Părintele Gherasim are 85 de ani şi de peste 20 de ani se nevoieşte în Sfântul Munte*, la chilia cu hramul Sfinţilor Arhangheli de la Colciu.
„Şi apoi lumea este în stăpânirea celui viclean – iar eu totdeauna mi-am dorit să fiu în afara celui rău; deci a trebuit să mă despart de lume. Aşa am venit în grădină”. În grădină era şi acum, în petecul lui de grădină, pe care tocmai îl săpa cu o vigoare neaşteptată pentru anii bătrânului.
De loc e de prin părţile Iaşiului şi o vreme, înainte de a se călugări, a fost şofer, dar L-a căutat mereu pe Dumnezeu, fiindcă din pruncie a simţit purtarea Lui de grijă. Provine dintr-o familie destul de numeroasă, o familie ortodoxă care a fost repede încercată prin moartea părinţilor, moarte ce i-a făcut pe fraţi să se despartă şi să trăiască prin vecini.
Şi spune părintele că erau înstăriţi, fiindcă aveau oi multe, dar într-o clipă a dispărut totul ca fumul, iar ei s-au trezit singuri cu Dumnezeu. A învăţat multe din asta şi i-a folosit în viaţă, după cum şi dragostea pe care i-au arătat‑o cei ce l‑au crescut, l‑a făcut să mulţumească bunătăţii şi iconomiei dumnezeieşti.
L-am întrebat dacă nu vrea să fie ajutat să-şi repare chilia dărăpănată. Mi-a arătat o masă veche pe care era o Psaltire – şi mai veche, cred –, şi mi-a zis că masa aceea, aşa bătrână cum era, mai rezistă vreo zece ani, dar el s-ar putea să nu mai trăiască atât. Dacă se va gândi doar s-o repare, mintea lui va fi ocupată cu materialele pe care va trebui să le procure şi… s-a dus liniştea lui!
,,Lucrarea monahului e statul de vorbă cu Dumnezeu şi nu cele materialnice. M-am retras aici pentru că nu iubesc lumea, dar iubesc pe toată lumea”…
Zilele trecute l-am reîntâlnit mergând pe jos către Vatopedu şi prietenii mei din Arad, cu care eram, m-au convins că trebuie să povestesc creştinilor despre bătrânul Gherasim.
(Iar eu aş fi vrut să arăt lumii cum trebuie să te încalţi ca să fii sigur că ajungi la cer …)
(Iar eu aş fi vrut să arăt lumii cum trebuie să te încalţi ca să fii sigur că ajungi la cer …)
sursa https://sfantulmunteathos.wordpress.com/category/parinti-duhovnicesti/gherasim-de-la-colciu/
Viaţa aceasta ni s-a dat numai şi numai pentru a-L slăvi pe Dumnezeu, pentru a face bine aproapelui şi pentru a ne nevoi să dobândim Împărăţia Cerurilor, păşind pe calea cea „strâmtă“ şi „îngustă“ pe care ne-o arată Evanghelia (Matei 7:14).
► Osteneala acestei vieţi este o povară nesuferită pentru cei care nu cred în Dumnezeu. Însă pentru cei care îşi încredinţează viaţa lor Domnului nostru Iisus
Hristos şi nădăjduiesc în purtarea Lui de grijă, viaţa
aceasta devin „jug bun“ şi „povară uşoară“ (Matei 11:30).
► Fraţii mei, dacă vreţi să fiţi bineplăcuţi lui Dumnezeu, vă rog să nu dispreţuiţi nicio virtute. Căci în multe chipuri putem deveni plăcuţi lui Dumnezeu..
► Purtarea cu dragoste faţă de aproapele, cuvântul nostru plin de mângâiere pe care îl spunem celui întristat, apărarea celui nedreptăţit, împotrivirea faţă de gândurile rele, nevoinţa în rugăciune, răbdarea, milostivirea, dreptatea şi orice altă virtute,
acestea Îl odihnesc pe Dumnezeu şi atrag în sufletele noastre harul Lui, care ne ajută să înfruntăm greutăţile vieţii.
