PILDE DE POCĂINŢĂ
Un rob a omorât o femeie bogată, i-a luat averea, bijuteriile ei, şi a dispărut. S-au făcut arestări, interogatorii, a fost acuzat un oarecare nevinovat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Hoţul a plecat în altă regiune, şi-a schimbat numele şi cu bogăţia ce o avea făcea afaceri. A câştigat mult şi s-a îmbogăţit, iar din câştig împărţea la săraci. S-a căit profund pentru crima sa. A construit aşezăminte filantropice, azile pentru săraci, pensiuni şi alte aşezăminte importante şi toţi îl aveau de sfânt. Nimănui nu-i trecea prin minte că acest mare binefăcător era acel criminal şi hoţ. Dar înlăuntrul său ceva îl rodea zi şi noapte, un glas care-i spunea: „Vai ţie! Eşti un criminal! Eşti un hoţ!". Ce folos avea că toţi îl considerau sfânt? El simțea foc înlăuntrul său. Mergea la biserici, dădea Liturghii..., însă înlăuntrul său avea foc. Anii treceau, însă el nu-şi putea linişti sufletul. Nu se putea slobozi de viermele care îi mânca măruntaiele zi şi noapte. După multă vreme, fiindcă nu-şi mai putea găsi liniştea, a mers la un duhovnic, a îngenuncheat înaintea lui şi s-a spovedit.
- Părinte, îi spune acela, să nu te înfricoşezi de cele pe care ţi le voi spune, căci văd că şi Sfinţia Voastră mă aveţi de sfânt. Eu sunt acel criminal şi hoţ. Uite, astfel s-au petrecut lucrurile. Te rog să-mi citeşti o rugăciune, pentru că de atunci nu am avut nici o zi liniştită. Niciodată nu m-am bucurat. Sunt un om nefericit, vrednic de milă. Vreau să mă ierte Dumnezeu.Atunci duhovnicul i-a spus:
- Ca să te iert, fiul meu, trebuie să mărturiseşti public păcatul tău. Lumea trebuie să afle adevărul.
El însă a amânat, a suspinat, a plâns, după care s-a întors iarăşi la duhovnic şi i-a spus:
- Părinte, daţi-mi binecuvântarea Sfinţiei Voastre! Am hotărât să fac aşa cum mi-aţi spus.
A doua zi era ziua lui de naştere la care se aduna multă lume. În toiul petrecerii el s-a ridicat şi le-a spus:
- Dumneavoastră mă credeţi sfânt, însă eu am săvârşit un omor.
Cei de faţă credeau că a înnebunit.
- Nu, mintea mea lucrează acum mai bine decât oricare altă dată, a spus el. Eu sunt criminalul cutare.
Şi le-a arătat tuturor dovezile crimei sale. Dar nimeni nu l-a crezut. Cu toate acestea autorităţile l-au cercetat şi l-au tras la judecată, însă după trei zile l-au lăsat liber. Apoi s-a îmbolnăvit.După o vreme duhovnicul s-a dus la el şi l-a găsit aproape de moarte. Însă el, plin de bucurie, i-a spus:
- Iată că Dumnezeu s-a milostivit de mine şi mă cheamă la El. Ştiu că am să mor, dar pentru întâia oară, după atâta amar de ani, sufletul meu este din nou fericit şi împăcat. Raiul mi-a deschis porţile din clipa când am făcut ceea ce trebuia să fac. Acum inima mi-a dat slobozenie să-mi iubesc şi să-mi sărut copiii. Nici ei nu vor să mă creadă, aşa cum nu m-a crezut nimeni, nici nevasta, nici oamenii legii, şi nici nu au să pună vreodată temei pe vorbele mele. Acum Îl simt pe Dumnezeu întru mine şi sufletul îmi este fericit ca în Rai... Mi-am împlinit datoria..
Înfricoşătoare nenorocire este căderea în păcat. Şi ar fi fost cu adevărat de neîndreptat, dacă nu ar fi venit Însuşi Dumnezeu pe pământ şi nu S-ar fi făcut Om şi nu ar fi săvârşit Jertfa Sa slobozitoare. Cu Harul dumnezeiesc cel preaputernic, care izvorăşte din Jertfa Sa, Hristos a biruit păcatul, a deschis calea mântuirii şi ţine deschisă uşa pentru oricine vrea să se întoarcă lângă El. Mântuirea este asigurată acum pentru toţi, dar singurul lucru care rămâne este ca fiecare păcătos să o accepte şi să şi-o asume.
****
Dar pentru ca să se săvârşească aceasta, omul trebuie nu numai să creadă în Jertfa lui Hristos, ci să înainteze el însuşi la jertfa eului său prin pocăinţă. Căci jertfa este pocăinţa. Aceasta este jertfa plăcută Domnului, cu neasemănare mai plăcută decât acele jertfe vechi din roadele pământului şi arderile de tot ale animalelor. Această jertfire a eu-lui, adică smerirea cugetării noastre egoiste, lepădarea de sinea noastră, este o condiţie necesară şi binevenită pentru participarea la mântuirea pe care o oferă Jertfa lui Hristos. „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi", spune Proorocul David. Puterea pe care o are această jertfă se vede din roadele ei. Risipitori şi vameşi, desfrânate şi tâlhari, tăgăduitori ai credinţei în Hristos şi prigonitori, adică fortăreţe falnice ale păcatului cad şi sunt luate în stăpânire. Mare este pocăinţa.
Cuvântul lui Hristos trimite neîncetat chemări la pocăinţă pretutindeni. Trecerea Domnului dăruieşte întotdeauna prilej unui suflet naufragiat să apuce frânghia salvatoare pe care Acela i-o aruncă. De asemenea, El Își asumă o lucrare ostenitoare chiar şi pentru un caz concret, cum a fost aceea pentru samarineancă.Cel ce se întoarce şi se pocăieşte cu adevărat întotdeauna va afla un Părinte dispus să ierte, bucuros să uite, gata să mântuiască.Şi prilejuri vor putea fi date mereu de-a lungul veacurilor. Nu numai din vremea Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţi, ci neîncetat până astăzi. O predică, un mesaj, un eveniment, o întâlnire, un cuvânt, o încercare, o mâhnire, o pedeapsă, o binecuvântare, o întâmplare..., toate îl pot chema pe om la pocăinţă. Şi mulţi sunt aceia care arată sensibilitate şi primesc aceste prilejuri, „chipuri de pocăinţă", pe care le pune înainte dumnezeiescul Har. Iar roadele sunt minunate.
****
Dar pentru că în vremea Harului pocăinţa are roade atât de minunate, tocmai pentru aceasta vrăjmaşul mântuirii, diavolul, o războieşte, punându-i înainte piedici mari.În cadrul climatului general de lipsă a fricii lui Dumnezeu şi de necredinţă, la foarte puţini se naşte simţirea păcătoşeniei, mustrarea conştiinţei şi încă şi mai puţini simt nevoia să se curăţească prin jertfa „duhului umilit" al pocăinţei.
Celor care nu au lepădat credinţa, vicleanul le zădărniceşte de multe ori pocăinţa în două moduri. Uneori prin nădejdea înşelătoare că mila lui Dumnezeu îi va mântui pe toţi la sfârşit şi, prin urmare, nu mai este trebuinţă să se mai neliniştească sau prin iluzia că, spunându-şi păcatele înaintea unei icoane, ele li se vor ierta. Alteori, dimpotrivă, prin teama nesiguranţei şi îndoielii care îi face să şovăie din pricina ruşinii aduse de gândul: „Oare mi se vor ierta păcatele mele atât de multe şi mari? Şi dacă mi se iartă, unde voi găsi curajul să le spun? Şi dacă le voi spune, cine mă asigură că cele ascunse ale mele nu vor fi făcute cunoscute şi altora?".
Celor care depăşesc toate acestea şi nu au alt motiv să lepede pocăinţa, vicleanul foloseşte ultima sa armă, amânarea, care adeseori duce la zădărnicirea pocăinţei. Amânarea este legată de diferite pretexte şi îndreptăţiri, prin care pocăinţa mereu se mută pentru „altă dată".
Cei care însă doresc cu adevărat pe Domnul şi au pocăinţă adevărată, depăşesc orice piedică şi ajung la epitrahilul duhovnicului. Pentru că numai acolo să dăruieşte iertarea păcatelor.
Acestea le-am menţionat aici ca o învăţătură teoretică despre pocăinţă.
Dar lecţia pocăinţei are trebuinţă, pe lângă învăţătura teoretică, şi de lucrarea practică. Iar aceasta ne-o pot oferi pildele de pocăinţă, adică exemplele concrete de persoane care au făcut în viaţa lor pasul pocăinţei şi şi-au aflat mântuirea.
Toţi oamenii păcătuiesc, mici şi mari, cunoscuţi şi necunoscuţi, dregători şi oameni simpli, bărbaţi şi femei. Păcatul este boala obştească a neamului omenesc. De aceea toţi au trebuinţă de medicamentul vindecării ce se dă prin pocăinţă.
Toate păcatele se tămăduiesc prin pocăinţă. Nu numai cele mici, ci chiar şi cele mai mari şi mai grele. Nu există păcat ce nu poate fi tămăduit de pocăinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu