Parintele Calistrat
,, POSTUL MAI IZGONEŞTE RELELE DIN CASELE NOASTRE! ,,
TREBUIE SĂ NE ÎNTĂRÂTĂM ASUPRA VOINŢEI NOASTRE OMENEŞTI ŞI SĂ PARCURGEM ACEASTĂ PERIOADĂ DE POST AŞA CUM VREA DUMNEZEU, NU CUM VREA TRUPUL!
"Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm."(Galateni 5:24-25) Adică, să fim un pic şi ai lui Dumnezeu!
"Postul: o şcoală a căinţei.." Ridicarea sufletului din moartea păcatului se face prin smerenie şi pocăinţă, adică prin lacrimile pocăinţei.
"Postul: o şcoală a căinţei.." Ridicarea sufletului din moartea păcatului se face prin smerenie şi pocăinţă, adică prin lacrimile pocăinţei.
Postul adevarat este abţinerea de la orice lucru rău. "Ne-am îmbolnăvit prin păcat, dar ne vindecam prin pocăinţă. Iar pocăinţa fără post este neputincioasă." (Sf.Vasile cel Mare) "Fiţi cu luare aminte să nu vi se îngreuieze inimile de mâncare şi băutură peste măsură şi de grijile vieţii acesteia." (Sfânta Scriptura)
După învăţătura Sfintei Scripturi, cele cinci simţuri cu care este înzestrată firea trupească a oamenilor sunt: văzul (prin ochi), auzul (prin urechi), mirosul (prin nări), gustul (prin limbă şi gură) şi pipăitul (prin mâini şi prin picioare). Pentru Eva , toate acestea au fost încununate de cuvântul Lui Dumnezeu: „Atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni” (Fac. 3, 16). Iar lui Adam, pe lângă izgonirea din Rai, pe lângă veşmântul biologic, trupesc, material al simţurilor, i-a mai dat şi (în loc de un Rai frumos şi roditor din lucrarea harului) un pământ pe care să-l muncească cu osteneală şi sudoare, dar care să-i rodească spini şi pălămidă: „blestemat va fi pământul pentru tine !” (Fac. 3, 17).
După învăţătura Sfintei Scripturi, cele cinci simţuri cu care este înzestrată firea trupească a oamenilor sunt: văzul (prin ochi), auzul (prin urechi), mirosul (prin nări), gustul (prin limbă şi gură) şi pipăitul (prin mâini şi prin picioare). Pentru Eva , toate acestea au fost încununate de cuvântul Lui Dumnezeu: „Atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni” (Fac. 3, 16). Iar lui Adam, pe lângă izgonirea din Rai, pe lângă veşmântul biologic, trupesc, material al simţurilor, i-a mai dat şi (în loc de un Rai frumos şi roditor din lucrarea harului) un pământ pe care să-l muncească cu osteneală şi sudoare, dar care să-i rodească spini şi pălămidă: „blestemat va fi pământul pentru tine !” (Fac. 3, 17).
De aici încep toate războaiele nevăzute asupra lui Adam , „îngerul-cu-trup”, fost cetăţean al Raiului: „toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Rm. 8, 22) din pricina încercărilor omului de a o supune, tot la fel cum şi omul nostru lăuntric adesea suspină: „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rm. 8, 26). Aici Sfânta Scriptură ne arată că putem să ne izbăvim doar cu ajutorul Lui Dumnezeu de această luptă neîncetată şi cumplită cu „începătoriile, cu stăpâniile, cu stăpânitorii întunericului acestui veac, cu duhurile răutăţii, care sunt în văzduh” (Ef. 6, 12): „mulţi sunt cei ce se luptă cu mine, din înălţime” (Ps. 55, 2) exclamă Psalmistul, precum şi Sfântul Apostol Pavel ne spune: „avem comoara aceasta în vase de lut.” (II Cor. 4, 7), îndemnându-ne părinteşte: „îmbrăcaţi-vă cu toate armele Lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului !” (Ef. 6, 11).