► Să aveţi drept scop mântuirea voastră, bine plăcând lui Dumnezeu mai ales prin virtutea dragostei. Aceasta să fie singura voastră grijă: cum (aţi putea) să vă îmbogăţiţi în dragoste. Cel care are dragoste, are înlăuntrul său pe Însuşi Dumnezeu.
► Să trăiţi în dragostea lui Dumnezeu. Aceasta să vă fie povăţuitoare, aceasta răsuflare. „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el“ (1 Ioan 4:16). Cu dragostea lui Dumnezeu viaţa cea amară devine dulce şi frumoasă.
► Dacă trăiţi împreună cu alţii, slujiţi-le cu râvnă, ca şi cum I-aţi sluji lui Dumnezeu Însuşi. Şi să nu cereţi dragoste în schimbul dragostei voastre, nici recunoştinţă pentru jertfa pe care o faceţi, nici laudă pentru smerenia voastră.
► Nu fiţi morocănoşi şi distanţi, ci comportaţi-vă ca pruncii cei fără de răutate, şi, dacă e nevoie, ajutaţi cu bucurie pe aproapele vostru. Luaţi aminte să nu-l răniţi nici măcar cu privirea, ci să-l iubiţi din tot sufletul pentru că valoarea lui este nepreţuită. Este mădular al lui Hristos, pentru care El şi-a vărsat
sângele.
► „Dragostea“ spune Apostolul „acoperă mulţime de păcate“ (1Petru 4:8). Când se face aceasta? Atunci când deveniţi mângâiere celor întristaţi, odihnă celor necăjiţi, ocrotitor săracilor, tată orfanilor, alinare bolnavilor, povăţuitor rătăciţilor, grabnic ajutător oricărui creştin. Pentru această dragostea voastră către fraţii mai mici ai lui Hristos, către cinstitele Lui mădulare, Domnul nostru va şterge păcatele
voastre şi vă va învrednici să-L vedeţi „faţă către faţă“ (1 Corinteni 13:12) în Împărăţia Lui cea veşnică.
► Feriţi-vă de cuvintele şi faptele care pot să-i smintească şi să-i rănească pe fraţii voştri. Însă jignirile pe care vi le aduc alţii să le primiţi ca dar de la Dumnezeu. Este arma pe care v-o oferă Însuşi Domnul ca să omorâţi patimile care se cuibăresc în
sufletul vostru.
► Nu vă răzbunaţi pentru jignirile şi suferinţele pe care vi le pricinuiesc alţii. Ci răbdaţi şi să nu doriţi niciodată să amărâţi pe cineva. Făcând astfel, să fiţi siguri că şi numele voastre vor fi numărate printre numele sfinţilor „care sunt scrise în Cartea
Vieţii“ (Apocalipsa 21:27).
► Să nu vă amintiţi cu tristeţe de răul pe care vi l-a
pricinuit fratele vostru, ca să nu-şi amintească şi Domnul de păcatele voastrepe care vi le-a iertat.
► Răul să-l biruiţi cu binele. Răul nu se îndreptează
niciodată cu rău.
► Înainte de a spune ceva, gândiţi-vă dacă nu cumva, prin cuvintele voastre jigniţi pe Dumnezeu sau pe aproapele vostru.
► Înainte de a vizita pe fratele vostru îndemnaţi-vă sufletul să păstreze şi după vizită aceeaşi bună dispoziţie şi dragoste pe
care o nutriţi acum faţă de el, indiferent de felul în care vă va primi acela.
► La fiecare neînţelegere cu aproapele vostru, cercetaţi-vă mai întâi pe voi înşivă. Cultivând prihănirea de sine, vom vedea că pricina neînţelegerii suntem noi înşine.
► Nu aduceţi justificări. Evitaţi certurile. Comportaţi-vă cu îngăduinţă faţă de aproapele vostru, potrivit cu caracterul şi cu vârsta lui. Încercaţi cu orice chip să fiţi compătimitori faţă de
toţi.
► Răbdaţi, fără să murmuraţi, comportarea urâtă a
aproapelui vostru, indignarea lui, mânia lui, faptele lui necugetate.
► Când vedeţi că vreun sentiment de antipatie către
aproapele vostru vă atinge sufletul, nevoiţi-vă să-l alungaţi.
► Siliţi-vă pe voi înşivă să ajutaţi şi să slujiţi în vreun fel acelui frate şi să spuneţi rugăciunea ce urmează: „Doamne, mântuieşte pe robul tău (cutare) şi cu sfintele lui rugăciuni linişteşte şi sufletul meu“. Văzând Domnul această bunăvoinţă a voastră, nu numai că se va dezrădăcina din voi antipatia, dar
va şi sădi în voi sfânta Lui dragoste.
► Certurile tulbură sufletul şi îndepărtează pacea. Înfruntaţi orice gând ce vă îndeamnă la ceartă cu dulcea rugăciune a lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“.
► Nu pătaţi cinstea aproapelui prin cuvintele voastre. Folosiţi limba numai pentru a-L slăvi pe Dumnezeu şi pentru a spune cuvinte folositoare de suflet fraţilor voştri. Dacă vreţi să clevetiţi pe cineva, aduceţi-vă aminte mai întâi, de păcatele voastre – toate cele pe care le-aţi făcut din anii tinereţii
voastre până astăzi – osândiţi-vă pentru acestea şi astfel veţi evita clevetirea. Nu uitaţi niciodată că a te ocupa de greşeala altora constituie un păcat grav.
► Luptaţi în orice chip cu patima mâniei şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, aceasta va ceda. Dacă uneori vă supăraţi sau vă mâniaţi este bine să nu spuneţi nimic. Îndepărtaţi-vă sau , dacă aşa ceva nu este posibil, atunci strângeţi cu tărie buzele voastre
ca să nu aruncaţi afară flacăra mâniei care arde în sufletul vostru şi să-i tulburaţi pe cei din jurul vostru. Tăcerea şi rugăciunea este cea mai bună soluţie în acele clipe. Când flacăra mâniei se va stinge şi inima voastră se va linişti, numai atunci veţi putea spune cuvinte folositoare.
► Dacă v-aţi făcut pricină de a se amărî fratele vostru, folosiţi orice mijloc pentru a-l scăpa de mâhnirea pe care i-aţi pricinuit-o.
► Cercetaţi-vă pe voi înşivă şi veţi vedea că numai atunci veţi fi în pace cu toţi, când există înlăuntrul vostru răbdare, smerenie, ascultare şi dragoste.
► Mântuirea noastră nu se dobândeşte prin multa vorbire, ci prin tăcere şi prin neîncetata supraveghere de sine.
► Nu judecaţi niciodată pe aproapele vostru fie că trăieşte în virtute, fie că trăieşte în păcat. „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să-l facă să stea“ (Romani 14: 4).
► În orice împrejurare încredinţaţi-vă pe voi înşivă voii lui Dumnezeu. Acest lucru este mântuitor pentru voi.
► Luaţi aminte să nu vă mâhniţi atunci când întâmpinaţi vreo greutate. Suferinţele nu sunt întâmplătoare în viaţa noastră, ci sunt îngăduite de Pronia lui Dumnezeu, în scopul sfinţirii şi
mântuirii noastre. Pentru aceasta Dumnezeu a îngăduit ca şi Apostolul Pavel să treacă prin mii de primejdii: „în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni, în primejdii în cetăţi, în primejdii în
pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi“ (2 Corinteni 11:26).
► Cunoscând acest adevăr nu vă îngrijiţi să aflaţi cine şi de ce v-a nedreptăţit. Gândiţi-vă numai că fără îngăduinţa lui Dumnezeu nimeni nu ar îndrăzni nici măcar să vă atingă. Aşadar, mai bine să fiţi recunoscători lui Dumnezeu, deoarece încercările pe care el le îngăduie dovedesc că sunteţi fiii Lui.
Acesta se îngrijeşte de voi şi în tot chipul vă povăţuieşte către Împărăţia Cerurilor. „Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte?“ (Evrei 12: 7).
► În clipele de deznădejde să vă gândiţi că nu Dumnezeu v-a părăsit, ci mai degrabă voi L-aţi uitat. Iată ce vă sfătuiesc să faceţi în clipele voastre de singurătate: să chemaţi neîncetat numele Domnului nostru Iisus Hristos. Siliţi-vă pe voi înşivă la această lucrare chiar dacă sinea voastră se împotriveşte.
► Bănuiala nu se potriveşte creştinilor, de aceea să nu o primiţi. Ci mai degrabă Dumnezeu cere de la noi discernământ, atenţie şi cumpătare. „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii“ (Matei 10:16).
► Să mergeţi întotdeauna pe calea de mijloc. Extremele nu folosesc în nici o împrejurare.
► „Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa“ (Faptele Apostolilor 1:7). Aceasta a spus-o Hristos Apostolilor. Aceasta doreşte şi de la fiecare rob adevărat al Său, adică să nu se preocupe prea mult de cele viitoare (sfârşitul lumii etc.).
► În toată viaţa voastră să nu uitaţi ca înainte de fiecare lucrare pe care vreţi să o săvârşiţi să vă întrebaţi pe voi înşivă: „Nu cumva ceea ce vreau să fac este potrivnic voii lui Dumnezeu? Nu cumva este păgubitor pentru sufletul meu? Nu cumva îl nedreptăţesc pe fratele meu?“. Dacă după o
amănunţită cercetare de sine, conştiinţa voastră nu se
împotriveşte, puteţi împlini liniştiţi dorinţa voastră. Dacă însă conştiinţa vă mustră înfrânaţi-vă şi evitaţi împlinirea acelei voinţe.
► Să lucraţi cu atenţie şi fără grabă. Şi atunci toate lucrările voastre vor fi încununate de reuşită.
► Să vă consideraţi pe voi înşivă ca fiind cei mai păcătoşi şi „în urma tuturor“ (1 Corinteni 15:8).
► Podoaba şi frumuseţea tuturor virtuţilor este smerenia. Aceasta este pentru sufletul omenesc ceea ce este ploaia pentru pământul uscat. Adevărata smerenie îşi are începutul în smeritul Iisus Hristos. „Învăţaţi de la Mine“, ne îndeamnă Domnul, „că
sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11: 29).
► În această virtute (smerenia) Se odihneşte şi binevoieşte Dumnezeu. „Către cine voi căuta“, spune El, „dacă nu spre cel smerit şi liniştit şi care tremură de cuvintele mele“ (Isaia 66: 2).
► Dar ce este smerenia? Smerenia este să te socoteşti pe tine însuţi ca fiind cel mai mare păcătos, să nu jigneşti, să nu înjoseşti şi să nu judeci pe cineva, ci să-ţi vezi numai păcatele tale. Smerenia înseamnă să nu cauţi laude, bogăţie, slăviri şi cinstiri, ci să te consideri pe tine însuţi cu desăvârşire nevrednic
de toate acestea.
► Omul smerit rabdă cu bărbăţie jignirile, defăimările şi clevetirile, crezând cu tărie că este vrednic de ele. În toate se comportă cu veselie. Este gata să slujească cu dragoste oricui.
Nu dă nici o importanţă faptelor lui bune şi cu atât mai mult, nu vorbeşte despre ele dacă nu este nevoie.
► O astfel de smerenie mă rog să vă dăruiască Domnul şi vouă, pentru că aceasta vă va slobozi din legăturile păcatului şi vă va conduce la dragostea Aceluia Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce“ (Filip 2: 8).
► Câmpiile care se află la joasă înălţime sunt aproape întotdeauna fertile şi roditoare, în timp ce munţii înalţi rămân întotdeauna neroditori. Şi spicele care stau drepte sunt goale, pe când cele ce se apleacă jos sunt pline de rod. Sârguiţi-vă să câştigaţi inimă smerită şi vă veţi îmbogăţi cu roade duhovniceşti
care vă vor ajuta să dobândiţi mântuirea.
► Câmpiile fertile sunt adăpate de ploile care cad din cer şi de apele care coboară de pe munţi. La fel şi oamenii smeriţi primesc din cer cu îmbelşugare harul Sfântului Duh şi se înalţă duhovniceşte ca munţii cei înalţi.
► Aşadar, dacă şi voi vă veţi încredinţa cu smerenie voii lui Dumnezeu şi vă veţi înstrăina de păcat, atunci vă va cerceta Duhul Sfânt, Mângâietorul, şi se va sălăşlui pentru totdeauna în sufletele voastre.
SFATURI DUHOVNICEŞTI ALE UNUI STAREŢ DE LA OPTINAsursa https://invitatielaortodoxie.files.wordpress.com/2012/11/013-sfaturi-duhovnicesti-ale-unui-staret-de-la-optina.pdf
Viaţa aceasta ni s-a dat numai şi numai pentru a-L slăvi pe Dumnezeu, pentru a face bine aproapelui şi pentru a ne nevoi să dobândim Împărăţia Cerurilor, păşind pe calea cea „strâmtă“ şi „îngustă“ pe care ne-o arată Evanghelia (Matei 7:14).
► Osteneala acestei vieţi este o povară nesuferită pentru cei care nu cred în Dumnezeu. Însă pentru cei care îşi încredinţează viaţa lor Domnului nostru Iisus
Hristos şi nădăjduiesc în purtarea Lui de grijă, viaţa
aceasta devin „jug bun“ şi „povară uşoară“ (Matei 11:30).
► Fraţii mei, dacă vreţi să fiţi bineplăcuţi lui Dumnezeu, vă rog să nu dispreţuiţi nicio virtute. Căci în multe chipuri putem deveni plăcuţi lui Dumnezeu..
► Purtarea cu dragoste faţă de aproapele, cuvântul nostru plin de mângâiere pe care îl spunem celui întristat, apărarea celui nedreptăţit, împotrivirea faţă de gândurile rele, nevoinţa în rugăciune, răbdarea, milostivirea, dreptatea şi orice altă virtute,
acestea Îl odihnesc pe Dumnezeu şi atrag în sufletele noastre harul Lui, care ne ajută să înfruntăm greutăţile vieţii.
► Să aveţi drept scop mântuirea voastră, bine plăcând lui Dumnezeu mai ales prin virtutea dragostei. Aceasta să fie singura voastră grijă: cum (aţi putea) să vă îmbogăţiţi în dragoste. Cel care are dragoste, are înlăuntrul său pe Însuşi Dumnezeu.
► Să trăiţi în dragostea lui Dumnezeu. Aceasta să vă fie povăţuitoare, aceasta răsuflare. „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el“ (1 Ioan 4:16). Cu dragostea lui Dumnezeu viaţa cea amară devine dulce şi frumoasă.
► Dacă trăiţi împreună cu alţii, slujiţi-le cu râvnă, ca şi cum I-aţi sluji lui Dumnezeu Însuşi. Şi să nu cereţi dragoste în schimbul dragostei voastre, nici recunoştinţă pentru jertfa pe care o faceţi, nici laudă pentru smerenia voastră.
► Nu fiţi morocănoşi şi distanţi, ci comportaţi-vă ca pruncii cei fără de răutate, şi, dacă e nevoie, ajutaţi cu bucurie pe aproapele vostru. Luaţi aminte să nu-l răniţi nici măcar cu privirea, ci să-l iubiţi din tot sufletul pentru că valoarea lui este nepreţuită. Este mădular al lui Hristos, pentru care El şi-a vărsat
sângele.
► „Dragostea“ spune Apostolul „acoperă mulţime de păcate“ (1Petru 4:8). Când se face aceasta? Atunci când deveniţi mângâiere celor întristaţi, odihnă celor necăjiţi, ocrotitor săracilor, tată orfanilor, alinare bolnavilor, povăţuitor rătăciţilor, grabnic ajutător oricărui creştin. Pentru această dragostea voastră către fraţii mai mici ai lui Hristos, către cinstitele Lui mădulare, Domnul nostru va şterge păcatele
voastre şi vă va învrednici să-L vedeţi „faţă către faţă“ (1 Corinteni 13:12) în Împărăţia Lui cea veşnică.
► Feriţi-vă de cuvintele şi faptele care pot să-i smintească şi să-i rănească pe fraţii voştri. Însă jignirile pe care vi le aduc alţii să le primiţi ca dar de la Dumnezeu. Este arma pe care v-o oferă Însuşi Domnul ca să omorâţi patimile care se cuibăresc în
sufletul vostru.
► Nu vă răzbunaţi pentru jignirile şi suferinţele pe care vi le pricinuiesc alţii. Ci răbdaţi şi să nu doriţi niciodată să amărâţi pe cineva. Făcând astfel, să fiţi siguri că şi numele voastre vor fi numărate printre numele sfinţilor „care sunt scrise în Cartea
Vieţii“ (Apocalipsa 21:27).
► Să nu vă amintiţi cu tristeţe de răul pe care vi l-a
pricinuit fratele vostru, ca să nu-şi amintească şi Domnul de păcatele voastrepe care vi le-a iertat.
► Răul să-l biruiţi cu binele. Răul nu se îndreptează
niciodată cu rău.
► Înainte de a spune ceva, gândiţi-vă dacă nu cumva, prin cuvintele voastre jigniţi pe Dumnezeu sau pe aproapele vostru.
► Înainte de a vizita pe fratele vostru îndemnaţi-vă sufletul să păstreze şi după vizită aceeaşi bună dispoziţie şi dragoste pe
care o nutriţi acum faţă de el, indiferent de felul în care vă va primi acela.
► La fiecare neînţelegere cu aproapele vostru, cercetaţi-vă mai întâi pe voi înşivă. Cultivând prihănirea de sine, vom vedea că pricina neînţelegerii suntem noi înşine.
► Nu aduceţi justificări. Evitaţi certurile. Comportaţi-vă cu îngăduinţă faţă de aproapele vostru, potrivit cu caracterul şi cu vârsta lui. Încercaţi cu orice chip să fiţi compătimitori faţă de
toţi.
► Răbdaţi, fără să murmuraţi, comportarea urâtă a
aproapelui vostru, indignarea lui, mânia lui, faptele lui necugetate.
► Când vedeţi că vreun sentiment de antipatie către
aproapele vostru vă atinge sufletul, nevoiţi-vă să-l alungaţi.
► Siliţi-vă pe voi înşivă să ajutaţi şi să slujiţi în vreun fel acelui frate şi să spuneţi rugăciunea ce urmează: „Doamne, mântuieşte pe robul tău (cutare) şi cu sfintele lui rugăciuni linişteşte şi sufletul meu“. Văzând Domnul această bunăvoinţă a voastră, nu numai că se va dezrădăcina din voi antipatia, dar
va şi sădi în voi sfânta Lui dragoste.
► Certurile tulbură sufletul şi îndepărtează pacea. Înfruntaţi orice gând ce vă îndeamnă la ceartă cu dulcea rugăciune a lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“.
► Nu pătaţi cinstea aproapelui prin cuvintele voastre. Folosiţi limba numai pentru a-L slăvi pe Dumnezeu şi pentru a spune cuvinte folositoare de suflet fraţilor voştri. Dacă vreţi să clevetiţi pe cineva, aduceţi-vă aminte mai întâi, de păcatele voastre – toate cele pe care le-aţi făcut din anii tinereţii
voastre până astăzi – osândiţi-vă pentru acestea şi astfel veţi evita clevetirea. Nu uitaţi niciodată că a te ocupa de greşeala altora constituie un păcat grav.
► Luptaţi în orice chip cu patima mâniei şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, aceasta va ceda. Dacă uneori vă supăraţi sau vă mâniaţi este bine să nu spuneţi nimic. Îndepărtaţi-vă sau , dacă aşa ceva nu este posibil, atunci strângeţi cu tărie buzele voastre
ca să nu aruncaţi afară flacăra mâniei care arde în sufletul vostru şi să-i tulburaţi pe cei din jurul vostru. Tăcerea şi rugăciunea este cea mai bună soluţie în acele clipe. Când flacăra mâniei se va stinge şi inima voastră se va linişti, numai atunci veţi putea spune cuvinte folositoare.
► Dacă v-aţi făcut pricină de a se amărî fratele vostru, folosiţi orice mijloc pentru a-l scăpa de mâhnirea pe care i-aţi pricinuit-o.
► Cercetaţi-vă pe voi înşivă şi veţi vedea că numai atunci veţi fi în pace cu toţi, când există înlăuntrul vostru răbdare, smerenie, ascultare şi dragoste.
► Mântuirea noastră nu se dobândeşte prin multa vorbire, ci prin tăcere şi prin neîncetata supraveghere de sine.
► Nu judecaţi niciodată pe aproapele vostru fie că trăieşte în virtute, fie că trăieşte în păcat. „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să-l facă să stea“ (Romani 14: 4).
► În orice împrejurare încredinţaţi-vă pe voi înşivă voii lui Dumnezeu. Acest lucru este mântuitor pentru voi.
► Luaţi aminte să nu vă mâhniţi atunci când întâmpinaţi vreo greutate. Suferinţele nu sunt întâmplătoare în viaţa noastră, ci sunt îngăduite de Pronia lui Dumnezeu, în scopul sfinţirii şi
mântuirii noastre. Pentru aceasta Dumnezeu a îngăduit ca şi Apostolul Pavel să treacă prin mii de primejdii: „în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni, în primejdii în cetăţi, în primejdii în
pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi“ (2 Corinteni 11:26).
► Cunoscând acest adevăr nu vă îngrijiţi să aflaţi cine şi de ce v-a nedreptăţit. Gândiţi-vă numai că fără îngăduinţa lui Dumnezeu nimeni nu ar îndrăzni nici măcar să vă atingă. Aşadar, mai bine să fiţi recunoscători lui Dumnezeu, deoarece încercările pe care el le îngăduie dovedesc că sunteţi fiii Lui.
Acesta se îngrijeşte de voi şi în tot chipul vă povăţuieşte către Împărăţia Cerurilor. „Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte?“ (Evrei 12: 7).
► În clipele de deznădejde să vă gândiţi că nu Dumnezeu v-a părăsit, ci mai degrabă voi L-aţi uitat. Iată ce vă sfătuiesc să faceţi în clipele voastre de singurătate: să chemaţi neîncetat numele Domnului nostru Iisus Hristos. Siliţi-vă pe voi înşivă la această lucrare chiar dacă sinea voastră se împotriveşte.
► Bănuiala nu se potriveşte creştinilor, de aceea să nu o primiţi. Ci mai degrabă Dumnezeu cere de la noi discernământ, atenţie şi cumpătare. „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii“ (Matei 10:16).
► Să mergeţi întotdeauna pe calea de mijloc. Extremele nu folosesc în nici o împrejurare.
► „Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa“ (Faptele Apostolilor 1:7). Aceasta a spus-o Hristos Apostolilor. Aceasta doreşte şi de la fiecare rob adevărat al Său, adică să nu se preocupe prea mult de cele viitoare (sfârşitul lumii etc.).
► În toată viaţa voastră să nu uitaţi ca înainte de fiecare lucrare pe care vreţi să o săvârşiţi să vă întrebaţi pe voi înşivă: „Nu cumva ceea ce vreau să fac este potrivnic voii lui Dumnezeu? Nu cumva este păgubitor pentru sufletul meu? Nu cumva îl nedreptăţesc pe fratele meu?“. Dacă după o
amănunţită cercetare de sine, conştiinţa voastră nu se
împotriveşte, puteţi împlini liniştiţi dorinţa voastră. Dacă însă conştiinţa vă mustră înfrânaţi-vă şi evitaţi împlinirea acelei voinţe.
► Să lucraţi cu atenţie şi fără grabă. Şi atunci toate lucrările voastre vor fi încununate de reuşită.
► Să vă consideraţi pe voi înşivă ca fiind cei mai păcătoşi şi „în urma tuturor“ (1 Corinteni 15:8).
► Podoaba şi frumuseţea tuturor virtuţilor este smerenia. Aceasta este pentru sufletul omenesc ceea ce este ploaia pentru pământul uscat. Adevărata smerenie îşi are începutul în smeritul Iisus Hristos. „Învăţaţi de la Mine“, ne îndeamnă Domnul, „că
sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11: 29).
► În această virtute (smerenia) Se odihneşte şi binevoieşte Dumnezeu. „Către cine voi căuta“, spune El, „dacă nu spre cel smerit şi liniştit şi care tremură de cuvintele mele“ (Isaia 66: 2).
► Dar ce este smerenia? Smerenia este să te socoteşti pe tine însuţi ca fiind cel mai mare păcătos, să nu jigneşti, să nu înjoseşti şi să nu judeci pe cineva, ci să-ţi vezi numai păcatele tale. Smerenia înseamnă să nu cauţi laude, bogăţie, slăviri şi cinstiri, ci să te consideri pe tine însuţi cu desăvârşire nevrednic
de toate acestea.
► Omul smerit rabdă cu bărbăţie jignirile, defăimările şi clevetirile, crezând cu tărie că este vrednic de ele. În toate se comportă cu veselie. Este gata să slujească cu dragoste oricui.
Nu dă nici o importanţă faptelor lui bune şi cu atât mai mult, nu vorbeşte despre ele dacă nu este nevoie.
► O astfel de smerenie mă rog să vă dăruiască Domnul şi vouă, pentru că aceasta vă va slobozi din legăturile păcatului şi vă va conduce la dragostea Aceluia Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce“ (Filip 2: 8).
► Câmpiile care se află la joasă înălţime sunt aproape întotdeauna fertile şi roditoare, în timp ce munţii înalţi rămân întotdeauna neroditori. Şi spicele care stau drepte sunt goale, pe când cele ce se apleacă jos sunt pline de rod. Sârguiţi-vă să câştigaţi inimă smerită şi vă veţi îmbogăţi cu roade duhovniceşti
care vă vor ajuta să dobândiţi mântuirea.
► Câmpiile fertile sunt adăpate de ploile care cad din cer şi de apele care coboară de pe munţi. La fel şi oamenii smeriţi primesc din cer cu îmbelşugare harul Sfântului Duh şi se înalţă duhovniceşte ca munţii cei înalţi.
► Aşadar, dacă şi voi vă veţi încredinţa cu smerenie voii lui Dumnezeu şi vă veţi înstrăina de păcat, atunci vă va cerceta Duhul Sfânt, Mângâietorul, şi se va sălăşlui pentru totdeauna în sufletele voastre.
SFATURI DUHOVNICEŞTI ALE UNUI STAREŢ DE LA OPTINAsursa https://invitatielaortodoxie.files.wordpress.com/2012/11/013-sfaturi-duhovnicesti-ale-unui-staret-de-la-optina.pdf
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu