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem şi lăsăm lumea ... Amin.

Parintele Arsenie Boca ,, Cararea Imparatiei,,
sursa http://www.parohiastavanger.no/biblioteca-duhovniceasca/Arsenie_Boca/Arsenie%20Boca%20-%20Cararea%20Imparatiei.pdf