Picioarele strămoşului Adam în drumul lor de la Pomul Vieţii spre pomul cunoştinţei binelui şi răului arată simbolic calea omului de la Dumnezeu spre păcat. Păcatul ca realitate universală, înţeles şi trăit ca despărţire de Dumnezeu are consecinţe uriaşe – aduce moarte veşnică, ne coboară veşnic la iad, provocând iremediabil ruperea legăturii cu Dumnezeu – Izvorul vieţii. Revenirea în sine, asemeni fiului risipitor, este cărarea de întoarcere de la păcat la Dumnezeu: „Sculându-mă, mă voi duce la Tatăl meu” (Lc. 15, 18); odată ajuns la Dumnezeu, începe îndreptarea, pocăinţa, ridicarea: „am greşit la cer şi înaintea Ta !” (Lc. 15, 18).
Picioarele strămoşului Adam în drumul lor de la Pomul Vieţii spre pomul cunoştinţei binelui şi răului arată simbolic calea omului de la Dumnezeu spre păcat. Păcatul ca realitate universală, înţeles şi trăit ca despărţire de Dumnezeu are consecinţe uriaşe – aduce moarte veşnică, ne coboară veşnic la iad, provocând iremediabil ruperea legăturii cu Dumnezeu – Izvorul vieţii. Revenirea în sine, asemeni fiului risipitor, este cărarea de întoarcere de la păcat la Dumnezeu: „Sculându-mă, mă voi duce la Tatăl meu” (Lc. 15, 18); odată ajuns la Dumnezeu, începe îndreptarea, pocăinţa, ridicarea: „am greşit la cer şi înaintea Ta !” (Lc. 15, 18).
Doar aşa, prin această revenire la casa părintească şi prin intrarea pe „uşile pocăinţei”, căile tuturor urmaşilor lui Adam (care ţeseau în lume mrejele păcatului - „În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie” (Ps. 141, 3), plângea oarecând Psalmistul) acum se pot deschide spre cărările mântuirii. Când vrem să lepădăm păcatul şi să dobândim virtutea, alegem doar calea cea dreaptă: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”(In. 14, 6). Trecerea la făptuirea morală şi schimbarea direcţiei greşite spre o viaţă cu adevărat plăcută Lui Dumnezeu (precum zice Scriptura - „piciorul meu a stat întru dreptate” – Ps. 25, 12) se poate face numai prin îndreptarea spre cuvintele Sfintei Evanghelii şi ale învăţăturii Cuvântului Lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Scrie Sfântul Apostol Pavel: „încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii” (Ef. 6, 15). Adică să ne întoarcem - prin înfrânare - de la pornirile păcătoase la Dumnezeu (precum ne învaţă Sfântul Părinte Nicodim Aghioritul în cartea sa, „Războiul nevăzut”), evitând cu dinadinsul orice prilej de păcătuire.
Prin Evanghelie se vindecă deopotrivă atât pofta cât şi consecinţele mâncării lui Adam din pomul cunoştinţei binelui şi răului, căci Jertfa pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos deosebeşte pentru totdeauna şi deplin în sufletele noastre binele de rău, lumina de întuneric. Iată, vorbind aşadar despre cărările faptelor bune, am arătat în ce constă postul picioarelor.
Există însă o măsură de postire şi pentru mâini. Aflate tot în slujba trupului - pentru a munci, pentru a ne hrăni, pentru a face lucruri plăcute Lui Dumnezeu – mâinile însă pot săvârşi şi o mulţime de păcate. Dacă ar fi doar să ne gândim fie şi numai la Decalog: „Să nu-ţi faci chip cioplit !” (Ies. 20, 4) „Să nu ucizi ! Să nu fii desfrânat ! Să nu furi !” (Ies. 20, 13-15) „Să nu doreşti nimic din câte are aproapele tău !” (Ies. 20, 17)... iată câte păcate se pot săvârşi prin mâini ! „Să nu-ţi întinzi mâinile tale spre Dumnezeu străin !” (Ps. 43, 22) „cu oamenii cei care fac fărădelege” şi „nu mă voi însoţi cu aleşii lor !” (Ps. 140, 4).
Există însă o măsură de postire şi pentru mâini. Aflate tot în slujba trupului - pentru a munci, pentru a ne hrăni, pentru a face lucruri plăcute Lui Dumnezeu – mâinile însă pot săvârşi şi o mulţime de păcate. Dacă ar fi doar să ne gândim fie şi numai la Decalog: „Să nu-ţi faci chip cioplit !” (Ies. 20, 4) „Să nu ucizi ! Să nu fii desfrânat ! Să nu furi !” (Ies. 20, 13-15) „Să nu doreşti nimic din câte are aproapele tău !” (Ies. 20, 17)... iată câte păcate se pot săvârşi prin mâini ! „Să nu-ţi întinzi mâinile tale spre Dumnezeu străin !” (Ps. 43, 22) „cu oamenii cei care fac fărădelege” şi „nu mă voi însoţi cu aleşii lor !” (Ps. 140, 4).
De altfel, „Molitfelnicul” pomeneşte nu o dată în Rugăciunile de dezlegare tot atâtea modalităţi felurite de a păcătui: „cu ochii au poftit sau cu mirosul s-au desfrânat ori cu pipăitul s-au pornit spre desfrânare sau cu gustul s-au dezmierdat sau desfrânare sau preadesfrânare sau sodomie sau gomorie sau în alt chip oarecare au făcut păcatul desfrânării”. Este evident că postul mâinilor (sau înfrânarea simţului pipăirii) nu poate să existe fără un post al cugetului, fără o păzire a minţii de gânduri şi închipuiri pătimaşe: „Cine se va sui în muntele Domnului şi cine va sta în locul cel sfânt al Lui ? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care n-a luat în deşert sufletul său şi nu s-a jurat cu vicleşug aproapelui său !” (Ps. 23, 3-4).
Ochii sunt oglinda sufletului: precum „luminătorul trupului este ochiul” (Mt. 6, 22), aşa şi luminătorul sufletului este mintea. Păcatul intră în om foarte uşor prin ochi şi prin urechi. De aceea trebuie să vorbim şi de un post al ochilor (o ferire de imagini spurcate şi de privelişti necuviincioase) şi de un post al urechilor (prin evitarea rostirii şi ascultării de cuvinte vulgare, de expresii triviale şi hulitoare la adresa Lui Dumnezeu sau a semenilor, precum şi de calomnie – adică de clevetire -, de judecare sau osândire). Urechea trebuie să fie îndreptată spre Legea Domnului precum şi ochii către Dumnezeu: „Căile Tale, Doamne, arată-mi şi cărările Tale mă învaţă !” (Ps. 24,4) căci „ochii mei sunt pururea spre Domnul, că El va scoate din laţ picioarele mele” (Ps. 24, 16). Văzul ochiului pervertit este lipsit de lumina contemplaţiei şi de vederea duhovnicească, de vederea Lui Dumnezeu, pentru faptul că, lipsit de rugăciune şi „hrănit” cu imagini surpătoare de suflet, cade în pământescul patimilor, asemeni Evei oarecând în Rai: „frumos şi bun la mâncare era rodul ce m-a omorât !” (Sfântul Ioan Damaschin). Atunci când raţiunea căzută şi imaginaţia dezlănţuită aţintesc ochiul minţii spre „întunericul necunoştinţei”, trebuie neapărat „corectată vederea” prin practicarea virtuţilor pe temeiul credinţei întru „lumina cunoştinţei”: „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Postul ochilor este necesar pentru a nu păta „icoana sufletului”. Avem ca model curăţia desăvârşită şi sfinţenia strălucitoare din ochii Maicii Domnului, pururea-Fecioara Maria „Cea mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui” (Paraclisul Maicii Domnului): „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat ?” (Lc. 1, 34). „Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul Lui Dumnezeu şi-l împlinesc pe el” (Lc. 11, 28), „precum sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânei sale, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce Se va milostivi spre noi !” (Ps. 122, 2). Toţi Sfinţii Părinţi ne învaţă că doar postul trupesc prin înfrânarea simţurilor îl poate readuce pe om la starea de har, că doar prin înfrânare ascetică se poate realiza revenirea „adamică” la starea de dinainte de căderea în păcat, aşa precum au reuşit pustnicii din „Pateric” să îmblânzească fiarele, aducându-le întru supunere: Marcu Ascetul, Maria Egipteanca, Simeon Stâlpnicul, Macarie Egipteanul, Antonie cel Mare şi mulţi alţii asemenea lor.
Însă, dintre toate simţurile, postul cel mai important este cel care priveşte gura. În primul rând din pricina faptului că lăcomia la mâncare şi îmbuibarea şi beţia duc atât la moleşeală sufletească, cât şi la întunecare de minte. Dar nu numai atât. Duhul Sfânt ne înştiinţează că tăcerea este maica tuturor virtuţilor: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele !” (Ps. 140, 3).
Ochii sunt oglinda sufletului: precum „luminătorul trupului este ochiul” (Mt. 6, 22), aşa şi luminătorul sufletului este mintea. Păcatul intră în om foarte uşor prin ochi şi prin urechi. De aceea trebuie să vorbim şi de un post al ochilor (o ferire de imagini spurcate şi de privelişti necuviincioase) şi de un post al urechilor (prin evitarea rostirii şi ascultării de cuvinte vulgare, de expresii triviale şi hulitoare la adresa Lui Dumnezeu sau a semenilor, precum şi de calomnie – adică de clevetire -, de judecare sau osândire). Urechea trebuie să fie îndreptată spre Legea Domnului precum şi ochii către Dumnezeu: „Căile Tale, Doamne, arată-mi şi cărările Tale mă învaţă !” (Ps. 24,4) căci „ochii mei sunt pururea spre Domnul, că El va scoate din laţ picioarele mele” (Ps. 24, 16). Văzul ochiului pervertit este lipsit de lumina contemplaţiei şi de vederea duhovnicească, de vederea Lui Dumnezeu, pentru faptul că, lipsit de rugăciune şi „hrănit” cu imagini surpătoare de suflet, cade în pământescul patimilor, asemeni Evei oarecând în Rai: „frumos şi bun la mâncare era rodul ce m-a omorât !” (Sfântul Ioan Damaschin). Atunci când raţiunea căzută şi imaginaţia dezlănţuită aţintesc ochiul minţii spre „întunericul necunoştinţei”, trebuie neapărat „corectată vederea” prin practicarea virtuţilor pe temeiul credinţei întru „lumina cunoştinţei”: „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Postul ochilor este necesar pentru a nu păta „icoana sufletului”. Avem ca model curăţia desăvârşită şi sfinţenia strălucitoare din ochii Maicii Domnului, pururea-Fecioara Maria „Cea mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui” (Paraclisul Maicii Domnului): „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat ?” (Lc. 1, 34). „Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul Lui Dumnezeu şi-l împlinesc pe el” (Lc. 11, 28), „precum sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânei sale, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce Se va milostivi spre noi !” (Ps. 122, 2). Toţi Sfinţii Părinţi ne învaţă că doar postul trupesc prin înfrânarea simţurilor îl poate readuce pe om la starea de har, că doar prin înfrânare ascetică se poate realiza revenirea „adamică” la starea de dinainte de căderea în păcat, aşa precum au reuşit pustnicii din „Pateric” să îmblânzească fiarele, aducându-le întru supunere: Marcu Ascetul, Maria Egipteanca, Simeon Stâlpnicul, Macarie Egipteanul, Antonie cel Mare şi mulţi alţii asemenea lor.
Însă, dintre toate simţurile, postul cel mai important este cel care priveşte gura. În primul rând din pricina faptului că lăcomia la mâncare şi îmbuibarea şi beţia duc atât la moleşeală sufletească, cât şi la întunecare de minte. Dar nu numai atât. Duhul Sfânt ne înştiinţează că tăcerea este maica tuturor virtuţilor: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele !” (Ps. 140, 3).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu