“M-am uitat la voi sa va vad figurile, doar, doar, in felul asta as putea sa va vad si inimile. Faptul ca va aflati aici da de inteles ca va preocupa problema mantuirii, dar mai rational. As vrea sa discutam despre ceva care sa va puna in miscare. Nu teorie, tipic, tipic, si la inima, nimic. Trebuie sa zbori cu amandoua aripile, vertical, fara cea mai mica abatere. Pentru ceea ce a facut Hristos pentru noi, nu e permisa nici cea mai mica abatere. Iar daca se intampla, sa fie fara voia noastra, sa cautam duhovnicul si sa ne dezlegam. Pentru ca nici o nenorocire nu inseamna ceva, daca credinta ramane in picioare. Cel mai mare castig al Satanei este descurajarea noastra in urma unor caderi, slabiciuni. Dragii mei, nu se ajunge sa strabati distante decat pas cu pas, dar sigur. Nu va intreb daca ati auzit de iad. Ati auzit, dar nu-l cunoasteti! Apucati-va de acum de a cunoaste mai intai Raiul. Va cunoasteti dupa identitatea din buletin, dar nu va cunoasteti inimile, posibilitatile.
Dumnezeu ne-a creat numai pentru El
Dragii mei, fiinta omeneasca este cu totul superioara intregii creatii. Umanitatea e superioara ingerilor. Dumnezeu a creat ingerii cu o mare misiune. Ei pot mult, pentru ca sunt curati. Dumnezeu ne-a creat singur, numai pentru El. Nu pentru altceva, cu nici un chip! Ne-a creat ca sa fim impreuna cu El in vecii vecilor, iar pentru asa ceva ne-a creat liberi, dar ne-a asortat, ne-a dat inger pazitor, pe care l-ati uitat! Dar n-ati simtit pe dracul pe spinare ca sa vedeti cat de important e ingerul pazitor impotriva lui. Se spune ca este cu neputinta sa nu mori daca vezi un inger in adevarata lui lumina. Ingerul asta are o misiune grozav de importanta. Toate gandurile si cuvintele tale spre Dumnezeire sunt duse de inger la Dumnezeu.
Nu exista pacat mic
La o conferinta, primeam bilete. Si-mi zice unul ca el are un pacat mic. Dar eu cunosc un pacat si mai mic decat al lui. Adam n-a facut altceva, decat a muscat dintr-un mar. N-a fost impotriva lui Dumnezeu, nu s-a indoit de existenta puterii divine, dar n-a ascultat. Si a rasturnat cerul si pamantul. Nu exista pacat mic! A trebuit sa vina Hristos sa salveze fiinta omeneasca. Si ne-a adus mai mult decat ne-a pierdut Adam! Ne-a dat putinta de a ne indumnezei. Noi, niste fiinte in dimensiunea in care suntem, avem puteri divine! Avem o animalitate in noi si unde inceteaza animalitatea incepe omul. Pana cand, va intrebati, dam voie animalului astuia din noi sa lucreze?
Moartea nu vine sa-i faci o cafea
In viata mea, am fost la multe capataie de muribunzi. Tipete grozave, vedeau dracii, vedeau pacatele exact cum le-au facut! Nu se puteau salva, ca moartea nu vine sa-i faci o cafea! Vine sa te ia. Te duce unde-s faptele, nu discuta. Si toti acestia doreau sa mai traiasca o zi. Ziceti ca-i putin… dar sa vedeti, cand se opreste rasuflarea, ce importanta e o clipa. Justitia divina e incadrata de marea iubire divina, si ne iarta cu o suspinare. Asta m-a facut sa spun ca o clipa poate sa fie un timp si o suspinare poate sa fie o rugaciune. Si un mare traitor a zis ca aceasta clipa e mai mult decat cosul cu lacrimi. Dumnezeu vrea o inima sincera, si nu mii de rugaciuni. Vrea inima noastra. Nimic nu-i mai scump de la Dumnezeu decat timpul. Ni l-a dat ca sa ne salvam. Ne-a suferit, ne-a ingaduit, doar-doar ne-om ridica. Asta e mila lui Dumnezeu - ne tine o viata intreaga! Daca am gasi cu putinta sa intrebam pe cei de sus - ce v-a costat de ati ajuns la atata fericire, raspunsul ar fi: timp, putin timp, petrecut bine. Dumnezeu ne-a creat liberi ca sa luptam, ca harul Lui nu vine la un milog, vine la un erou.
Daca nu poti sa-ti iubesti vrajmasii, macar sa nu-i urasti
A iubi vrajmasii e o porunca, nu un sfat! Eu, care stau de vorba cu multa lume, am simtit ca-mi spun - parinte, pana aici! Fac orice, 1.000 de metanii pe zi, dar sa nu-mi spui sa-mi iubesc dusmanii. Vedeti ghearele dracesti care stapanesc pe fiecare? Daca nu poti sa-ti iubesti vrajmasii, macar sa nu-i urasti, si nu mai esti in balta, ci pe treapta. Sa facem putina cantareala negustoreasca. Focul iadului e o realitate, nu o sperietoare adusa de duhovnici sau parinti in educatia religioasa. Iadul e o mare realitate! Si daca nu ierti, mergi in focul de veci. Focul de acolo e de mii de ori mai tare decat focul de aici, si-i fara lumina. Nu te vezi cu cineva! Si nu stai acolo un timp, ci o vesnicie! Dati-va seama, ingrozitor! Pentru ca nu numai suferinta fizica te macina, ci si faptul ca esti rupt de iubirea lui Dumnezeu pe vesnicie. Te ingrozeste vesnicia asta, mai fratilor! Te plictisesc de multe ori chiar niste bunatati, ca te saturi de ele. 40 de ani erau un timp si nu o vesnicie
Unui oarecare ins i s-au descoperit suferintele din iad. Pana la glezne era unul in foc si tipa groaznic. Si l-a intrebat asta - de ce tipi asa? Pentru ca vesnic sunt in focul asta! Si a mers de a dat de altul care era in foc pana la gat; dar asta se bucura din cand in cand. Si a spus: cu mult mai mult sunt in foc decat altii, dar ma bucur cand se mai face cate unul din neamul meu preot, si peste 40 de ani ma scoate de aici. Vedeti, psihologic, 40 de ani erau un timp si nu o vesnicie. Era fericit pentru ca avea o nadejde.
Fratilor, la judecata vom fi intrebati: de ce n-ai iubit? Pentru ca am dusmanit, pentru ca am vorbit de rau, pentru ca am ucis! Luptati, de ce nu vreti sa cereti harul lui Dumnezeu? Cand vin ispite de tot felul, strigati la Hristos: Doamne Iisuse, Doamne Iisuse! Nu stati in virtutea inertiei, traiti fiecare moment. E greu, dar Dumnezeu va intelege, vrea sa va ajute. Ne urmareste pentru ca ne iubeste. Hai sa ne iubim!”
,,Daca copilul tau ( sau un alt membru al familiei ) nu da a atentie indrumarilor tale duhovnicesti si este nepasator fata de acestea , citeste cate un Acatist al Maicii Domnului special pentru acesta , caci Ingerul lui Pazitor va sta in genunchi in fata Mantuitorului implorand mila si iertare pentru sufletul lui,,. Si chiar daca acesta nu se va indrepta, la moartea acestuia, rugaciunile si lacrimile tale il pot ajuta enorm.,, ,,Ca sa coboare binecuvantarea asupra casei tale, sa ai casa sfintita, apoi sa faci sfestanie casei mai des, iar in fata icoanelor sa nu lipseasca candela cu ulei pentru cei vii si candela sa arda neincetat pentru cei adormiti si macar de trei ori pe saptamana aprinde cate un bob de tamaie in fata icoanelor. Sa nu treaca macar o zi sa nu faci metanii mari, macar zece ( o metanie inseamna iertarea a 3 pacate ), sa dai milostenie pentru sufletele celor adormiti, si zi rugaciunea lui Iisus macar de o mie de ori pe zi. ,, ,,Daca ai in drumul tau spre servici 3 biserici, intra si lasa acolo Acatiste si Pomelnice pentru cei ai casei, cei adormiti, rude si prieteni. Si intotdeauna sa-i pomenesti ( pe nume ) la sfarsitul rugaciunilor tale de dimineata si de seara.,, ,,La biserica, in timpul Sfintei Liturghii, concetreaza-te din toata puterea asupra cuvintelor parintelui si incearca sa le treci prin inima ta. Nu uita sa aprinzi lumanari la biserica, si o lumanare in plus - pentru binefacerile Domnului , o lumanare- pentru iertarea pacatelor celor pe care nimeni nu-i pomenesc...,, ,,Cand scrii Acatiste, nu uita sa-l treci pe parintele duhovnic, iar la sfarsitul Acatistului ( sau Pomelnicului ) scrie asa : ,, si cu toti ai lor din neam in neam.Daca ai stiinta ca cineva ( vecin, prieten, profesor, ruda ) a trecut la Domnul, sa-l treci in pomelnicul tau ( fa o milostenie ). Acelas lucru sa-l faci si cand trimiti Acatiste, Pomelnice la Manastirile din tara si din strainatate,, ,,,Cand pleci la Sfintele Slujbe de la biserica/ manastire, ia macar o pâine si cateva legume/fructe si lasa-le acolo- pentru cei flamanzi si sarmani ( fa milostenie ).,, ,,Cand termini de citit Acatistul, Paraclisul sau Psaltirea, nu uita sa-l rogi pe Domnul sa-ti daruiasca ( si familiei/rudelor tale ) : iertare de pacate, minte luminata, gand si inima curata, curatire de patimi si de desfacerea de toate legaturile diavolesti, trezvie, darul rugaciunii curate, lacrimi de pocainta, intelepciune, ocrotire de tot raul, Har, Inger Pazitor , bunatate, blandete, pricepere, tamaduire sufleteasca si trupeasca, tarie in credinta, darul iertarii ,,mantuire in aceasta viata.,, ,,Cand ai necaz mare, sau cineva din cei dragi ai tai , spovedeste-te, apoi tine post 40 de zile ( si post la ''gura'', inima, fapte, simtaminte') si citeste in genunchi, in fata icoanei Paraclisul Maicii Domnului si lasa Acatist ( 40 de Acatiste cu problema respectiva ) la parintele tau duhovnic si la alte manastiri.Milostenia sa nu lipseasca. Si mila si indurarea Domnului va veni degraba.,, ,,Cand pleci in casa unui crestin, daruieste-i o carte crestin- ortodoxa sau un Acatist.,, ,,Citeste cat mai multe carti duhovnicesti, Sfanta Scriptura, roaga-te des/neincetat, caci cuvintele din ele sunt de la Duhul cel Sfânt al Domnului si astefel se '' hraneste '' si sufletul tau. ,, ,, Pentru cel ce doreste si cauta mantuirea in acesta viata : indeparteaza-te de aglomeratie, galagie, lucruri si evenimente inutile, vorba desarta, filme, muzica ne-crestina - absolut tot ce este cu putinta- ce iti tulbura linistea inimii si mintii tale si iti fura timpul pretios pentru hrana sufletului si mantuirea acestuia.,,
,,Cand ai de luat decizii importante, intotdeauna cere sfat duhovnicului tau, roaga-te si apoi actioneaza. O decizie gresita sau un sfat gresit dat cuiva- pot duce la pierderea mantuirii tale. Pune lacat gurii tale si cauta smerita trezvie, smerenia inimii si mintii, si incearca mai mult sa te rogi decat sa dai indicatii si sfaturi pana cand nu va salaslui harul Duhului Sfant in inima ta...,, ,, In momentul trecerii sufletului la Domnul, se va da imediat citirea a 24 de Psaltiri ( ajutor sufletului la trecerea infricosatoarelor vami ) la manastirile mari din țara .,, ,, Vacantele, zilele de odihna sa ti le petreci pe la manstirile ascunse departe de ochii lumii si ia si pe copiii tai cu tine. Renunta de tot la vopsirea parului si la alte chimicate, caci cestea alunga Harul Domnului, care se odihneste pe capul tau. ,, Sfaturi si indrumari duhovnicesti adunate de la Sfintii Parinti. maica Filofteia.
marți, 21 februarie 2017
TÂNĂRUL BOGAT
„MÂNAŢI MAI ADÂNC!”
Cu aceste cuvinte a sfârşit Iisus zdroaba de toată noaptea a unor pescari, întorcându-o întru o aşa bucurie, încât printr-însa au cunoscut că Iisus e Dumnezeu, Stăpânul mărilor şi al vietăţilor dintr-însa. Oricine dintre noi poate ca s-ar mulţumi cu atâta; cu bucuria că Dumnezeu i-a ajutat la necaz, cu recunoştinţa pentru un moment. Simon pescarul a mai făcut ceva: şi-a simţit toată nevrednicia sa de om în preajma lui Dumnezeu, şi, neputând scăpa de simţământul nevredniciei, a spus o vorbă, care poate fi şi potrivită şi nepotrivită: „Doamne, ieşi de la mine, ca om păcătos sunt!” Domnul, nu numai că nu l-a ascultat să se ducă de la el, dar l-a chemat la Sine, printre primii ucenici. L-a chemat din marea peştilor, unde n-a avut necaz decât o noapte, în marea societăţii omeneşti: apostol, pescar de oameni, unde „necazurile Evangheliei” ţin toată viaţa. Ca pescar de oameni, ca vestitor al Evangheliei lui Dumnezeu, s-a îndoit de câteva ori în misiunea sa. Odată - dorind el - Iisus l-a chemat pe valuri. În curtea lui Pilat de trei ori s-a lepădat de Iisus. Iar ultima dată - spune o predanie - Petru, văzând urgia prigoanei lui NeronCezarul, a fugit, vrând să scape. Atunci, spune predania, Iisus i s-a arătat mergând spre cetate. Petru-”pescarul”, cum îl numeau creştinii în ascuns - L-a întrebat: „Unde mergi Doamne?” Iar Iisus i-a răspuns: „Merg la Roma să mă răstignesc a doua oară!” Petru şi-a înţeles greşala şi dojana pe care i-a făcut-o Iisus. Întors de Dumnezeu iarăşi la misiunea sa, la necazurile morţii pentru Viaţă, sigur că, - după cuvântul ce-l auzise odinioară: „mână mai adânc” - a simţit din nou nevrednicia sa de om şi bucuria pe care i-a făcut-o Dumnezeu, bucurie care a covârşit necazul firii, cu adâncurile rostului dumnezeiesc.
În necazurile, pline de bucurie, ale Evangheliei, mult mai multă roadă a adus creştinătăţii moartea sa mucenicească pentru Iisus, decât dacă şi-ar fi cruţat viaţa pentru sine. Iată ce rosturi au avut cuvintele lui Iisus „mână mai adânc”, în viaţa şi misiunea ucenicului Său Petru-„Pescarul”. * Ce învăţămite putem desprinde noi din cuvântul lui Iisus: „mânaţi mai adânc”? - Că în toată strădania noastră bună, să mânăm mai adânc. Necazul, piedicile sau încercările sunt puse ca să le trecem, iar nu ca să ne oprim sau să ne întoarcem păgubaşi.
- Încercările de tot felul sunt binecuvântate de Dumnezeu şi trimise oamenilor, cu rostul ca din prilejul lor să ne întâlnim cu El, căci de la El primim puterea neobişnuită, care întoarce necazul în bucurie. - Că întotdeauna, ori de câte ori ne întâlnim cu Dumnezeu în necazuri, toate sunt chemări de a-I fi mai aproape, de a-I fi ucenici, de-a nu tăcea binefacerile Sale către noi. Că mare trebuinţă au oamenii, confraţii noştri, de mărturia noastră, precum că în încercări e mai aproape Dumnezeu de noi şi noi de El. - Să mânăm deci mai adânc rosturile vieţii acesteia şi ale tuturor încercărilor ei, că sfârşitul lor e moartea păcatului şi întâlnirea nedespărţită cu Dumnezeu. - Că fără găsirea lui Dumnezeu în încercările vieţii, viaţa noastră ar fi o noapte de zdroabă zadarnică, mai zadarnică decât odinioară cea a lui Simon pescarul.
Nu pricepem viaţa fără Dumnezeu. Dar Îl pricepem pe Dumnezeu din necazurile vieţii - bune toate - şi din ele propoveduim pe Dumnezeu. - Şi propoveduiţi-L şi voi!
Sâmbăta 5.IX.948 Duminecă; Luca 5,1-11.
TÂNĂRUL BOGAT
Un tânăr frământat de întrebări; de cea mai mare întrebare: ce să fac să moştenesc viaţa cea veşnică? Auzise de „Proorocul”. Se apropie de Mântuitorul cu cuviinţă, ca unul ce era de neam bun: - „Învăţătorule bune, ce să fac să moştenesc viaţa cea veşnică?” Mântuitorul îi întrerupe întrebarea: „Ce mă numeşti «bun» - singur Dumnezeu e bun”. - Ca şi când ar fi vrut să-l corecteze de mai înainte în părerea ce-o avea tânărul despre bunătate sau chiar despre bunătatea sa. (Sunt oameni care se bat în piept că-s cinstiţi. Aşa o fi; dar să nu creadă că cinstea e numai atâta câtă o au ei. Cinstea şi bunătatea câtă o avem noi e o măsură prea mică faţă de mărimea ei adevărată, cum sunt acestea numai la Dumnezeu). Iată cum îl ridică dintr-o dată la o înţelegere mai adevărată despre bunătate. Mântuitorul ştia sigur că tânărul nu-L cunoaşte, ci-L socoteşte numai ca pre un Prooroc în Israel.
- „Ştii poruncile Legii?” (Şi i le spune Mântuitorul pe scurt: să nu curveşti, să nu ucizi, să nu furi şi celelalte; începe cu porunca ce l-ar primejdui mai mult - tânăr fiind.) Deci dacă vrei să intri în viaţă, ţine poruncile. Tânărul „voind să se îndrepteze” - unii din părinţi spun: vrând să se laude înaintea Mântuitorului, mărturiseşte că toate acestea le-a păzit din tinereţele sale. E de crezut; familiile alese păzesc poruncile legii. Totuşi tânărul acesta, deşi împlinesc poruncile, stăruia în el nemulţumirea cu sine însuşi şi cu omeneasca sa bunătate. - „Vrei să fii desăvârşit? Mergi vinde-ţi averile tale şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în cer, şi vino urmează-Mi Mie!” La nimeni până aci n-a cerut Iisus să-şi vândă averile! Tânărul voia mai mult decât intrarea în viaţă., de pe urma împlinirii poruncilor. „Vrei să fii desăvârşit?” - împlineşte sfaturile! Pe cuvântul acesta se întemeiază călugăria! Deci iată ce făgăduinţă dau călugării: că împlinesc mai mult decât poruncile; se făgăduiesc să împlinească sfaturile: al sărăciei, al vieţuirii curate şi al urmării Mântuitorului, ascultători făcându-se lui Dumnezeu şi povăţuitorilor lor. Aci tânărul, luat oarecum pe neaşteptate, nu şi-a dat seama Cine îl cheamă şi la ce îl cheamă. N-a adâncit răspunsul Mântuitorului şi a plecat întristat. Mântuitorul, dând din cap, a văzut că era lipit cu inima de bogăţie şi n-a cugetat destul de adânc. Şi a zis ucenicilor cuvântul acesta: „Cât de anevoie vor intra bogaţii în Împărăţia lui Dumnezeu” - gândindu-se la ispitele şi primejdiile bogăţiei. Atunci au zis ucenicii: „Doamne, dar cine poate să se mântuiască?” Era credinţa la cei vechi că bogaţii se pot mântui mai uşor, ca unii ce au miei şi boi şi pot aduce jertfe, pe când cei săraci n-au de unde aduce jertfe. „Ceea ce la oameni e cu neputinţă, e cu putinţă la Dumnezeu !” Jertfele oamenilor nu pot să-i mântuiască, ci numai jertfa de pe Cruce a Mântuitorului ne este dată spre mântuire.
Înţelesul bogăţiei: Nu sărăcia te mântuieşte, nici bogăţia nu te osândeşte; precum nici bogăţia nu te mântuieşte, nici sărăcia nu te osândeşte, ci cum ai sufletul tău şi faţă de bogăţie şi faţă de sărăcie. Eşti sărac şi zorit cu gândul după avere, iată că nu te mântuieşte sărăcia ta. Eşti bogat, dar desfăcut cu inima de bogăţia ta, iată că nu te primejduieşte bogăţia ta. Cum stai cu sufletul şi faţă de una şi faţă de alta, de la asta atârnă mântuirea sau osânda ta. Iată împăraţi care s-au mântuit: sfântul împărat Constantin şi maica sa, Elena; împărăteasa Irina; sfântul Ioan Gură de aur era de neam înalt şi având bogăţie; sfântul Vasile avea bogăţie, dar avea inima dezlipită de ea şi trăia ca şi cum n-ar fi avut-o. Sfântul Vasile a întemeiat din averea sa primul spital. Maica Domnului nu era o cerşetoare. Sfântul Marcu avea case în Ierusalim. Pescarii aveau oameni angajaţi. Mai departe ştim din predanie despre tânărul acela, că după Răstignirea Mântuitorului şi după Înviere, dovedindu-şi dumnezeirea Sa, după Înălţare şi după Pogorârea Duhului Sfânt, a auzit şi el despre toate acestea şi abia atunci şi-a dat seama cine era Cel cu care vorbise el şi nu L-a înţeles. Iar când a văzut uciderea lui Ştefan şi liniştea lui cerească, precum şi propoveduirea pe faţă şi fără nici o frică a Apostolilor, a venit acasă şi s-a mărturisit creştin, lepădându-se de toate, aşa cum îl sfătuise Iisus.
Sâmbăta, Rezumat după omilia 25.XI.946 I.P.S. Mitropolit Nicolae Bălan
Parintele Arsenie Boca ,,Despre haina de lumină pentru ziua de nuntă a Fiului,,
Adevărul este fiinţă vie.
Noi însă suntem fiinţă, dar prinsă în amăgiri. Trebuie tăiate amăgirile ca să fiinţăm în Adevăr, adică în Hristos. El e„uşa” la „casa” Tatălui, iar Duhul e „cheia” cu care Fiul Îi deschide.
Aceasta-i cunoştinţa adevărului cu noi, cu calea noastră după Duh, cu destinaţia noastră cerească.
Pe acest înţeles luptătorul primeşte nume nou, după al unuia dintre sfinţii care bine s-au nevoit.
Viaţa lui viitoare, deşi continuată pe pământ, va avea să fie o slavă a Sfintei Treimi.
Întreaga Sfântă Treime îşi face sălaş într-un ales.
Chemaţii sunt mulţi, dar vin numai câte unii care se aleg.
Cu acestea începe noua îmbrăcare în Hristos.
Mai întâi o cămaşă albă, haină luminoasă a Sfântului Duh, Harul luminii dumnezeieşti care stinge pentru totdeauna mohorâciunea întristării din patimi şi luminează firea cu slavă dumnezeiască. Acum e logodna cu darul luminii de pe Tabor, urmează lucrarea de o viaţă şi înmulţirea lui până cuprinde în dumnezeiască văpaie nu numai sufletul, ci şi trupul.
Aceasta e haina noastră, haina de lumină pentru ziua de nuntă a Fiului, care este la sfârşitul veacului acestuia şi începutul veacului viitor.
„Luaţi jugul Meu că este bun şi sarcina Mea uşoară”. Iar din prooroci: „Dat-am spatele Meu spre bătăi şi obrazul Meu spre pălmuire şi faţa Mea n-am ferit-o de scuipări”.
Iisus e arătat de Revelaţie şi ca „Înger de mare Sfat”, ca Unul ce a descoperit Calea de mântuire.
Crucea
Crucea aminteşte de toată lucrarea de mântuire, de umilirile prin care a trecut Iisus nevinovat, de desăvârşita jertfă de sine.
La aceeaşi cale ne făgăduim şi noi, printre ocări şi scuipări, căci noi vrednici suntem de acestea.
Jertfa Mântuitorului a dat Crucii putere de alungare a meşteşugirii potrivnice.
Crucea este podoaba Bisericii, Crucea este întărirea credincioşilor şi dracilor rană. „Armă împotriva diavolului crucea Ta ne-ai dat”, cântă Biserica.
Infirmii
E foarte bine să se ştie de la început care e punctul de vedere al fiecărui ins asupra răului. Multe structuri psihice sunt pradă obsesiei răului, a păcatului, a diavolului, manihei asupra trupului şi osânditori ai familiei - obsesii şi interpretări nesănătoase ca obiecte de cugetare, dovedind un climat nesănătos al minţii sau ducând la el. Speriaţii aceştia se dedau de capul lor la nevoinţe care le ruinează amândouă sănătăţile - nu sunt de nicio treabă în viata. Ei se dedau pradă mâncătoriei, lucrăturilor, viciilor, sunt străini la trapeză şi rugăciune, ba chiar duşmani.
Infirmii se fixează pe îngustimi neesenţiale creştinismului, ca de pildă pe amănunte de tipic, de calendar (stilismul), chiar de pravilă, îngustimi habotnice, care au pricinuit Bisericii numai supărări.
PARINTELE ARSENIE BOCA ,, Voi ştiţi despre Iisus mulţime de lucruri, dar încă nu-L cunoaşteţi pe El,,
Voi ştiţi despre Iisus mulţime de lucruri, dar încă nu-L cunoaşteţi pe El. Şi până nu-L găseşti pe Dumnezeu nu te afli nici pe tine, nu-ţi găseşti nici sensul tău, nici sensul lumii. E la mijloc o revelaţie tripartită, care trebuie să aibă loc. Omul e veşnic în căutare după ceva ce însemnează mai mult decât haina şi mâncarea. El e în căutarea lui însuşi. Aspiraţia sufletului după realizarea desăvârşirii sale, asta e toată istoria omului. Mărginirea ta te doare; ştiu; dar când aceasta a ajuns un dat al conştiinţei, e semn că Dumnezeu nemărginitul vrea să creşti spiritual pe dimensiuni divine. Această ţâşnire în conştiinţă a dorului nemărginirii divine, e, pentru tine, argumentul decisiv al existenţei Sale, al iubirii Sale şi al rudeniei tale cu El. Dacă te găseşti pe tine în funcţie de Dumnezeu, e o găsire a ta în adevăr. E naşterea ta în Dumnezeu, naşterea ta în adevăr. „Toţi marii mistici, fără deosebire de confesiune, au învăţat că în eternitate, în adâncul lumii spirituale se săvârşeşte un proces divin, în care apar relaţiile lui Dumnezeu cu omul: naşterea lui Dumnezeu în om şi naşterea omului în Dumnezeu, adânc în care se întâlnesc iubitorul cu iubitul. Acolo sunt adevărurile experienţei spirituale, adevăruri vii, nu categorii metafizice sau substanţe ontologice.” „Chipul omului se strică dacă se şterge chipul lui Dumnezeu din sufletul omului. Omul, căutând pe Dumnezeu, se caută pe sine însuşi, caută omenia sa. Sufletul omului suferă durerile naşterii, când se naşte Dumnezeu într-însul. Această naştere a lui Dumnezeu în sufletul omenesc, constituie naşterea autentică a omului. Ea reprezintă mişcarea iubirii lui Dumnezeu spre el, răspunsul la nostalgia ce-o are el după Dumnezeu. Experienţa spirituală descoperă că Dumnezeu de asemenea tânjeşte după om, că El doreşte ca omul să-L nască şi să-I răsfrângă Chipul. Marii mistici, descriind viaţa spirituală, au evocat această nostalgie divină. Neamul omenesc nu aparţine, decât sub unul din aspectele sale, generaţiei lui Adam cel vechi, generaţiei păcătoase şi decăzute a lumii noastre naturale. Sub un alt aspect el e ceresc, aparţinând lui Adam cel spiritual, generaţiei lui Hristos. Creaţiunea lumii nu s-a putut produce în timpul nostru, căci el e un timp decăzut, el e copilul păcatului. Creaţiunea a avut loc în veşnicie, ca act interior al misterului divin al vieţii. Concepţia biblică a creaţiunii nu-i decât reflexul acestui act interior al creaţiei în conştiinţa omului antic. Omul, precipitat în natura inferioară, e aruncat în afara realităţii divine. Revelaţia creştină restabileşte omul în sânul acestei realităţi. Prin Fiul noi revenim în sânul Tatălui. Cu El începe un nou gen omenesc, spiritual, acela al lui Hristos, născut şi refăcut în Duh. Hristos este în om şi omul în Hristos. El e butucul şi eu mlădiţa. Tot neamul omenesc, renăscut, rămâne în Hristos, Dumnezeu-Omul. În omul spiritual e cuprins cosmosul, toată creaţiunea. Odinioară cosmosul se desfăcu violent de omul decăzut şi deveni, pentru el, natura exterioară care-l robi. Dar cosmosul revine spre omul renăscut. În lumea spirituală cosmosul rămâne în om precum omul rămâne în Dumnezeu. Omul e, prin natura sa, un microcosmos; în el sunt cuprinse toate sferele realităţii cosmice, toate formele cosmicului. Prin păcat şi cădere, omul pierdu noţiunea stării sale microcosmice, conştiinţa sa deveni individualistă. Cosmosul nu se revelează omului natural decât ca natură exterioară, a cărui viaţă interioară îi rămâne inaccesibilă. Numai omului interior, viaţa interioară a cosmosului, i se descoperă ca realitate spirituală. Astfel, calea care duce omul la cunoştinţa de sine însuşi este şi calea care-l duce la cunoştinţa cosmosului. Prin Hristos, prin Logos, nu numai neamul omenesc, ci tot universul se orientează spre Dumnezeu, răspunzând chemării divine, trebuinţei dumnezeieşti de iubire. Misterul divin nu se încheie în dualitate; el presupune existenţa a Trei Persoane. Relaţiile lui Dumnezeu cu Altul se îndeplinesc într-un al Treilea. Subiectul iubitor şi iubitul găsesc deplinătatea vieţii în împărăţia iubirii, care este a treia. Împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia omului şi a cosmosului iluminat, nu se realizează decât prin Sf. Duh, în care se încheie drama, se închide cercul. Numai în această «Trinalitate» ne e dată viaţa divină perfectă, în care subiectul iubitor şi obiectul iubit creează împărăţia lor, găsesc conţinutul definitiv şi deplinătatea vieţii lor. Trinitatea e un număr sacru, divin, un număr care semnifică plenitudinea, victoria asupra luptei şi diviziunii, ecumenismul şi societatea perfectă, în care nu e opoziţie între personalităţi, între ipostase şi fiinţa unică. Misterul creştinismului este misterul unităţii în dualitate, găsindu-şi soluţia în Unitatea-Trinitate. Iată de ce creştinismul are ca bază dogma hristologică a naturii teandrice a Fiului şi dogma trinitară. Afirmarea fiinţei e viaţa Sfântului Duh şi viaţa în Duhul Sfânt. În Duh omul şi lumea sunt transfigurate şi îndumnezeite. Duhul constituie Viaţa însăşi, viaţa originară.” (N. Berdiaeff, „Esprit et liberte” pp. 211-216) Acesta să fie cadrul mai larg, al evidenţelor Duhului, care a făcut din oameni Apostoli ai lui Dumnezeu. Deci să o luăm concret: Noi nu avem, ca primii ucenici, posibilitatea găsirii istorice a lui Iisus. Noi avem, între noi şi Iisus, un munte, care trebuie trecut. Iar ce e mai greu, e că muntele e în noi. Şi n-ar trebui, după cuvântul lui Iisus, decât un grăunte de muştar credinţă, şi-ar dispare muntele şi L-am găsi pe Iisus. Ne trebuie un itinerar lăuntric. Calea credinţei e obositoare, dar cu ea începe cărarea. Credinţa e o asceză a minţii. Urmează celelalte virtuţi, celelalte asceze, toate, ca nişte vămi ale văzduhului, la care lăsăm pe rând, ca vamă, tot balastul muntelui nostru. Toate renunţările noastre sunt negustorie pentru un bun mai înalt: pentru starea capabilă de-a primi braţele divine ale Harului Duhului Sfânt. Duhul Sfânt, de data aceasta este puternic, ca o suflare de vifor, e în stare să desăvârşească cele începute timid de sărmana noastră fire. Toată asceza e pentru mistică. Deci în locul găsirii istorice a lui Iisus, noi avem deschisă întâlnirea spirituală, mistică, întâlnire profund reală, cât, din lăuntrică, se răsfrânge uneori până-n afară în simţirile şi înfăţişarea noastră. Foarte mulţi contemporani ai lui Iisus n-au avut cu El decât o întâlnire exterioară, istorică. Doar Luca şi Cleopa Îl simţeau, arzându-le inima pe cale, dar fără s ă-L cunoască. O întâlnire profundă cu Iisus, care însă mai mult i-a speriat - cum arată aceasta icoanele - poate că au avut martorii Schimbării la Faţă. Deci nu suntem cu nimic dezavantajaţi faţă de aceia. Iisus e şi contemporanul nostru, ca veşnicia faţă de oricare cifră a timpului. Deci primii care au văzut pe Iisus în lumina dumnezeiască au fost Petru, Iacov şi Ioan. Ei au văzut, primii, Cerul deschizându-se. Această revelaţie le-a fost dată şi ca revelaţie propriu-zisă, dar şi ca o iconomie, ce avea rostul să le susţină moralul ridicat, în faţa celor ce aveau să se întâmple pe urmă cu răstignirea. Că vederea luminii dumnezeieşti a avut şi rostul acesta, ne stau mărturie înseşi cuvintele Mântuitorului, prin care-i lega să nu spună vederea, decât după Înviere (Matei 17,9). Al doilea care a văzut cerurile deschizându-se (Faptele Apostolilor 7,56), a fost primul mucenic al creştinismului arhidiaconul Ştefan. Suflet curat, tânăr, plin de duh şi adevăr - curajul întruchipat - primul mucenic, văzând Cerul deschizându-se, dă curaj şi întărire coloanei de urmaşi a mucenicilor. N-o fi străbătând el toată calea ascezei, dar a luat-o de îndată pe calea cea mai scurtă, de care va scrie mai pe urmă şi Pavel, a iubirii de oameni fără de margini. Căci întru aşa măsură şi-a însuşit el pe Iisus, încât, murind legii firii, împroşcat cu pietre, acelaşi cuvânt al legii Duhului grăieşte: „Doamne iartă-le lor păcatul acesta !” Iar aceasta n-o putea face decât un om sfinţit de iubire. Al treilea, pe care: „o lumină din Cer l-a-nvăţuit dintr-o dată, ca într-un fulger” (Faptele Apostolilor 9,3) a fost Saul, care păzea hainele celor ce se nevoiau cu uciderea lui Ştefan. El era râvna Legii vechi - o sinceritate de altfel - apreciată şi convertită pe drumul Damascului, la râvna pentru Legea nouă, a lui Iisus. Deschiderea aceasta a unui cer nou, cu o lumină năpraznică, a pricinuit moartea omului vechi, Saul, şi renaşterea Apostolului Pavel. În veacul al XI-lea dăm de sf. Simeon Noul Teolog, care trăieşte toată transcendenţa luminii divine, după ce Harul din Ceruri, cum zice, înnoise sărmana sa fire.
De la început e bine să plecăm cu câteva lucruri ştiute şi anume că: toţi oamenii, fără deosebire, suntem în acelaşi timp şi fiii oamenilor şi fiii lui Dumnezeu (Ioan I, 12-13). Adică, după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh făpturi cereşti, care însă petrecem vremelnic în corturi pământeşti (II Corinteni 5, 1). De la Dumnezeu ieşim (I Ioan 5, 19), petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne întoarcem. Fericit cine se întoarce s-ajungă iar Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e cărarea. Unii însă nu se mai întorc...
Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăjmaşă, care îi scoate din cale şi-i încâlceşte în lume cu pofte pieritoare. Vraja aceea, a păcatului, cu vremea le slăbeşte mintea şi de aşa fel le-o întoarce, încât ajung să zică răului bine, şi binelui rău (Isaia 5,20), şi nu mai vor să se întoarcă. Vremea li se gată, puterea li se stinge şi aşa îi prinde noaptea (Ioan 9,4) - moartea - rămaşi rătăciţi de Dumnezeu şi neîntorşi Acasă. Acesta este omul cel căzut între tâlhari, pe când se pogora din Ierusalim în Ierihon (Luca 10,30), adică Adam căzut din Rai în lumea aceasta, cu toţi urmaşii lui. Pentru el s-a pogorât din ceruri Samarineanul milostiv. El ne-a făcut datori să ştim: ce suntem, cine ni-s Părinţii, de unde venim, ce-i cu noi pe aici, cum să ne purtăm într-o lume cu viclene primejdii, cine ne cheamă Acasă şi cine ne întinde momeli? Că de la cârma miniţii atârnă încotro pornim şi unde să ajungem..
Gânduri greşite
Sunt multe. Dintre ele alegem numai două, despre care Dumnezeu spune că-s nebunie.
Deşi Dumnezeu opreşte cuvântul acesta, totuşi El le zice „nebuni” la două feluri de oameni: la cei ce zic că „nu este Dumnezeu” (Psalmul 13,1; 52,1) şi bogaţilor, cărora bogăţia şi stomacul le este tot dumnezeul lor. Este cam una şi aceeaşi gândire greşită. Tăgăduirea oricărui rost sau destin al lumii şi al omului, care să fie mai presus de lumea aceasta şi de stomacul ei. A tăgădui o conducere supremă a cerului şi a pământului e a propovădui întâmplarea - domnia haosului sau a anarhiei universale. Ori ceea ce se vede din ordinea lumii dovedeşte chiar că nu e aşa, ci contrariul. E haos şi anarhie în mintea care gândeşte aşa. Mintea care cugetă că nu este Dumnezeu, cade în propria sa sentinţă. Căci: a te lupta din toate puterile împotriva a ceva ce nu există, dovedeşte nebunia acestei lupte, nonsensul şi absurdul ei: al luptei şi al minţii care o conduce.
* Al doilea „nebun”, e bogatul care îngustează zarea rosturilor lui pe pâmânt la dimensiunile stomacului, chiar dacă acest stomac ar înghiţi pământul tot. Dar un atare bogat va căuta să convingă pe toată lumea că numai acesta este singurul scop al vieţii omului pe pământ. O asemenea concepţie, despre om şi destinele sale, e cu adevărat miezul nopţii minţii sale. El va sfârşi prin a se crede pe sine, „dumnezeul veacului acestuia”. Deci, într-o astfel de noapte a minţii, când va crede bogatul că „ţarina” sa - lumea - îl va face în sfârşit fericit, va fi răpit cu moartea din vârful bogăţiei sale şi îşi va pierde sufletul. Dumnezeu nu îngăduie la nesfârşit îngustarea vederii omului numai la stomacul său, în care poate să încapă şi toată lumea, de vreme ce omul acesta e destinat spre alte zări şi rostul său e dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu, veşnicia şi îndumnezeirea prin Dar.
Condiţiile uceniciei
Sunt multe chipuri de a intra întru Împărăţia lui Dumnezeu, dar numai o singură Uşă: Iisus. A fi ucenicul lui Iisus, ucenicul Adevărului, înseamnă s ă-ţi faci inventarul libertăţii... „Adevărul vă va slobozi pe voi”, adevărul vă va face liberi. Libertatea e a fiilor lui Dumnezeu - cine nu se va lepăda de sine, nu va fi liber şi de sine, „nu va putea fi ucenicul Meu” (nu este vrednic de Mine).
Totuşi iniţiativa porneşte din amândouă părţile: şi de la Dumnezeu şi de la om. Dar şi iniţiativa omului spre Adevăr, tot Dumnezeu o trezeşte. De aici începe faza conştientă a deciziei. De acum ucenicul trebuie să ştie cât costă decizia sa: liber de mamă, liber de tată, liber de nevastă, liber de copii. Iisus confiscă totul, rupe legăturile firii, dezleagă omul.
A fi ucenicul lui Iisus nu însemnează a te opri la mijlocul uceniciei. A fi ucenicul lui Iisus însemnează a prevedea un război şi a-ţi zidi o cetate. A nu-ţi face socoteala aceasta înseamnă a te face de râs. Iar a nu te face de râs însemnează a-L urma pe Iisus în toată calea vieţii tale pământeşti, chiar dacă ultimul pas al căii îl vei avea de făcut răstignit pe cruce!... „Dumnezeu poartă paşii omului”, iar aceştia sunt marile hotărâri spre El. Aceştia sunt „sarea” pământului omenesc, care, numai aşa fiind, nu lasă firea să se strice. Dacă nu sunt aşa, „îi calcă lumea în picioare” ca pe nişte netrebnici.
MĂRTURIA UNUI ATEU
La două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu „nebuni”: la cei ce „zic că nu este Dumnezeu” (Psalmul 13,1; 52,1), şi bogaţilor, cărora stomacul le este tot „dumnezeul” lor (Filipeni 3,9). În aceia este una şi aceeaşi cugetare greşită: tăgăduirea oricărui rost sau destin al omului şi al lumii, mai presus de lumea aceasta şi de stomacul ei. A tăgădui o conducere supremă a cerului şi a pământului, e totuna cu a propovădui domnia întâmplării, a haosului sau a anarhiei universale. Dar lumea este în ordine. Aceasta dovedeşte că este o conducere mai presus de ea. lar fără ordine este mintea care o vede fără Stăpân. Felix d’Artec, profesor de biologie la Sorbona, în „L’Atheisme” declară: „Sunt ateu precum sunt breton, cum este cineva blond sau brun, fără s ă fi vrut... Căci oricât scotocesc în amintirile mele, eu nu găsesc în ele ideea de Dumnezeu. Aceasta este o infirmitate, o monstruozitate. Dar sunt astfel de infirmităţi cu care sunt prevăzuţi din naştere mii de oameni, erori fundamentale care aparţin fiinţelor lor, aşa cum le aparţin gura, nasul sau urechile. Astfel de fiinţe lucrează instinctiv, după natura lor şi se supun conştiinţei lor, fără a mai întreba dacă aceasta se mai acordă sau nu cu logica...” Iată ateismul recunoscut de un ateu, cu toată sinceritatea, că este o infirmitate, o monstruozitate şi o eroare fundamentală a naturii umane. (Religia iubirii) Deci, după un cuvânt al Sfintei Scripturi, dacă ai pisa pe un ateu cu dovezile, ca pisălogul în piuă boabele, şi tot nu-l vei desface pe nebun de la nebunia sa. (Pilde 27,22). Mintea care cugetă că nu există Dumnezeu, cade în propria sa sentinţă: va trebui să se tăgăduiască şi pe sine. Căci a te lupta din toate puterile împotriva a ceva ce nu există dovedeşte nebunia acestei lupte, dovedeşte nonsensul şi absurdul ei, şi prin urmare şi a minţii care o conduce. Al doilea nebun este bogatul, care îngustează zarea rosturilor sale pe pământ la dimensiunile stomacului, chiar dacă acest stomac ar înghiţi pământul tot. Mai mult, un atare bogat va căuta să convingă pe toată lumea că numai acesta este singurul scop al vieţii omului pe pământ. O atare concepţie despre om şi destinele sale ultime este cu adevărat miezul neştiinţei sale, miezul nopţii minţii sale. Noaptea aceasta va culmina sfârşind prin a se crede pe sine, el, „dumnezeul veacului acestuia” (II Corinteni 4,6). Deci, dintr-o atare noapte a minţii, când bogatul va crede că ţarina sa, lumea, îl va face în sfârşit fericit, îşi va pierde sufletul cu sunet, căci va fi răpit cu moarte din vârful bogăţiei sale. Dumnezeu nu îngăduie la nesfârşit îngustarea vederii omului numai la stomacul său, de vreme ce omul acesta este destinat spre alte zări, ale Împărăţiei lui Dumnezeu, ale veşniciei şi îndumnezeirii sale. „Bogatul nu-i stăpân pe sine, ci cu toate că-i însufleţit, ţine la lucrurile neînsufleţite. N-are vreme să cugete din cauza alergărilor. Banii sunt un nemilos stăpân...
Întreaga putere de a iubi este cotropită de acest lot de pământ, care dă porunci, care i-a înlocuit sufletul, care i-a smuls orice rămăşiţă de libertate. Cumplita soartă a bogatului stă în această îndoită absurditate: spre a avea putere de a porunci oamenilor a ajuns robul lucrurilor neînsufleţite; spre a dobândi o parte mică de tot, a pierdut totul” (Papini în „Viaţa lui Iisus”). Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind Epistola către Romani la Cuv. 14 zice: „Nu are Dumnezeu lucru mai cinstit şi mai de preţ decât pe un sărac, şi pe acesta l-a dat ţie, bogatule, ca să ai grijă de el”.
„Bogatul şi săracul se întâlnesc unul cu altul; dar Cine i-a făcut este Domnul” (Pildele lui Solomon 22,2). Înţeleptul Isus Sirah scrie: „Fii celor săraci ca un tată, şi vei fi ca Fiul Celui Preaînalt” (Isus Sirah 4, 10-11). Aceştia câtă vreme nu sunt aşa, nu se mântuiesc. De aceea mai clatină Dumnezeu bogăţia bogaţilor ca totuşi să se mai mântuiască unii dintre ei.
* La sfârşitul istoriei, aceiaşi doi nebuni, bogatul şi ateul, se vor lua la bătaie, vrând fiecare să fie singur stăpânitor al ţarinei, unul cu rostul ca să exploateze pe toţi oamenii pentru creşterea viţelului său de aur, celălalt să exproprieze şi pe Dumnezeu din dreptul de Autor al lumii. Planul luciferic al acestuia e mai tare decât al celui dintâi şi „va birui”.
* Rămâne a treia categorie de oameni, a celor „ce s-au îmbogăţit întru Dumnezeu”, către care satana, ca un nebun, se va repezi cu ultima furie, vrând să stingă cu ei pomenirea lui Dumnezeu de pe pământ. Acesta e ultimul război cu Sfinţii pe care însă Dumnezeu îl va stinge cu foc, şi lumea va arde. Noi însă să ne îmbogăţim în Dumnezeu cugetându-L, iubindu-L, împărtăşindu-ne cu El, silindu-ne a gândi şi a iubi ca El întru toate împrejurările vieţii. Iată adevărata bogăţie care nu se va lua de la noi. „Şi vei fi ca fiul Celui Preaînalt” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 4,11). O SINTEZĂ A LUCRĂRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA
Cât de mult se îmbogăţeşte lumea prin nevoi şi scârbe.
Este de trebuinţă ca fiii lui Dumnezeu să se îmbogăţească tot aşa de mult cu simţămintele şi faptele milosteniei.
Omul care poate să facă bine şi nu-l face, este o fiinţă josnică.
A nu face parte săracului din cele ce rămân peste nevoile noastre, înseamnă a răpi binele altuia. Dumnezeu binevoieşte ca pe pământ să fie mulţi nenorociţi, pentru ca ei să se mântuiască prin răbdarea lor, iar tu prin milostenia ta.
Bogaţii procură săracilor mijloace pentru hrană, iar săracii mijlocesc pentru mântuirea lor (bogaţilor). Fără nenorocire poţi intra în Împărăţia Cerurilor, dar fără milostenie, nu!
Este absolut imposibil să ajungi fără milostenie măcar până la porţile cerurilor.
Fără milostenie, însăşi rugăciunea este fără rod. Cu ce nădejde te vei ruga lui Dumnezeu, când tu însuţi nu asculţi rugăciunile oamenilor ce sunt asemenea ţie? Cum vei cere împreună cu credincioşii din Biserică - „Dă Doamne” - când tu însuţi nu dai săracilor, deşi poţi să dai?
Cu ce gură vei spune: „auzi-mă Doamne”, când tu însuţi nu-l auzi pe sărac, sau mai adevărat pe Hristos, care strigă spre tine prin sărac?
Aşa cum ne purtăm noi cu aproapele, tot astfel se va purta şi Dumnezeu cu noi.
L-ai dispreţuit pe sărac? Şi Dumnezeu te va dispreţui pe tine.
N-ai deschis celui ce bătea? Nu ţi se vor deschide nici ţie porţile împărăţiei lui Dumnezeu.
Nu ai auzit suspinul celui necăjit? Nu ţi se va auzi nici strigătul rugăciunii tale.
Mărgăritare Duhovniceşti
Orice lacrimă ce-ţi va fi dăruită de recunoştinţa săracului, va străluci pentru tine dincolo de mormânt. Orice lacrimă pe care săracul o va vărsa silit de răceala şi asuprirea inimii tale faţă de el, va cădea pe sufletul tău ca o picătură de foc înaintea scaunului lui Dumnezeu.
Caută mila lui Dumnezeu prin milostenie către săraci! Spunem către săraci: „Îţi va da Dumnezeu!”.
Dar tu procedezi fără judecată, dacă te porţi astfel cu fratele tău care se află în nenorocire.
Dumnezeu ţi-l trimite pe sărac la tine, iar tu îl trimiţi înapoi la Dumnezeu?
Dumnezeu îi va da, negreşit; dar vorba e să-i dai tu negreşit. El va da săracilor, dar o să-ţi dea El ţie Mila Sa?, căci tu ai infinit mai mare nevoie decât săracul de milostenia ta.
Dumnezeu nu părăseşte pe nimeni, dar tu trimiţi de la tine pe sărac - te-ai abătut de la cinstea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu şi ai depărtat darul Lui de la tine.
Iubeşte-i pe săraci, pentru că prin ei o să afli şi tu mila lui Dumnezeu pentru tine.
Îndestulează-i pe săraci. Ei îţi vor face milostiv pe Judecătorul.(Sfântul Nil Sinaitul) Împarte bunătăţile pământeşti altora, dacă vrei să guşti bunătăţile cereşti.
Când ni se dă prilejul să arătăm milă faţă de alţii, însemnează că s-a revărsat mila lui Dumnezeu peste noi. Oare nu este cea mai mare milă din partea lui Dumnezeu că nouă tuturor ne este îngăduit să răscumpărăm păcatele noastre prin milostenie?
Apa are însuşirea să spele noroiul de pe trup, iar milostenia să nimicească murdăriile sufleteşti. (Sfântul Ioan Gură de Aur) „Veniţi de moşteniţi Împărăţia lui Dumnezeu, va spune Domnul celor milostivi” - nu pentru că n-aţi greşit, ci pentru că prin milosteniile voastre v-aţi curăţit păcatele.
Leacul milosteniei nu e de mică importanţă, îl poţi pune la toate rănile.
Balsamul pe care-l vărsăm pe inima plină de răni a aproapelui, o întăreşte şi pe a noastră.
Cu preţul ieftin al binefacerii oamenilor, noi ne putem dobândi nepreţuita…
Legea ispăşirii: Calea călugăriei ar fi şi o cale a ispăşirii pentru ceilalţi, te lupţi cu propriile-ţi greşeli care vin pe cale genetică, biruindu-ţi neputinţele tale în contul alor tăi: fraţi, părinţi, etc.
Dar nu pleci tu sa te faci calugar, daca nu iti da binecuvantare duhovnicul. Pentru ca te pierzi. Si aici diavolii isi baga coada.
Mântuitorul a ispăşit pentru noi prin cruce dar cu o notă deosebită că şi-a certat duşmanii. Posibilităţile de mântuire ale lui Dumnezeu sunt infinite.
**
De ce vin gândurile de hulă?
Pentru că terminologia unei huliri a fost vreodată acceptată, plăcută, discutată şi nu te-ai curăţit de aceste gânduri şi care e o putere a satanei asupra ta, cu care te canoneşte. Termenii acesteia, fie că nu i-ai alungat, fie că i-ai acceptat. Pe baza lucrurilor necurăţite îngăduie Dumnezeu să fii pălmuit ca să te pocăieşti.
Lacrima e simbolul pocăinţei, ea nu se pierde. Pot fi lacrimi ca dar a lui Dumnezeu, ca pocăinţă a celui care o cere. De la o anumită vârstă lacrimile scad. Lacrimile sunt ale firii care plânge de multe pricini. Nu sunt un semn de neaapărată trebuinţă pentru mântuire; nu-s condiţie de mântuire, căci uneori cine le are se mândreşte cu ele.
Lacrimile nu-s deajuns să te mântuieşti. Echivalentul lacrimilor de pocăinţă este în conştiinţă. Lacrimile pe care le vezi, te încurci în ele că le vezi. De folos sunt cele pe care le vede numai Domnul Hristos
Călugării brahmani zic: „cine nu poate fi atent la gândurile minţii lui, nu are ce căuta în călugărie.”
Războiul nevăzut: eşti luat prin surprindere şi de aceea te încurci în acest război. Noi suntem atenţi la patimile altora nu la patimile noastre, la patinările atenţiei noastre şi în loc să avem o atenţie intravertită (în interior) o proiectăm asupra altora.
Cuvântul este mai bun decât banda magnetică pentru că emană o energie care vă repară, vă lămureşte, vă luminează, vă linişteşte.
Treptele rugăciunii: La început o zice pe boaba de metanii. Rezultatul după un timp se deapănă de la sine.
Atunci ai o altă treaptă a rugăciunii. Domnul Hristos la care ai ajuns. A treia treaptă e când te-ai lepădat de toate gândurile tale. El se exprimă prin gura ta.
Sfântul Serafim de Sarov întâlnindu-se cu un general îi spune acestuia toate nedreptăţile câte le-a făcut pentru primirea gradelor şi spunându-i îi cădeau toate trufiile, toate penele de păun aşa precum îi descoperea Domnul Hristos, căci Sfântul Serafim nu-l cunoştea pe general. În această stare vorbea cele ale cunoaşterii de Dumnezeu şi a Sfântului Duh cu respectivul om. Mintea sa era absorbită de Mintea Domnului Hristos. El i-a spus toată biografia generalului, cuvânt cu cuvânt. Zice Sfântul Apostol Pavel: Să ai simţirea şi mintea Domnului Hristos în tine.
Noi şi noaptea suntem ispitiţi de vrăjmaşul, de aceea trebuie să te rogi neîncetat, şi în stare de vis . Să ai toată convingerea că eşti purtător al Domnului Hristos. În lume umblă oameni ai lui Dumnezeu…
Nu se ajunge la rugăciune neîncetată câtă vreme eşti pătimaş, ci ajungi la primejdie de năluciri, halucinaţii, chiar în stare de veghe.
Când amesteci rugăciunea cu patimile, biruiesc patimile cu tot felul de năluci.
Unii îl văd pe Domnul Hristos ca pe un tânăr de care se îndrăgostesc, alţii ca pe un copil ce-l strâng la sân, ca rod al patimii.
Cu înşelări de acestea se ajunge până la nebunie. Pe cel bolnav psihic îl poţi ajuta dacă este conştient de boala sa.
Până nu te purifici de patimi, nu te avânta în rugăciunea neîncetată, că satana te prinde în înşelăciuni drăceşti în loc de vederi cereşti. Întâi trebuie făcută despătimirea. Cum?
Trebuie lepădată iubirea de sine, iubirea curvească de sine şi semnele acestei iubiri sunt printre altele: judecarea, cârtirea, nemulţumirea.
Sunt două faze ale nevoinţelor:
1. Faza ascetică - toată strădania din partea omului să se purifice de patimile…
2. Faza a doua după această biruinţă, caracterizată prin darurile Sfântului Duh, care ridică mintea la stări de credinţă luminată.
Sfinţii au făcut nevoinţe grozave şi au ajuns la starea lui Adam înainte de cădere când fiarele în prezenţa lor, leapădă starea lor de fiare. Sfinţii iubesc toată făptura lui Dumnezeu.
Lepădarea de lume - adică de patimile lumii, nu de lume ca şi creaţie a lui Dumnezeu.
Legăturile satanei asupra omului sunt necrezut de tari - de aceea încurcăturile ce le vom avea în vămile văzduhului, sunt extraordinare dacă nu ne descâlcim mintea din cursa lui.
De puterea diavolului se scapă cu puterea Domnului Hristos: „Fără Mine nu puteţi face nimic” în privinţa izbăvirii de diavol.
Prin vămi trec toţi, afară de cei aprinşi de focul Sfântului Duh încă din lumea aceasta.
De exemplu, flăcările mâinii Avei Iosif, pe care le-a văzut ucenicul, iar bătrânul îi zise: „Dacă vrei fă-te tot cu focul, nu numai mâinile.” (pateric); însemnează a vrea la o intensitate pe viaţă şi pe moarte.
Cei care trăiesc în Duhul lui Dumnezeu, în vremea vămilor trec prin ele ca o flacără şi sunt asistaţi de îngeri.
Se plăteşte fapta cu care ai asuprit pe altul.
Bolile sunt o pedeapsă sau un drept al satanei de a te chinui în lumea aceasta. Boala este ultima milă a lui Dumnezeu cu omul care a întârziat cu pocăinţa, cu cel care nu se gândeşte la mântuire.
Dacă nu ne smerim prin pricepere, ne smerim prin vinovăţie. Vă asigur că Cineva vă vede aşa cum sunteţi.
Cei care vorbesc, vorbesc după darul ce li s-a dat de Dumnezeu, iar ascultătorii se folosesc după credinţa ce o dovedesc.
Să ne îmbunătăţim din zi în zi căci este cine să ne ajute. La concepţia de viaţă a omului, Dumnezeu e atent şi-i rânduieşte anii.
Pentru unii bătrâneţea e canon, pentru alţii e minte şi învăţătură: Vă folosiţi în măsura ascultării căci nu ascultaţi de mine ci de cine trebuie.
Sinele - lumea din lăuntru sau stratul de mizerie interioară pus peste Chipul lui Dumnezeu din suflet, subconştientul, moştenirea ereditară.
Există în noi un tron şi o cruce.
Când noi stăm pe tron, Domnul Hristos stă pe Cruce şi invers.
Crucificările sunt mijloacele de lepădare de sine. Trebuie să alungi multă mizerie din suflet, să dai de filonul de aur al Chipului lui Dumnezeu din tine. Nimicurile şi fleacurile îţi fărâmiţează puterea şi energia; orice gunoi trebuie măturat.
Îl mături în funcţie de conştiinţa ta, cât vrei să fii de curăţit.
Crucificările sunt mijloacele de lepădare de sine.
- Oamenii îşi apără viaţa, sinele şi eul. Prin egoism îşi încurcă calea şi mersul duhovnicesc. - Lupta între Dumnezeu şi satana pe terenul minţii şi inimii omului. -Satana luptă ca să te încâlcească prin judecarea altora şi cârteli - o rădăcină a vrajbei (a harababurei = nemulţumirea, instinctul, rupe zăgazul rânduielii, te îndeamnă să ieşi dintr-o ascultare care i se pare lanţ sau temniţă; aceasta este situaţia de luptă între trup şi suflet, între bine şi rău, pe terenul minţii şi inimii noastre. Instinctul se răzvrăteşte. Cu cât eşti mai luptat de instinct, cu atât eşti mai răzvrătit. Tinereţea trebuie disciplinată. -Nimicurile, fleacurile, îţi fărâmiţează puterea şi energia. Fericirile deşi ne par paradoxale, trăite însă, devin linia ta de viaţă - de sens şi înţeles. E necesar să ne lăsăm prinşi de macaraua care ne ridică la alt nivel de existenţă. Să ne convertim cu toată fiinţa. - Porunca iubirii: să nu-ţi îngădui separarea sau judecata altora. - Apărarea (dreptului - propriu) cu smerenia se exclud; e ca şi apa cu focul. Despre pocăinţa întristată, disperată sau deznădăjduită. - Unde ne merge bine, acolo nu sporim. Călugăria e o continuă ispăşire şi spălare a firii, se spală iubirea de sine, menajarea de sine, boala cruţării de sine. Să te bucuri când eşti crucificat pe nedrept. Unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur. Acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit. Călugării de azi de la coada veacului. Ispăşirea Mântuitorului pe cruce pentru noi. Necesitatea judecăţii universale. Urmaşii te vor acuza sau te vor ridica.
Gânduri şi sfaturi duhovniceşti
Într-o clipă pe pământ şi-n cer! De la marginile lumii şi din adâncuri se reîntorc şi ne spune-n şoapta lor tot ce avem de îndeplinit - bine sau rău, dar tu, omule alege! Gândurile rele… puzderile! Ele tăbărăsc de obicei în mintea omului, concentrat la rugăciune sau hotărât a săvârşi binele! Musafirii nedoriţi, dacă încolţesc ca şi buruienile prin straturi smulgele mai înainte de a creşte în propria ta minte. Ce strat minunat ! un pământ atât de roditor…
Dacă nu vei plivi buruienile, din vreme, te vei pomeni în toamna vieţii tale cu o şerpărie întreagă. Doreşti să fii de folos pentru tine, pentru viaţă, pentru omenire : Smulge paiul străin pe care-l ai, buruiana gândului stricat şi nu privi gândurile rele ca într-o oglindă şi nici le răsuci pentru a le vedea pe toate feţele.
Căci de aici începe păcatul, îndulcindu-te sub amăgirea lor. Cu hoţii nu se face târg ci se alungă ! Păsări zburătoare de vrei le poţi socoti, dar nu-ţi deschide fereastra inimii ca să le arunci grăunţe. Lasă-le să treacă în zbor peste ograda sufletului tău, fără să le dai hrană. Te vei uita, vor zbura mai departe şi păcatul se va risipi ca un fum mai înainte de a face jeratic pe vatra sufletului tău.
O voi gândurilor, abia născute, de ce vă lăsaţi turburate? De ce fugiţi ca o turmă de oi când dau peste păşune străină?… Vedeţi cum se risipesc de sub ochii păstorului? Ori le sfâşie sălbatica fiară, ori le otrăveşte o iarbă rea. Vraja ispitelor de a scăpa de sub supraveghere, multă pagubă aduce. Omule! Pune mâna pe toiagul rugăciunii şi ocoleştele în staulul minţii ca să stea acasă sub mila Domnului care le hrăneşte, primeşte rugăciunile noastre, sufletele le sfinţeşte, trupurile le curăţeşte, cugetele le îndreptează, gândurile le curăţeşte şi aşa ne izbăveşte cu această învăţătură. Exemplu: Sfinţii nu putrezesc, ajung izvoare de mir, nu de putoare. Firea lor pământească a fost înghiţită de viaţa Sfântului Duh, ei au devenit temple al Duhului Sfânt şi fii ai lui Dumnezeu, iar alţii au fost răpiţi într-un alt mod de existenţă şi mormintele lor au rămas goale.
Legea ispăşirii - se plăteşte fapta cu care ai asuprit pe altul. - Dumnezeu vede faptele omului şi caută să le îndrepte. - Moartea năpraznică poate fi şi ispăşire (în război). Omul se încarcă cu păcate până când Dumnezeu pune capăt. - Oamenii stau pe faptele lor şi se vor duce la locurile lor. De ce uităm? Pentru că Duhul Sfânt ne vorbeşte, iar noi dacă nu-l avem, pielea să ţină minte? Trebuie să-L cerem. Nu-i destul să te duci în mănăstire pentru că nu vrei să te măriţi. Călugăria nu e numai un cuier de haine negre. Dacă vrei să mergi pe calea aceasta, trebuie să te (duci) sileşti, să ai o înflăcărare către Dumnezeu, căci dacă nu, scazi şi ajungi în încurcături. Ca să te îmbunătăţeşti, îţi trebuie silinţă, lepădare de sine: ascultare, primirea prilejurilor şi trebuie să te bucuri când vin prilejurile, pentru că acestea te cioplesc. Nu să te întristezi, căci numai atunci te lepezi de omul cel vechi-vechitura asta.
La început era Cuvântul… Înainte de creaţia lumii e Dumnezeu, care nu e supus timpului, spaţiului, fiindcă eternitatea e mai presus de timp, spaţiu şi e veşnic.
Porunca iubirii: să nu-ţi îngădui nici o judecată, nici o separare de fratele, ci roagă-te pentru cel ce te-a nedreptăţit. Neascultarea e caracteristică mirenilor nu călugărilor. Apărarea şi smerenia e ca apa cu focul. Se exclud una pe alta. Noi preoţii ne încărcăm cu păcatele obştei dacă le tolerăm greşelile. Prin încercare se spală menajarea de sine, cruţarea de sine, iubirea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept, să te bucuri. Unde ne merge bine, acolo nu sporim. Unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur. Acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit. Călugăria este murire de sine. „Slavă Domnului că am dat de omul care să mă folosească” (la Sfântul Munte Athos). Cu un secol înaintea noastră, nevoinţelor mari călugăreşti li se zicea: „Îndeletnicire pentru buna murire.” Numai îndeletnicindu-te cu „buna murire”,mor patimile şi ajungi oarecum mai repede la celălalt mod de viaţă al nostru.
Puneţi în cântarul conştiinţei, al seriozităţii, al responsabilităţii, al sincerităţii: pe cine aperi? Pe omul cel vechi sau pe cel nou venit din cer, în care ne-am îmbrăcat, ne-am născut, îl mărturisim, îl trăim pentru celălalt mod de existenţă, dar cu virtutea dreptei socoteli şi cu sfat. Puneţi în cântarul conştiinţei pe cine aperi? Pe omul cel nou venit din Cer ca să ne ajute, să ne primească, să ne hrănească, să ne crească, să ne mute la alt nivel de existenţă, sau pe cel ce te trage la moarte sigură.
Referitor la sfinţirea maşinilor: Apa sfinţită se răzbună pe şofer. Accidentele se întâmplă deci din cauza păcatelor şoferilor.
* Rugăciunea „Doamne Iisuse…” fără adaosuri. Omul e ca un pom. Butucul - firea veche; altoirea prin Botez.
Să fim ucenici ai Domnului Hristos, la altă intensitate să adâncim Calea. Pe orice ascultare capeţi, vine diavolul şi înşurubează şi ideia lui şi modifică scopul, ca la vremea plăţii să poată zice: „Doamne şi de mine a ascultat”. Care-i rădăcina? Energia tinereţii care nu vrea să meargă pe o cale mai presus de fire, şi când e forţată, atunci zvârle, începe să judece, critică, ocărăşte, cârteşte nemulţumire şi aşteaptă bătrâneţea. Bătrâneţea e a doua natură a năravurilor de până acolo, aceiaşi greşeală. Cine poate să se convertească la Domnul? Hristos cu toată sinceritatea la toată lumina cunoştinţei a dragostei de care-i capabilă, la toată dragostea - definiţie a lui Dumnezeu - însuşire necunoscută într-o obşte, singura care poate face unificarea. E necesară această convertire a energiei tinereţii la Dumnezeu. Fără această convertire a puterilor tale sufleteşti, nimicurile, fleacurile te fărâmiţează, risipind toată puterea care dacă le-ai avea unite, ai fi oarecum fericit. Cele nouă fericiri ar fi exact calea ta de urmat. Ele sunt paradoxale; dar trăite, devin linia ta de viaţă, de sens al vieţii. E grea lupta cu firea. Trebuie să ne lăsăm prinşi de macaraua care ne ridică la alt nivel de existenţă. Ce-i de făcut? Să ne convertim cu toată fiinţa, cu tot cugetul, cu toată iubirea care rezumă Scriptura.
Spun Părinţii (şi Părintele Arsenie)
De câte ori loveşti în cineva, de câte ori judeci pe frate, să ştii că nu te mai poţi ruga. Rugăciunea ta nu-i primită, ascultată, ci este lepădată. Ori de câte ori calci voia lui Dumnezeu, la sfatul ispititorului, te izolezi de fratele tău, te dezbini, atunci puterea celui rău creşte asupra ta şi numai bine ajungi pe dinafară de cale. La unificarea cu Dumnezeu se ajunge prin desăvârşita lepădare de sine, ascultarea, smerenia şi dragostea. Cu puterea voastră numai, nu puteţi face nimic, că şi acesta este un dar al lui Dumnezeu. Neascultarea nu are smerenie, nu are lepădare de sine, nu are ascultare. Ascultarea şi lepădarea de sine este cam una şi aceeaşi. Firea voastră, aşa cum aţi adus-o de acasă, e firea naturală care cuprinde: instincte, neputinţe, patimi şi venind cu ea în mănăstire trebuie cu ajutorul lui Dumnezeu să o aduceţi într-o (stare) cale mai presus de fire. Prima condiţie a urmării Domnului Hristos este lepădarea de sine, adică urmarea Domnului Hristos - El a fost ascultător până la moarte şi moarte ruşinoasă pe Cruce, ascultător cu propria lui viaţă căci zice: „Pildă v-am dat vouă.” Rugăciunea e poruncă, postul e poruncă, iubirea de vrăjmaş e poruncă şi de asemenea moartea e poruncă, mai puţin popularizată între oameni. Dar oamenii ce fac? Îşi apără viaţa asta, îşi apără sinele, îşi apără egoismul lor, şi îşi încurcă mersul lor duhovnicesc. În mintea omului se dă luptă între Dumnezeu şi diavol. Dumnezeu e ascuns în poruncile Sale şi satana împiedică împlinirea voii lui Dumnezeu. Zice în Sf. Scriptură: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie.” E pomenită crucea aici, ca nivel de lepădare de sine, lepădare de viaţă, adică porunca morţii şi Domnul Hristos o avea. Când se ia talantul? Ştim că atunci când ne botezăm primim pe lângă Persoana Domnului Hristos în care ne îmbrăcăm şi daruri de a putea realiza asemănarea. Dumnezeu în atotştiinţa Sa ne ştie înainte de a ne naşte şi ne dă în dar pe îngerul păzitor şi anumite daruri - talente. Când se iau? Cine nu lucrează cu ele, i se iau.
Dacă rămânem înţeleşi despre faptul că în fiecare ins ce vine în lume, Dumnezeu ascunde un gând al Său, un plan pe care-1 urmăreşte între oameni, şi, potrivit cu el, tocmirea celui ce vine capătă însuşirile de a-i putea îndeplini, ne aflăm în raza unei mari taine.
Dumnezeu ocârmuieşte lucrurile în multe feluri. Dintre aceste multe feluri alegem două spre tălmăcire: cârmuirea cea peste ştirea şi putinţa minţii omeneşti
( cârmuirea prin simpla atotputernicie a voinţei Sale.) Iar a doua e ocârmuirea la care leagă şi slujirea omenească; ocârmuirea atârnătoare de om, iubitoare de om, hotărâtoare de om. Adică libertatea lui Dumnezeu făcută, din iubire, atârnătoare de libertatea omului.
Astfel de libertate însă nu are decât dreptul, fiindcă el a câştigat iubirea lui Dumnezeu.
Păcătosul e rob păcatului, n-are voinţă liberă.
Ceea ce i se pare lui libertate, e un dezechilibru în creaţiunea lui Dumnezeu. Drept aceea, pe când dreptul cunoaşte un Dumnezeu personal, plin de iubire şi apropiat oamenilor, păcătosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns, ameninţător, atotputernic şi tare departe. Dar sunt păcătoşi cu totul vrăjmaşi lui Dumnezeu, care nici nu îngăduie să li se zică păcătoşi. Aceştia nu sunt împreună lucrători cu Dumnezeu. Peste lucrul lor trebuie să vină corecturi divine. Aşa se face că simţim un Dumnezeu atotputernic, care restabileşte, peste voinţele oamenilor, echilibrul creaţiei şi echilibrul vieţii, stricat de fărădelegile oamenilor. Acţiunea aceasta a lui Dumnezeu, prin care constrânge faptele oamenilor cu urmările lor, o numim ispăşire. Ispăşirea e un chip de veghe a lui Dumnezeu în destinul insului şi în destinul neamurilor. Dar cu toate că răul se pedepseşte prin sine însuşi, iubirea divină dă totuşi putinţă de ieşire din înfundătura răutăţii ce se pedepseşte pe sine însăşi: de se va găsi cineva să stea bun pentru fraţii săi înaintea lui Dumnezeu. Aceştia, prevăzuţi de Dumnezeu cu slujba aceasta încă mai înainte de-a se naşte1 şi trimişi să o împlinească, sunt slugile Sale, cărora le-a dat avuţia Sa pe mână.
Talanţii sunt talentele: înzestrări cu daruri, misiuni, slujbe duhovniceşti şi slujiri cetăţeneşti; meşteşugul artelor; meşteşugul ştiinţei, a oricărei ştiinţe, darul chivernisim avuţiei; pe scurt valorile culturii: valoarea morală, politică, teoretică (ştiinţa), estetică, economică şi religioasă. Iar slujitorii sunt oamenii înzestraţi cu toate aceste valori sau talente.
Năravul ghearelor e cu rădăcini bătrâne. In istoria Egiptului, câtă vreme faraonii respectau religia, dinastiile lor dăinuiau multe mii de ani. De îndată ce şi-au ridicat mâna asupra preoţilor, s-a isprăvit cu ei; templele şi-au închis luminile ştiinţei, piramidele au rămas monumente ale morţii şi dinastiile s-au stins. Unul dintre faraoni sfârşeşte cu toată oastea în fundul Mării Roşii. Dezechilibrul mintal al trufiei a contaminat aproape toate valorile şi le-a pus în conflict. în valoarea politică trufia stârneşte tirania, terorismul, dictatura; în religie, inchiziţia, despotismul, protestantismul; în ştiinţă şi economie, materialismul; în artă, senzualismul; în toate a băgat anarhia faţă de Dumnezeu, Ierarhul lor de drept. Deci, ce vor zice, când li se va cere socoteală?
VEDEREA PRIN VAL
Să nu se creadă îngust, că dreptul apare numai în religie. Dreptul poate să se arate în oricare dintre valorile sau talanţii lui Dumnezeu. Dacă însă abia apare în religie, asta se datoreşte faptului că numai aci se mai ştie ceva despre atârnarea omului de Dumnezeu. Deci purtătorul oricărei valori, dacă va ajunge la cunoştinţa atârnării sale de Dumnezeu, va ajunge drept.
Dreptul e omul lui Dumnezeu, ori de poartă slujba preotului, ori pe-a împăratului, ori pe-a învăţatului, ori pe-a artistului, ori pe-a vistiernicului, ori pe-a bogatului, ori pe-a săracului.
Un singur lucru i se cere pentru aceasta: să se cunoască pe sine ca avându-şi obârşia spirituală şi toată înzestrarea de la Dumnezeu.
Sunt mulţi drepţi care nici nu ştiu despre ei că sunt drepţi. Pentru ei neştiinţa e o mare acoperire de primejdii, şi anume, primejdia căderii în mândrie a celor conştienţi de virtutea lor. în sfânta lor neştiinţă ei sunt simpli ca florile, nu ştiu nimic despre frumuseţea lor. Pentru cei ce însă au o răspundere între oameni, e neapărat de trebuinţă să-şi cunoască atârnarea lor de Dumnezeu şi Lui să-l întoarcă cinstea şi slujba, pe care le au între oameni. Tot ceea ce împiedică această situaţie normală e vălul de pe minte, e zidul, despărţitor de Dumnezeu, al păcatului.
Dumnezeu pe toţi îi trimite înzestraţi şi în stare să fie drepţi. Dar, trecând ei prin poarta naşterii pământeşti, iau în spate poveri părinteşti, care-i spetesc şi-i încovoaie spre pământ. Pe urmă, slăbiţi de osteneala vieţii şi de mediul înconjurător, greu se vor decide să reprezinte cauza lui Dumnezeu.
"Inainte de-a te urzi în pântece... te-am sfinţit şi te-am rânduit prooroc pentru popoare", zice Dumnezeu lui Ieremia1, care se cam lepăda de slujba de prooroc. Iona s-a lepădat mult şi bine, Petru s-a lepădat; împăraţi s-au lepădat, preoţi s-au lepădat.
Se vede că e un risc al vieţii de-a te ţine de Dumnezeu. E o ciudată ruşine de oameni în a te face mai bun. Iar îndrăzneala de-a sluji lui Dumnezeu şi a-i îndemna şi pe ei să-l slujească, de cele mai multe ori, te pune în primejdie cu oamenii. E frica oii de lup. Dar dacă şi Iisus s-ar fi înfricoşat de oameni şi de iad, ce s-ar fi ales de nădejdea noastră? Taina lui Iisus era că în trupul Lui se ascundea Dumnezeu; iar taina noastră, a creştinilor, e că în făptura noastră se ascunde Hristos.
Aci e minunea că oile biruie lupii, oricât de mare le-ar fi haita. Spre a vedea cu ochii o minune ca aceasta, nu e decât o singură cale de urmat: viaţa curată - potrivită cu firea - care ajută şi oamenilor, şi-I ajută şi lui Dumnezeu, ca să ne poată ajuta. Nu-i alt chip obişnuit de-a surpa zidul şi de-a subţia vălul ce desparte pe oameni de Dumnezeu şi bagă haosul în zidire. Căci păcatul desfrâului şi a toată fărădelegea întârzie sau face cu neputinţă arătarea şi desăvârşirea vieţii lui Hristos în noi. Că numai de se va arăta viaţa lui Hristos în noi, vom cunoaşte ţinta spre care trebuie să tindem şi ne vom înţelege rostul pe pământ.
In copiii veniţi dintr-o vieţuire curată a căsătoriei, precumpănesc înclinările bune şi nu-i biruie împrejurările rele ale mediului, ce eventual l-ar găsi şi, poate că, chiar împotriva acestui mediu sunt rânduiţi. Ei sunt de mici mai străvezii pentru Dumnezeu şi prin aceasta se vede că au chemare să-l fie ucenici, iar, dacă vremea le-o va cere, Ii vor fi şi mucenici.
Un bărbat de ştiinţă, care mărturiseşte în mediul său pe Dumnezeu, adeseori e mucenic; un conducător de neamuri, dacă se declară atârnător de Dumnezeu, de asemenea e mucenic, ca şi cum atârnarea de Dumnezeu ar fi o mare slăbiciune şi vinovăţie. Şi aşa păţesc pe rând toţi dăruiţii lui Dumnezeu când nu se învoiesc la sfatul lumii, să tâlhărească pe Dumnezeu de darul ce li—1 dase spre tot lucrul bun, ce au să-l împlinească în lume. Cu cât "vălul" ţesut din păcate şi aşternut peste ochiul conştiinţei e mai subţire, cu atât cei dăruiţi află mai repede cine sunt şi ce trimitere au de la Dumnezeu.
Iisus, ca om adevărat, n-avea nici un văl despărţitor, încât la 12 ani spunea dreptului losif şi Sfintei Fecioare, cu aerul cel mai natural cu putinţă: "N-aţi ştiut că în casa Tatălui Meu mi se cade să fiu?"
Era în templul din Ierusalim, înconjurat de bogoslovii legii vechi, întrebându-i şi răspunzându-le din Scripturi. Deci sfinţii, drepţii prin excelenţă, pe măsura credinţei şi a curăţiei lor moştenită din părinţi şi sporită cu propria lor osteneală, sunt o cuvântare vie, pentru că au într-înşii pe Dumnezeu-Cuvântul, Cel ce strigă printr-înşii voia Sa către ceilalţi oameni. In jurul acestora se întăreşte şi se întinde credinţa, şi mulţi se mântuiesc. Prin ei se potoleşte anarhia, prin ei se restabileşte echilibrul şi armonia şi prin ei şi ceilalţi întrevăd pe Dumnezeu.
Sfinţenia e tocmai această transparenţă a lui Dumnezeu în făptura Sa, prietenia aceea de mare cuviinţă a sufletului cu Tatăl său - singura situaţie normală şi de la sine înţeleasă a omului şi a oamenilor.
DREPTUL INTRE IUBIRE ŞI SABIE
Dezechilibrul, haosul şi anarhia sunt cam acelaşi lucru; o schimonosire, o degenerare, un accident, un păcat colectiv.
Dezechilibrul sau păcatul nu e o realitate cu suport propriu, ci sunt ghearele haosului în grumazul realităţii, o pândire a nimicului care vrea să înghită în sine toate câte sunt. Dumnezeu vrea să stăvilească năvala anarhiei în făptură, însă, respectând libertatea omului, nu poate, decât dacă va câştiga şi convingerea omului pentru intenţia Sa.
Pe drepţi îi are câştigaţi pentru această cauză. Pe nedrepţi, pierzând aceştia libertatea lor - de vreme ce robesc păcatului - nu-I mai poate câştiga prin libertatea pe care n-o mai au, de aceea pentru aceştia nu-I mai rămâne decât sabia. Prin sabie se înţelege aci: asprimea dreptăţii, legea, autoritatea, stăpânirea, pedeapsa, până chiar şi pedeapsa cu sabia.
Când cineva, cu faptele sale păcătoase, cade din dragostea Tatălui său, dă de dreptatea Lui, care, ca pe un rob, îl va readuce la cale cu sila. Ii dă şi timp, doar va simţi să vină de bună voie; dacă însă nu bagă în seamă, îi ia şi timpul şi cade fară de veste urmărit de dreptate.
O mare putere de refacere asupra celor căzuţi din dragostea lui Dumnezeu o au drepţii, care stau înaintea Stăpânului vieţii pentru fraţii lor. Ei fac cumpănă între Dumnezeu şi oameni: dobândind de la oameni pocinţa şi de la Dumnezeu, milostivirea. Când lipsesc drepţii dintre oameni, iubirea nu se poate împlini, ci trebuie să se împlinească dreptatea. Chemarea aceasta de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni au avut-o mulţi, dar mai cu seamă Iisus, şi de la El toţi iconomii tainelor, Apostolii şi urmaşii lor legiuiţi.
Preoţii reactualizează, prin jertfa cea fără de sânge, prin Sfânta împărtăşanie, permanenţa acestei mijlociri. De aceea preotul - care se înţelege că trebuie să fie un drept - e numit chiar mai mult decât atâta; el e îngerul Domnului Savaot (Savaot e tot Iisus).
"Ingerii Bisericii" din Apocalipsă erau şapte episcopi, care au luat îndreptare pentru oarecare nebăgări de seamă.
Preoţii au grija de-a îndupleca pe oameni în vremea rânduită întoarcerii, ca să nu cadă din milostivire sub strivirea dreptăţii. Lor li s-a dat marele dar să ierte în numele lui Dumnezeu. Mare, covârşitor de mare dar. Oare de ce nu-1 pricep oamenii?
A osândi pe preoţi e lucrul cel mai uşor şi cel mai fără rost. Să fim drepţi: slujba preoţilor e sfântă, darul lor e de la Dumnezeu, e sfânt.
Că firea lor pământească mai dă uneori prilej de sminteală, iară să fim drepţi: neavând cum să vină altfel decât prin naştere din trupuri pământeşti în care mişună pornirile fărădelegilor ca şerpii şi rod înclinările patimilor ca viermii, sigur că ei vor fi covârşiţi de moştenirea aceasta şi nu-şi vor putea îndeplini tară umbră trimiterea lor de la Dumnezeu. Chemarea le este învăluită, vor şovăi în hotărâri, biru-indu-se de lume, în loc ca ei să biruie lumea.
Sigur că aceştia, prin viaţa lor, nu vor lăsa poporul să creadă, şi aşa se vor sălbătăci oile asupra păstorului şi vor face bucurie lupilor. în jurul lor se va întări întunerecul a toată neştiinţa şi va începe foametea, nu de pâine, ci de Cuvântul lui Dumnezeu, pâinea cea din Cer.
Sarea pământului o vor călca-o oamenii în picioare şi aşa vine că: "Şi preotului i se va întâm pla ca şi poporului". Dar, de toată starea asta rea a lucrurilor are să dea seama şi poporul, căci toată decăderea e de la părinţi începătură. Iată în ce mare măsură milostivirea lui Dumnezeu e atârnătoare de oameni. Dreptatea însă nu mai e atârnătoare de oameni, aceştia trebuie să o sufere fără de tocmeală.
Iubirea şi sabia lui Dumnezeu lucrează neîntrerupt şi deodată între oameni: pentru fiecare, după cum îi trebuie; asta nu numai fiindcă oamenii sunt amestecaţi, dar şi pentru că fiecare ins îşi are vremile sale când îi străluceşte milostivirea, precum şi vremi când îl prigoneşte sabia - ca să vie iarăşi la starea de milostivire. In toată această întoarcere a lucrurilor, preotul, şi în general dreptul, îşi are slujba sa de-a tălmăci tainele iconomiei divine, înduplecând spreolaltă amândouă părţile, şi pe om şi pe Dumnezeu. De multe ori dreptul o păţeşte, că primeşte săgeţi din amândouă părţile. "Dreptul care moare osândeşte pe nelegiuţii care trăiesc... vedea-vor sfârşitul înţeleptului, dar nu vor înţelege ce sfat a avut Dumnezeu cu el...".
Dacă primim ce spune Carrel, persoana omenească se întinde în felurite chipuri şi dincolo de marginile sale anatomice. Suntem totodată şi persoane duhovniceşti. Dragostea şi ura sunt realităţi. O dragoste distrusă poate pricinui uneori chiar moartea.
O dragoste reînviată e o înviere. Dacă am putea vedea firele, care ne leagă unii de alţii, forma oamenilor ar fi destul de ciudată. Unii oameni ar depăşi cu puţin suprafaţa pielii lor, alţii s-ar întinde până la un depozit de bancă, alţii până la trupul oarecui, alţii până la cârciumă, alţii până la avuţie.
Unii ni s-ar părea cu nişte mâini întinse peste mări şi ţări, până la familia lor, până la munţii şi cerul ţării în care s-au născut, la o ceată de prieteni, la o casă veche. Conducătorii de neamuri, marii binefăcători, sfinţii, ar fi nişte uriaşi care-şi întind mulţime de braţe asupra unei ţări, a unui continent, sau a lumii întregi.
Cine ştie, dacă nu cu rost sfătuiau Părinţii pe ucenicii lor de a-şi avea sufletul adunat acolo unde le e şi trupul; că, împrăştiaţi cu sufletul, căpătau multe răni şi nu sporeau. Cine ştie, dacă nu mărturiile unor văzători Părinţi despre stâlpul de foc ce urca de la câte un sporit du-hovniceşte până la cer, nu era tocmai această concentrare a personalităţii fericitului: a minţii în inimă şi a amândurora în Dumnezeu, căpătând forma unui stâlp de foc. IEROMONAH ARSENIE BOCA ,,CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI ,, Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Dr. TIMOTEI SEVICIU Episcopul Aradului şi Hunedoarei , Ediţie îngrijită de:Preot Prof. SIMION TODORAN si Monahia ZAMFIRA CONSTANTINESCU Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1995
Doi orbi şi un mut îndrăcit, spune Sf. Evanghelie de astăzi, au fost vindecaţi de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Cei doi orbi strigau în urma lui şi ziceau: “Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David!” Iisus le-a zis: “Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Da, Doamne!” – au răspuns ei. Isus S-a atins de ochii lor şi le-a zis: “După credinţa voastră, fie vouă!”. Îndată li s-au deschis ochii. Încă o dată auzim de o credinţă puternică şi neclintită la aceşti doi orbi, întocmai ca la sutaşul cu sluga bolnavă sau ca la femeia cananeeancă. Credinţa acestor doi orbi a fost mare, fără îndoială, şi din adâncul sufletului. De aceea, s-au tămădui pe loc de la Doctorul Cel Mare, Iisus Hristos. Cei doi orbi, în înţeles duhovnicesc, închipuie sufletul şi trupul. Fericit este creştinul care crede cu toată fiinţa sufletului şi a trupului în Dumnezeu şi în existenţa lucrurilor nevăzute şi nefericit este omul chiar în lumea aceasta, care nu poate să creadă în Dumnezeu şi în existenţa vieţii veşnice; căci astfel de om este ca un orb pe care îl conduce un alt orb, şi aşa cad amândoi în prăpastie. Când mintea omului este întunecată şi tot trupul lui pătimaş, vai de sufletul acela. Când sufletul este conduc de trup pătimaş şi orbit de pofte şi păcate, cad amândoi în prăpastia iadului. Dacă cei doi orbi n-ar fi crezut amândoi, nu s-ar fi vindecat, sau s-ar fi vindecat numai cel ce a crezut nestrămutat.
Când omul este orbit la suflet şi la trup de fel de fel de păcate, un astfel de om este un sclav al păcatului, pe care-l auzi gemând sub greutatea patimilor. Tot trupul şi sufletul lui este legat în lanţuri şi nu poate să facă nici o mişcare spre bine. De aceea, îi vedem şi auzim pe mulţi zicând că au încercat, dar nu pot să se lase de păcate, de băutură, de femei, de jocuri, de înjurat şi drăcuit şi de multe alte patimi. Un astfel de om nu poate spune un cuvânt despre Dumnezeu, el nu poate face nici cea mai mică rugăciune. Este mut, fiindcă demonii îl stăpânesc. Sunt mulţi care au îmbătrânit şi nu ştiu nici rugăciunea domnească pe care ne-a lăsat-o însuşi Domnul Hristos – Tatăl nostru. Un astfel de om, care nu ştie această rugăciune, este mut şi nu-şi poate deschide gura să-I cânte lui Dumnezeu şi să-I mulţumească pentru binefacerile Lui. Un astfel de om este un mut, întocmai ca cel din Evanghelia de astăzi, şi nu se va lumina, nu va putea vorbi şi cânta lui Dumnezeu până nu vor ieşi demonii patimilor din el. Mulţi au îmbătrânit şi, odată cu ei, au îmbătrânit şi demonii patimilor şi ai păcatelor cu ei. O viaţă întreagă au hrănit ei aceşti demoni cu poftele şi păcatele iar acum le e greu să se lase de ei.
Isus Hristos, prin puterea Sa dumnezeiască, a dezlegat limba unui mut şi l-a făcut să poată vorbi. Dar, zadarnic voia El să închidă gurile celor doi orbi, căci aceştia răspândiră vestirea vindecării lor, în tot ţinutul acela. Ei făceau însă un lucru bun, căci vesteau minunea vindecării lor de către Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu. Pentru această recunoştinţă a lor şi-au mântuit sufletul, pentru că au făcut ceea ce trebuia făcut. Aşa ar trebui să facem şi noi, pentru multele binefaceri pe care le primim de la Dumnezeu. Majoritatea creştinilor, însă, mai ales femeile, nu au nici o dezvinovăţire atunci când nu-şi înfrânează gura, dând la iveală şi vorbind despre metehnele semenilor lor, ca să le strice bunul nume. Acest obicei urât este păcatul clevetirii, despre care vom vorbi astăzi. De mare trebuinţă este să ne oprim asupra acestui păcat, pentru că clevetirea este năravul cel mai des întâlnit în lumea noastră. Acest păcat iese din gura oamenilor păcătoşi ca un focar de infecţie pentru suflet şi trup. Ştim că nu toată lumea fură sau desfrânează dar, credem, că nu greşim dacă spunem că aproape toţi clevetesc. Mari şi mici, bărbaţi şi femei, la sate şi la oraşe, aproape toţi vorbesc de rău pe alţii, toţi clevetesc.
Clevetirea creşte ca o buruiană, năravul acesta este atât de primejdios, fiindcă în ochii lumii pare a fi cel mai uşor păcat. Ascultaţi, însă, câte urmări nenorocite are acest păcat. A cleveti, a defăima sau a ponegri înseamnă a te face judecător fratelui tău, aproapelui tău. Dând în vileag scăderile aproapelui, murdărindu-i numele bun, osândindu-l, din ură sau din simplă plăcere, clevetitorul se otrăveşte singur. El nu face altceva decât să spună ce a auzit de la alt clevetitor, cu născociri, exagerări sau adevăruri spuse numai pe jumătate, minciuni, şoptiri spurcate la ureche şi aşa mai departe. Aceasta este meseria clevetitorului, ca şi a diavolului, că şi diavolul cleveteşte şi pârăşte pe toţi creştinii la Dumnezeu, aşa după cum spune Sf. Scriptură. După ce ne învaţă el, spurcatul, să facem toate relele, ne prinde şi scrie în cărţile lui păcatele şi răutăţile pe care tot el ne-a învăţat să le facem şi, apoi, dă fuga la Dumnezeu şi ne pârăşte. Aşa şi clevetitorul. Când defăimăm pe cineva, nu ni se pare că facem vreun rău, căci zic unii că fac doar puţin haz ca să treacă timpul şi să mai râdă câte puţin. Iată, însă, ce ne spune Sf. Scriptură, care ne arată clar că ne înşelăm cumplit. Duşmanii proorocului Ieremia, citim în Vechiul Testament, se sfătuiau împotriva lui, zicând: “Haideţi să-l ucidem cu vorba!”.
În Pildele lui Solomon citim că limba clevetitorului este asemenea unei săgeţi sau săbii ascuţite, iar Ap. Iacob spune că limba clevetitorului este plină de otravă de moarte. Într-adevăr, ca nişte săbii sunt limbile cele învenitate ale clevetitorilor. Cine ar putea spune câte nenorociri, câte certuri şi mânii, câtă tulburare între oameni, câtă vrajbă şi duşmănie între vecini, între soţi, între prieteni şi copii, între maici şi surori, între preoţi şi credincioşi, câte divorţuri şi câtă suferinţă după acest păcat al clevetirii?! Ba, chiar mai mult, câtă lume nu s-a certat şi nu s-a omorât tot din cauza acestui păcat. O femeie bătrână, bătută şi alungată de acasă, spunea cu şiroaie de lacrimi că bărbatul ei procedează astfel, că i-a spus lui cineva că ea ar fi greşit cu cineva la tinereţe. Vedeţi, după atâţia ani de căsnicie, tocmai acum s-a găsit o gură clevetitoare ca să le strice pacea şi liniştea la bătrâneţe. Dar, femeia aceasta plătea acum, la bătrâneţe, păcatul clevetirii făcut de ea la tinereţe, căci întocmai pârâse şi ea pe o vecină a ei la bărbatul acesteia că îl înşeală, din care cauză aceia se certau şi au ajuns, până la urmă, la divorţ. Iată, deci, să nu ne jucăm cu păcatul clevetirii, căci vedem cum a plătit această femeie cât de târziu, tocmai la bătrâneţe. De aceea, şi dracii au aşezat acest păcat, al clevetirii, la prima vamă.
Ştiţi că sunt 24 de vămi în văzduh; la prima vamă sunt opriţi clevetitoii şi bârfitorii, toţi vorbitorii de rău. Aici sunt întrebaţi de toate vorbele putrede, de toate bârfele şi, dacă cineva ar ascunde ceva, le arată scris în catastifele lor, chiar şi ora când le-au făcut, căci diavolii scriu imediat ce ne-a ieşit din gură, vorba grăită de rău. Iată de ce Cartea Sfântă nu ne dă voie să facem nici glume, pentru că nici acestea nu sunt bune. Ascultaţi acum câte rele şi câte nenorociri pot ieşi din păcatul acesta al clevetirii. Prin acest păcat poţi răpi cinstea omului, poţi băga pe cineva la puşcărie sau poţi lua viaţa cuiva. Mulţi, din cauza păcatului clevetirii, a pârâciunilor, au fost daţi afară din servici sau din vreo funcţie oarecare. Multe femei cinstite au ajuns la depărţire cu soţii lor, fiindcă cumnatele sau rudele au clevetit-o la bărbat, spunând că nu e bună de nimic şi s-o lase. Aşa ajung copiii pe drumuri, plângând amărâţi din cauza acestui păcat. Mulţi clevetitori vorbesc de rău pe ucenicii Domnului, pe preoţi, pe propovăduitorii care vestesc Cuvântul Adevărului.
Aproape toţi au suferit mult de pe urma acestui păcat, aşa cum am văzut că au suferit Sf. Apostoli şi, îndeosebi, Sf. Ap. Pavel. Un adevărat dezastru sufletesc fac clevetitorii în ogorul Domnului, iar diavolul culege mari şi bogate roade. Exemple avem destule din Sf. Scriptură şi din Vieţile sfinţilor. Sf. Apostoli erau clevetiţi de păgâni la împăraţii acestora de pe vremea aceea, cărora le spuneau că răzvrătesc poporul şi învaţă lumea o religie care lucrează contra legilor împărăteşti.Autor: pr. Visarion Iugulescu Copyright: IerodiaconVisarion.ro Duminica a VII-a după Rusalii sursa http://www.predici.cnet.ro/arhive/1457
