Despre cele 8 ganduri ale rautatii - A doua catezeheza din Postul Mare, ...

Iata cele 8 patimi sau duhuri ale răutăţii , corespunzând celor opt păcate capitale . 

Acestea sunt:

1. Lăcomia pântecelui (gastromarghia), care se manifestă printr-o grijă exagerată spre hrănirea trupului. Ea are trei forme: a) mâncarea înainte de ora de masă; b) lăcomia la orice fel de mâncare; c) grija de a mânca hrănuri alese şi special gătite.

2. Desfrânarea (porneia) cu o lucrare pătimaşă variată: ca relaţie trupească între sexele opuse în afara căsătoriei religioase; relaţii exagerate fără respectarea perioadelor de post şi fără finalitatea de a naşte copii; onania; relaţii contra firii între acelaşi sex; vorbele, glumele, cuvintele uşuratice, triviale şi necumpătate, care constituie aluzii la desfrânare.

3. Iubirea de argint sau avariţia (philargyria), goana exagerată şi preocuparea pătimaşă de obţinere a unor bucuri materiale peste strictul necesar unei existenţe modeste, furtul, înşelăciune, asuprirea semenului.

4. Mânia (orgi). Există şi o mânie mântuitoare, faţă de păcatele şi patimile noastre, faţă de viaţa noastră de păcat. 

Mânia lumească sau pătimaşă, însă, se manifestă prin uciderea, lovirea, înfurierea, strigarea la altă persoană sau orice atitudine născută din violenţă, faţă de acesta.

5. Întristarea (lipe). Există o tristeţe datorată păcatelor noastre şi ale semenilor noştri, prin care ne îndepărtăm de la faţa lui Dumnezeu, izvorul a tot binele şi al iubirii supreme. 

Tristeţea sau angoasa pe care o provoacă lumea, pătimaşă, este datorată nerealizării unui lucru dorit, frica, dejnădejdea, ţinerea de minte a răului.

6. Trândăvia (acedia) - „diavolul amiezii”, de care vorbeşte Evagrie, care ne ispiteşte sub formă de moleşeală, somnolenţă, lipsă de procupare, delăsare de la îndeplinirea celor folositoare vieţii.

7. Slava deşartă (kenodoxia) conduita epatantă, în scopul de a impresiona pe cei din jur şi a fi, în acest mod, lăudat; trufie; dispute neîncetate în scopul de a ieşi în evidenţă; păreri personale trufaşe, care merg prin lipsa lor de discernere şi echilibru, până la erezie.

8. Mândria (hyperifania) - supraestimarea noastră şi dispreţuirea semenilor, nesupunere, invidie, clevetire, blasfemie.

Dintre cauzele generale, ascetica ortodoxă analizează mai ales: 1) mintea slăbită în lucrarea ei autonomă şi proprie; 2) lucrarea de percepţie simţuală exagerată, nesubordonată raţiunii; 3) alergarea exclusivă şi iraţională după plăcere. 

Prin acestea, patimile se dovedesc a fi la marginea conştiinţei şi izvorând din zonele ei abisale şi cele mai întunecate. 

Ele au un caracter profund antidivin, antipersonal, antiindividual, antinatural, antiraţional şi antisocial, anticomunitar.

Referindu-se la procesul de împătimire, Evagrie Monahul vorbeşte despre „dracul care face sufletul împătimit nesimţit”. 

„Când năvăleşte acela, iese sufletul din starea sa firească şi leapădă cuviinţa şi frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socoteşte păcat, fărădelegea n-o mai socoteşte fărădelege şi la osânda şi la munca veşnică se gândeşte ca la nişte vorbe goale.

 De cutremurul purtător de foc, el râde. 

Pe Dumnezeu, e drept, îl mărturiseşte, însă poruncile Lui nu le cinsteşte. 

De-i baţi în piept când se mişcă spre păcat, nu simte; de-i vorbeşti din Scripturi, e cu totul împietrit şi nu ascultă.

 Îi aminteşti de ocara oamenilor şi nu o ia în seamă. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei deşarte... 

De fapt dracul acesta este dintre cei ce atacă rar pe fraţi” .

 Calea de a izgoni acest demon sunt nenorocirile, bolile şi suferinţele altora, care ne sensibilizează, care „pun pe fugă acest drac, întrucât sufletul e străpuns puţin câte puţin şi e trezit la milă, fiind dezlegat de împietrirea venită de demon” .

(Preot Ioan C. Cristinel Teșu, Teologia necazurilor, Editura CHRISTIANA, 1998)

preluare text  doxologia.ro

Cuviosul Efrem Athonitul - Despre ortodoxie. Despre credinta si mantuire...

 Poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, sunt foarte uşoare, odihnesc, răcoresc şi nasc fericire în sufletul omului. De aceea Hristos nu a cerut multe lucruri.

Şi la a Doua Venire nu va zice: “De ce nu ati lucrat nevointa?“. Nu. Va zice: “De ce nu l-ati îmbrăcat pe sărac, de ce nu l-ati mângâiat pe cel întemnitat?“. Ce sunt acestea? Faptele dragostei.

De aceea a spus Hristos: “Cine este cel care Mă iubeşte? Cel ce tine poruncile Mele.

Cel ce nu Mă iubeşte pe Mine nu tine poruncile Mele

Prin cercetarea pe care a făcut-o celor de-a stânga, a vrut să le zică: “Voi nu ati avut dragoste şi, pentru că nu ati avut dragoste, nu puteti intra în cămara dragostei“.

Cămara dragostei se câştigă numai cu iubire şi jertfă.

De aceea va trebui, cu dragoste şi smerenie, să intrăm în Împărătia cerurilor. 

Strâmtă şi dureroasă este calea ce duce la Viată.

Drumul larg îi duce pe oameni în iad. Care este drumul larg? Viata lumească nepăsătoare şi zilele ce trec fără folos, goale... Nu trebuie să ne amăgească diavolul, ci să ne străduim, cum se spune în Evanghelia Hristosului nostru, să curătim interiorul potirului, care este sufletul nostru, inima noastră, mintea noastră. Dacă vei curăti potirul pe dinăuntru va fi curat şi pe dinafară.

Omule, prefăcutule, nu-l spăla pe dinafară şi înăuntru să-l laşi necurătit. Ochii lui Dumnezeu le văd pe toate.

Pe oameni îi vom păcăli, vom arăta altă fată, dar cele dinăuntru sunt cunoscute de către Dumnezeu. Să ne străduim să devenim cum trebuie pe dinăuntru, să ne schimbăm.

Să umplem timpul pe care ni l-a dat Dumnezeu cu fapte bune, cu gânduri bune, cu simtăminte curate.

Să nu ne preocupăm cu vorbe deşarte, să nu ne ocupăm cu discutii necuviincioase şi vătămătoare. Să ne ferim limba noastră de la a-i judeca pe oameni: pe fratele nostru, pe aproapele nostru. Nu, să nu facem asta! Să ne judecăm pe noi, să ne osândim pe noi.

Dacă ne osândim, ne vom izbăvi de osânda lui Dumnezeu. Dacă osândim, vom fi osânditi, şi dacă judecăm, vom fi judecati; şi cu măsura cu care vom măsura altora, ne va măsura şi nouă Dumnezeu. Fiecare clipă care trece nu se mai întoarce.

Diavolul câştigă timpul nostru, şi în acest scop ne preocupă cu lucruri pământeşti şi trecătoare, încât să nu oferim mai mult lui Dumnezeu şi sufletului nostru. Să fim cât mai atenti să ne aflăm în stare de veghe, să priveghem cu mintea, cu inima, să nu lăsăm să intre gândurile urâte, să nu lăsăm inima să se molipsească.

Dacă nu suntem cu luare-aminte, chiar şi în biserică putem să păcătuim mult. Când venim la biserică şi ne îmbrăcăm decent.Sa nu fim pricina de sminteala. Şi venind omul să se curătească pe sine, pleacă şi mai murdar. Pentru că privirea lui a căzut undeva, pe ceva indecent. De aceea trebuie ca îndeosebi femeile să aibă foarte mare grijă ca atunci când vin la biserică să fie îmbrăcate cuviincios, atent. Răspunderea este foarte mare şi este un păcat pe care oamenii nu-l mărturisesc.

Îşi spun păcatele, dar nu-i auzi spunând: “Ştii, părinte, în vremea necunoaşterii, când nu-l cunoşteam pe Dumnezeu, nu cunoşteam Evanghelia, pocăinta, nu am fost învătat şi poate prin neatentia îmbrăcămintii mele am smintit oameni. Fie cu hainele, fie cu locul în care şedeam, fie cu pozitia mea“.

Acestea sunt păcate pe care diavolii ni le pot reproşa, şi noi vom zice: “Dar cum s-au întâmplat acestea?“ “- Iată, când purtai haina aceea, când şedeai aşa, când nu ai avut grijă şi nu te-ai aşezat unde trebuia, l-ai smintit pe acel om.“ Atunci sufletul acela va fi tintuit de vinovătie şi astfel judecata va fi pe măsură.

Vreau să spun, cu smerenie, că trebuie să fim atenti la toate astea, căci vom pleca din lume şi vom merge la tribunal, vom merge la judecată... şi acolo vor fi spuse toate.

Să avem grijă, deci, să fim cuviincioşi în toate. Să curătim interiorul potirului nostru, sufletul nostru, inima noastră.

Şi unde simtim vinovătie, să ne pocăim.

Sfântul Vasile cel Mare a zis: “Nici femeie nu am cunoscut, dar nici feciorelnic nu sunt“. Când Sfântul Vasile cel Mare a zis că în viata feciorelnică pe care a trăit-o nu a cunoscut femeie, căci nu a fost căsătorit şi nici nu a păcătuit, dar nici cu vreo femeie nu este, s-a referit la gândire. Gândul păcătos trece şi dacă nu avem grijă, ne poate lăsa urme, ne poate lăsa pete şi murdării.
Prin urmare, când ne pătăm, de ce avem nevoie? De spălare, de curăire. Cum se face curătirea?

Curătirea se face prin lacrimi, se face prin spovedanie şi pocăintă. De aceea trebuie să avem grijă să nu ne biruiască cele lumeşti sau cele care astăzi ni se oferă ca fiind foarte bogate. Mă refer la ceea ce iubeşte omul: îi place să se înfrumuseteze şi să se gătească, îi plac podoabele scumpe...

Când eu nu am grijă, ca om, şi provoc ispită fratelui meu, surorii mele, prin împodobirea neatentă, atunci eu port vinovătia în spate. Lucru ce trece neobservat. De câte ori, dacă ne cercetăm conştiinta, vom vedea că în viata noastră lumească, poate chiar şi acum, nu suntem atenti?

Prin urmare producem sminteală. Pe aceste păcate nu le cunoaştem; să le mărturisim şi vor fi şterse.

De aceea să fim cu luare-aminte la aceste lucruri, ca să fim pregătiti.

Moartea este înfricoşătoare, nu este joacă. 

Dacă vreunul dintre noi a cunoscut câte ceva despre moarte, dacă a fost primejduit de boală, a văzut cât de înfricoşătoare este.

Vedeti cum lăcrimează omul sau chiar plânge, şi ochii îi sunt neliniştiti în ceasul mortii?

Deoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii să-i smulgă sufletul.

Şi sufletul tremură cum tremură frunza de toamnă la cea mai uşoară adiere de vânt.

Troparul slujbei de înmormântare zice: “Ce luptă are sufletul când se desparte de trup, cât lăcrimează atunci, către îngeri îşi ridică ochii şi în zadar se roagă; către oameni îşi întinde mâinile şi nu are cine să-l ajute“.

Spune că îşi întoarce ochii către îngeri şi nu primeşte nimic.

Căci îngerii zic: “După faptele tale, aliluia. Te-am fi ajutat dar trebuia să ne ajuti şi tu cu faptele tale“.

Şi atunci omul îşi dă seama de adevăr.

Dar ce mai poate face în ceasul acela, când îi iese sufletul?

Această cercetare, acest adevăr, această realitate pe care vedem că o trăieşte fiecare om apropiat nouă, când pleacă din viată, ar trebui să ne fie lectie, pentru a ne pregăti pe noi acum, pentru ca atunci când va suna ceasul, să fim gata.

Şi cu toate că ne vom amărî, căci moartea este din natura ei grea şi amară, dacă conştiinta nu va mărturisi împotriva noastră, vom simti un balsam în suflet. Sufletul nădăjduieşte, simte că ceva se va întâmpla.

De aceea deci, înainte de a sosi acel ceas înfricoşător, înainte de a veni această primă judecată a sufletului, şi apoi marea Judecată de la a Doua Venire, să ne pregătim, să fim atenti, să ne grăbim acum; nu mâine ori poimâine.

De astăzi, din clipa aceasta, să punem în sufletul nostru pocăintă şi să ne întoarcem la Dumnezeu.

Parintele Efrem Athonitul  ,, Despre credinta si mantuire,,  Editura Bunavestire, Galati 2003

Arsenie Boca ,, Suisul muntelui ,,

 Până nu te-ai lepădat de tine, eşti o fântână seacă; iar dacă te-ai lepădat de tine şi te-ai dedicat lui Iisus, El te-a schimbat în izvor de apă vie.

 Numai aşa poate sufletul să ajungă la sine însuşi, la El – cel adevărat, lepădându-se de sine şi strămutându-se în Dumnezeu. 

Nu ştiu pe lume o biruinţă mai mare ca aceea de a te lepăda de tine şi a ajunge liber; e trăirea libertăţii duhului: “Adevărul vă va face liberi”. 

Deci, înţele­gem că fără (să plătim) această vamă a făpturii noas­tre vechi stăteam în minciună, încolţiţi de iluzii şi striviţi de roţile necesităţii fără ieşire, strânşi în acest cleşte.

 De aici ne scoate numai Iisus. Când se petrece aceasta?

 Când îl cunoaştem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru, îl putem cunoaşte numai în iubirea şi bucuria pe care o simţim când renunţăm la Eul nostru şi ne aflăm faţă către faţă cu Dânsul.
Părintele Arsenie Boca  ,, Suișul muntelui,,

ADEVĂRUL

1. Adevărul este fiinţă vie.
2. Iniţiativa omului spre Adevăr tot Dumnezeu o trezeşte.
3. Oamenii sunt oile cele mai greu de păstorit. Nu sunt toate oi, mai sunt şi berbeci şi ţapi; în veacul acesta oile sunt amestecate cu caprele. Nimic mai împărţit pe lume decât părerea oamenilor asupra adevărului. Oare este vina adevărului? Dumnezeu a ştiut această infirmitate a omului, a aflării adevărului curat, de aceea a dat Bisericii şi slujitorilor ei legiuiţi – lor singuri –, grija învăţării lui curate.
4. „Scriptura nu se tâlcuieşte cum îl taie capul pe fiecare”, strigă Sfântul Apostol Petru.Adevărul nu se înfăţişează cum i se năluceşte oricărei minţi întâmplătoare. Creştinismul nu este ceea ce poate strâmba fiecare neputincios din el.
5. Cel mai greu păcat, veşnic fără iertare este starea omului împotriva adevărului.

BOLNAVII.

 Dumnezeu a pedepsit până şi cu lepră. Deci lepra şi orice lepră, urmărite la obârşiile ei, arată că păcatul sufletului atrage după sine pedeapsa trupului, dar îi aduce sufletului smerenia, sănătatea minţii.
Boala apare întâi în psihic. Aceasta este o propoziţie a medicinii moderne. Scriptura vedem că întregeşte cu lămuriri ceea ce spune medicina. Este o retragere a lui Dumnezeu din susţinerea sănătăţii omului. Poate chiar o izgonire a Lui.
 Cei bolnavi să ţină regimul bolii în loc de post.
 La boli grave aleargă la cel mai bun doctor.
 Din trei pricini se îmbolnăveşte trupul:
1. De otrăvuri din lipsa postului. Carnea este o otravă şi se mistuie tot cu ajutorul unei otrăvi care este fierea;
2. Din naştere, pentru că fie mama sau tata nu a fost treaz când s-a zămislit copilul. Fugiţi de bărbaţi când sunt ameţiţi de băutură, ca de foc;
3. Din desfrânare, pentru că trec măsura cuvenită şi începe să-i doară spatele, spinarea, şalele, slăbesc nervii, devin iuţi şi nerăbdători. Toate acestea, pentru că nu şi-au înfrânat poftele (puterile). Este tocmai ca bogatul care sărăceşte. Aşa şi trupul care şi-a mâncat toată vlaga.

IERTAREA

 Iertând, ştergi ce ierţi. Ce ierţi la altul, ţie ţi se şterge. Judecata aceasta te scoate de sub judecată.
 Iertarea noastră de la Dumnezeu e pusă, deci, în atârnarea de noi. Dumnezeu consfinţeşte pentru noi decizia noastră pentru alţii. În cazul când, faptic, noi nu iertăm, rugăciunea noastră e întoarcere pe dos de faptele noastre şi sună cam aşa: Doamne, nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm altora!

sursa http://sf-arsenie.com

Parintele Arsenie Boca ,,Despre durerile oamenilor ,,

Sfinţenia e o energie. Păcătoşenia o degradare. Una reface organismul, alta îl dărâmă. Dărâmarea se opreşte de îndată ce organismul se împrumută sau chiar fură, pe firul credinţei, acea energie rară a sfinţeniei.

Dacă neamul omenesc nu aduce „roade vrednice de pocăinţă" - cum striga cel mai sălbatec din prooroci tăierea îl aşteaptă (Matei 3,10; Luca 3,8-9). 

Toate pedepsele sunt văzute ca venind de la Dumnezeu, plată pentru păcate. Cu toate acestea Dumnezeu nu pedepseşte, aici, toate păcatele.

Dacă ar pedepsi toate relele aici, ar putea însemna că lumea aceasta e singura care există. Dacă ar pedepsi toate relele imediat, ar însemna că se teme de puterea răului, care, nepedepsită imediat, i-ar periclita stăpânirea lumii.

 Dacă ar răsplăti tot binele aici, ar însemna acelaşi lucru, că există numai lumea aceasta. 

Dacă ar răsplăti tot binele imediat, ar însemna că sufletul există numai în lumea aceasta, cu alte cuvinte sufletul n-ar fi nemuritor; deci Dumnezeu trebuie să se achite urgent de îndatorirea ce i-a facut-o omul.

 Că Dumnezeu uneori pedepseşte răul şi uneori răsplăteşte binele, e ca să ştie omul că răul se pedepseşte şi binele se răsplăteşte. Dacă o face rar în lumea aceasta, e semn că o face sigur în cealaltă. 

Dacă uneori nu răsplăteşte binele dreptului e semn că-i lucrează răbdarea. în amândouă cazurile Dumnezeu aşteaptă sfârşitul omului: în ce sfârşeşte omul; fie că a fost multă vreme bun, dar pierzând răbdarea în nevoinţele binelui, îşi pierde socoteala şi deci plata, fie că a fost multă vreme rău „şi venindu-şi întru sine" se întoarce către Dumnezeu, şi cele de pe urmă ale omului au ultimul cuvânt. 

O răsplată aici şi imediată, pentru toate faptele, ar dăuna libertăţii omeneşti. Răul nu s-ar face de frica pedepsei. Binele s-ar face din interesul răsplăţii. S-ar micşora ceva din slava lui Dumnezeu şi s-ar micşora şi prestigiul fiinţei omeneşti. Iată prin urmare la ce climat de libertate şi dragoste dezinteresată vrea Dumnezeu să-şi ridice fiii, la Sensul lor metafizic, cel ascuns în Dumnezeu, care Duh este şi Iubire şi Adevăr, şi acestea fac şi pe oameni cu adevărat liberi şi cunoscuţi şi lor înşişi ca atare. 

..Iar voi fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este" (Matei 5,48) Iată deci cele trei însuşiri sufleteşti: cunoaşterea de Dumnezeu, ca o condiţie a vieţii veşnice; iubirea, o condiţie a îndumnezeirii omului; şi voinţa, o condiţie a desăvârşirii. 

Nu ni se cer lucruri imposibile.

 Desăvârşirea să nu sperie pe nimeni. In fiecare ins e ascunsă o măsură a sa, pe care o poate ajunge. Fiecăruia i s-a dat cel puţin un talant, cu care-şi poate câştiga mântuirea. 

Ni se cere doar o centrare a puterilor noastre sufleteşti în jurul lui Iisus, în care sunt ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii. El e calea şi uşa împărăţiei.

„Cu cât omul e mai aproape de Dumnezeu, cu atât vede pe Dumnezeu mai mare şi pe sine mai mic.

 Cu cât omul este mai departe de Dumnezeu, cu atât se vede pe sine mai mare şi pe Dumnezeu mai mic" (Velimirovici).

 De la această apropiere sau depărtare a vieţii tale de Dumnezeu atârnă multe şi înţelegem multe.

 Astfel: „depărtarea la care se ţine omul de Dumnezeu îl face uneori să vadă numai omul. Apropierea îi face, pe alţii, să nu mai vadă omul". - Şi trebuie calea de mijloc. A spune că nu este Dumnezeu ci numai natură, nu dovedeşte nimic despre Dumnezeu. Aceasta arată doar atât: depărtarea aceluia de Dumnezeu. 

Smerenia vieţii sau trufia ei sunt cei doi factori care ne va apropia sau ne va depărtea de Dumnezeu.

 Una II mărturiseşte alta II huleşte.

 De aceea zicem în toate împrejurările potrivite, că mersul vremii atârnă de mersul purtării. Dacă ne înţelegem, turmă şi păstori, să cerem ceva lui Dumnezeu, aşa a spus că ne va da, spre slava Fiului Său, Domnului nostru Iisus Hristos. Şi nu putem îndrăzni a cere decât o viaţă curată; iar celelalte ni le va da El, căci ştie El că ni le trebuie.

Dacă viaţa noastră s-ar reduce numai la viaţa aceasta, cea între leagăn şi mormânt, toată zdroaba vieţii ar fi fară sens.

Dar viaţa noastră nu e numai atâta. Ştim de la Iisus, că vom purta şi chipul pe care ni 1-a arătat El, schimbându-Se la faţă. Aceasta însă, când Se va naşte în noi Iisus, aşa cum S-a născut în sfânta Fecioară. Prin asceză şi iubire sufletul nostru trebuie să ajungă la curăţia sufletului fecioară, în care se va naşte chipul nostru veşnic.

Parintele  Arsenie Boca ,, Cuvinte Vii,,

Ed. a 2-a, rev. - Deva: Charisma, 2006 

Parintele Arsenie Boca - Cuvinte de mantuire

Despre lupta postului cu relele


Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Dintre toţi cei care au avut de la Dumnezeu o slujbă către oameni chemătorii la pocăinţă au fost cei mai curajoşi căci toţi au acoperit chemarea cu viaţa recunoscându-se între păcătoşi cei dintâi şi dacă a fost nevoie i-au chemat la pocăinţă cu preţul vieţii lor. Căci cuvântul lor a fost deschis, curat de la Dumnezeu şi ucigaş de rele. Toţi au vorbit tare şi răscolitor de viaţă, de suflet. V-am spus acestea ca să vă deprindeţi cu chemarea la pocăinţă şi cu felul ei de a fi, ca să răzbată şi-n urechile surzilor.
Din cuvântul trecut vă aduc aminte ca să afle toţi că nu vor fi spovediţi şi împărtăşiţi la mănăstire decât cei ce de aici înainte vor ţine posturile aşa cum sunt rânduite de Biserică. Părinţii ne-au născut din trup iar Biserica din apă şi din Duh; şi mai mare este naşterea duhovnicească a Bisericii decât naşterea trupească a părinţilor. De la naşterea duhovnicească - Botezul - am primit pe îngerul păzitor tot în Biserică - de aceea se botează copii mici, orice ar zice alţii - care să ne apere de toată primejdia văzută şi nevăzută.
Deci dacă Biserica ne naşte ne şi creşte şi printre poveţele cu care ne creşte spre măsura bărbatului desăvârşit este şi postul. Trebuie deci să-i ascultăm porunca şi să postim. Sfinţii părinţi cei de demult au băgat de seamă că toate relele de la stomac încep, de aceea am zis vorbă aspră că postul este poarta şi patrafirul este uşa iar toţi ceilalţi ne fură vremea.
Astăzi, din darul lui Dumnezeu urmează să vă dovedesc să credeţi toţi: lupta postului cu relele sau despre felul cum ucide postul patimile.
Relele sau păcatele sunt de trei feluri. Iată-le:
1. păcate împotriva noastră înşine.
2. păcate împotriva aproapelui.
3. păcate împotriva Duhului Sfânt, împotriva adevărului.
Toate aceste trei feluri sunt şi păcate înaintea lui Dumnezeu, căci tu nu eşti al tău ci al lui Dumnezeu. Prin urmare şi păcatele pe care le faci împotriva ta sunt întocmai şi păcate împotriva lui Dumnezeu. De aceea, fiindcă eşti fiul lui Dumnezeu.
Astăzi să stăruim cu deosebire asupra păcatelor împotriva noastră înşine şi asupra păcatelor împotriva aproapelui.
Păcatele împotriva noastră înşine duc la învârtoşarea inimii - o cunoaştem cu toţii, o cunosc şi eu - dar ele mai duc şi la întunecarea simţirii de Dumnezeu. Sunt cele şapte păcate de căpetenie sau păcate de moarte: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, lăcomia, pizma, mânia şi lenea. Între acestea şapte se află şi rădăcina relelor: lăcomia stomacului sau dumnezeul cel mâncăcios al trupului. Acesta trebuie ars cu postul şi scos afară! Căci de nu va fi ars şi scos afară iată să vedeţi cum creşte şi se întinde acest pom al diavolului, acest dumnezeu mincinos al trupului. Şi anume iată cum: lăcomia stomacului odrăsleşte dintr-o dată din rădăcină o puzderie de ramuri din care mai arătoase sunt trei: mânia, desfrânarea şi iubirea de avere.
Trebuie să mai ştiţi un lucru şi anume că păcatele sau patimile au două feţe: una a omului şi alta a diavolului, sau două laturi: una văzută şi-a doua nevăzută. De acolo din umbră sunt conduse şi sporite toate patimile noastre. Diavolul, marele sforar al relelor, are slugi sau căpetenii pentru fiecare patimă.
Aşa să înţelegeţi cum întotdeauna patimile le-au numit Sfinţii părinţi prin chiar dracii lor. Astfel: dracul lăcomiei de avere, dracul lăcomiei stomacului, dracul mâniei, dracul curviei şi ceilalţi. Le-au numit aşa pentru că aceste păcate sunt conduse din umbră de diavolul şi le-au numit după căpetenia care lucrează din umbră.
Ştiţi din Noul Testament că din Maria Magdalena care s-a apropiat de Iisus cu gând ispititor Iisus a scos şapte draci. În ea erau toate cele şapte căpetenii ale răului. Şi tot din Noul Testament ştiţi despre îndrăcitul din laturea Gadarenilor în care intrase o legiune de draci încât abia le-a ajuns o turmă de porci, care s-a aruncat în mare.
Acum să luaţi seama că am să vă învăţ, ca să puteţi şi voi să prindeţi, şi să vedeţi în voi înşi-vă lucrarea duhului rău. Vorbesc deschis, să nu se supere nimeni. Alţii mai subţiri la nas se supără. Noi însă trebuie să vorbim deschis căci toţi suntem ispitiţi.
E foarte uşor să-i descoperi lucrarea lui necurată care se face în noi. De pildă cu lăcomia stomacului, băgaţi de seamă că stomacul se umple dar pofta nu se satură. Iată lucrul dracului: pofta peste fire. Vedeţi ce uşor îl poţi prinde dacă ştii?!
E cunoscută lăcomia lupilor şi totuşi lupii nu mănâncă mai mult decât li-i foame. Acum dacă lor le-a fost foame rău asta-i altceva. Câinii ascund pâinea care n-o mai pot mânca. Iată dar că fiarele, animalele, nu trec cu poftire peste fire. Numai omul trece căci numai pe om are diavolul mânie şi numai pe om îl războieşte şi-l cearcă.
Iată de ce să n-ascultaţi de poftă niciodată căci cine a ascultat de poftă a ascultat de diavolul. Asta s-o ţineţi minte în privinţa stomacului. Şi aşa e cu toate patimile. Când va fi vreme mai multă vă voi spune şi despre acelea.
Războiul stomacului însă e primul război pe care l-a pierdut omul şi prima biruinţă a diavolului. Şi cu el nădăjduieşte să câştige şi pe oameni şi să-i desfacă de Dumnezeu. Şi să ştiţi că de nu-şi vor trage de seamă oamenii, diavolul va birui. Iată de ce strigăm s-audă toţi: ‘napoi la post căci fără de post ne merge rău! Şi iată cât de rău:
Cine nu se leapădă de carne şi de grăsime repede va fi-ncolţit de mânie şi de desfrânare, celelalte două laturi ale lăcomiei stomacului. Să vedeţi cum:
Mâncarea de carne, şi mai ales mâncată cu împingerea necurată a poftei, ca să se facă sânge are nevoie de fiere care este otravă - veninul nostru. Fierea aceasta topeşte carnea şi grăsimea întocmai cum topeşte soda slănina când fac femeile săpun. Fierea e o otravă tare. Dacă sporeşte mâncarea de carne sporeşte şi otrava cu care trebuie topită. Şi-atâta sporeşte cât nu mai încape în beşica ficatului şi-atunci simţi dureri la capătul pieptului căci stă beşica să crape de plină. Fierea câtă nu încape umblă prin sânge de sus în jos fără rost şi otravă cum e atacă nervii, îi slăbeşte şi de aici vine nerăbdarea, de aici vine nervozitatea, de aici mânia, din fierea care atacă nervii. Aici e cheia: de ce se supără unii aşa de uşor din nimicuri, din fleacuri, să moară de supărare: că li-e plin sângele de fiere şi li se rup telefoanele - că aşa le zic la nervi - şi cea mai uşoară vorbă îi aprinde şi-i chinuie grozav şi ei la rândul lor îi chinuie pe alţii.
Deschideţi uşa ca să audă şi cei de afară. Deschideţi-o bine. Dar deschideţi şi voi toţi uşile sufletelor voastre ca să intre duhul luminii, că să auziţi şi să nu vă aflaţi numai auzitori ci şi împlinitori!
Vedeţi dar că fierea este petrolul, nervii sunt fitilul şi mânia para diavolului. El a aprins fitilul căci el vrea să dărâme cu orice preţ şi pe orice căi acest locaş al Duhului Sfânt care e propriul vostru trup. Acest trup care nu este al nostru ci e templu a Duhului Sfânt. Credeţi voi aceasta! Doar stă scris! Şi vedeţi cu ce a început? Cu lăcomia stomacului adică cu pofta peste fire.
În mâncarea de carne mai sunt şi alte primejdii, o mulţime de otrăvuri care încă dărâmă casa de pe noi. Acelea aduc: bolile de inimă, durerile de rărunchi, de ficat şi altele.
Toate se tămăduiesc de la sine înlăturând pricina care le-a adus, curăţind sângele prin post. Căci toate bolile sunt cu putinţă dacă sângele este otrăvit. Vrei să te însănătoşeşti, fă calea întoarsă.
Deci luaţi aminte la ce mâncaţi căci uite aşa pedepseşte Dumnezeu nesocotirea postului cu boli şi încă unele fără leac cum de pildă e cancerul sau ...cul care se face din mâncarea foarte deasă a creierului de dobitoace. De aceea e mai mult boala orăşenilor şi a măcelarilor la sate. Paralizia sau slăbănogirea unei jumătăţi de trup tot din nesocotirea postului se trage. De obicei cu paralizie pedepseşte Dumnezeu pe toţi nesătuii de avere. Ea poate fi moştenire. Şi-atunci dacă simţi acest lucru ai putea-o ocoli sau stinge postind foarte mult. Dar cum am zis, cu paralizie pedepseşte Dumnezeu pe toţi nesătuii de avere. Şi-au făcut socoteala greşită zicând că dacă postesc nu mai pot alerga şi lucra. Ei au crezut sfatul viclean al dracului iubirii de avere, deci au făcut o socoteală greşită înaintea lui Dumnezeu. De aceea toţi harnicii să ia aminte şi să ţină post ca nu cumva după multă alergătură deşartă să vină o vreme să trebuiască să stea la pat tot restul vieţii. Dar şi aceasta de li s-ar întâmpla tot milă de la Dumnezeu să o socotească deoarece le dă prilej de a cumpăni şi de aşi cunoaşte greşeala. Căci Dumnezeu nu pedepseşte spre moarte ci spre întoarcere. Căci trupul nu plăteşte nimic când din el scoţi unealtă rea. Sfinţii au scos cu totul altceva: sfeşnic a Duhului Sfânt.
Prin urmare cine nu păzeşte postul i se va aprinde în gură para mâniei, de unde începe toată vrajba, iar în trupul lui vor încolţi boli peste boli.
Nu pot lăsa să nu vă spun că din lăcomia stomacului mai naşte şi curvia. Despre aerul drăcesc al ei nu se mai îndoieşte nimeni: ăsta-i focul iadului.
Acum luaţi aminte căci nu am răgaz să vă spun mai pe larg ci numai ceva din propriile voastre dureri. Nunta întru atât e binecuvântată de Dumnezeu cât e spre naştere de fii. Încolo chiar între soţi legiuiţi e desfrânare şi pentru ea vine bătaia lui Dumnezeu pe oameni în fel şi fel de chipuri.
Desfrânarea între soţi e pricina pentru care vine vremea de se bat, de li se sparge casa. Pentru nepăzirea postului şi-a sărbătorilor nu se pot înfrâna de la pofta trupească şi aşa zămislesc copii în zile neîngăduite, peste care nu se află darul lui Dumnezeu ci pedeapsa lui Dumnezeu. Pentru nepăzirea de pofta trupească pe care o ai întipărit-o în ei în vremea celor nouă luni de sarcină se nasc copii îndărătnici, neascultători şi fără frică de Dumnezeu. Aceştia vor cădea în curvie toţi şi noroc în viaţă nu vor avea.
Luaţi aminte părinţilor că nu e glumă cu viaţa copiilor pe care îi ai sau vrei să-i ai. Eşti răspunzător de ei şi de toată viaţa lor căci cum le-ai dat-o aşa o au! Şi copiii tăi te vor judeca pe tine după cum bine ştiţi şi bine păţiţi. Iar când te-or supăra fii cuminte şi nu-i blestema, ascultând de diavolul până în sfârşit, ci trage-ţi de seamă că ei îţi aduc aminte păcatele tale cale nemărturisite şi neispăşite. Roagă-te pentru ei şi roagă-te şi pentru tine, chiar când te-or blestema, să te ierte Dumenezeu.
Păziţi despre latura poftirii trupeşti frica şi cuviinţa creştinească şi nu vă amăgiţi de trup de vreţi să vă bucuraţi de copiii voştri; iar de nu aşa vor spori relele cât va junghia fiul pe tată-său, şi va sugruma fiica pe mamă-sa! Scrie! Că aşa va fi în vremea din urmă.
Luaţi prin urmare seama şi învăţaţi pe copiii voştri şi curăţaţi duhul necurat cu care v-aţi deprins a fi. Luaţi seama că dacă vreţi să nu cădeţi din creştinătate şi dacă vreţi să vină chipul lui Dumenezeu în noi şi nu a diavolului, prin patimile sale, luptaţi-vă din răsputeri cu arma postului căci după cum vedeţi postul este ucigaşul patimilor pentru că este şi dar de la Dumnezeu dat tuturor celor ce luptă lupta cea bună. Faceţi începătura aceasta şi veţi vedea cum vi se va înnoi viaţa şi vi se va linişti casa.
Duminica viitoare: Despre taina Sfintei Spovedanii.

(Cuvânt ţinut în Sfânta Biserică în ziua de 22.02.1942)

Pr. Visarion Iugulescu - Intrarea Maicii Domnului in Biserica

INTRAREA MAICII DOMNULUI IN BISERICA. Predica Parintelui Teofan de la Putna


Maica Domnului, acel copil de trei ani, in momentul in care s-a facut o rugaciune, au lasat-o parintii singura si ea a urcat repede pe treptele templului. Erau cele 15 trepte ale templului pe care preotii si levitii, atunci cand isi faceau slujbele, stateau pe fiecare treapta si rosteau cate un psalm, asa era o traditie acolo. Se rosteau psalmii acestia intre 119 si 133; pe fiecare treapta stateau preotii levitii si urcau tot asa pana terminau. Maica Domnului, acest copil de trei ani, urca aceste trepte si atuncea, stim tot din traditia bisericeasca, ca proorocul Zaharia, care era atunci la templu, a prorocit despre Maica Domnului.

Iubiti credinciosi, despre Maica Domnului si Domnul Iisus Hristos au proorocit cu sute si sute de ani inainte profetii Vechiului Testament. Iata ca Zaharia chiar s-a intalnit cu Maica Domnului, si are cateva cuvinte adresate Maicii Domnului la acest moment. Iata cateva fragmente, din vechea traditie, care s-au pastrat:  Intra, fiica lui Dumnezeu, cu bucurie si te veseleste intr-insa, caci am cunoscut cu adevarat ca s-a apropiat mantuirea lui Israel care va sa se nasca din tine. Intra, Preacurata, voioasa si vesela, si te fa lacas preaminunat Mantuitorului lumii. Intra in locul cel Ales, ceea ce esti Aleasa mai inainte de veci. Intra in Sfanta Sfintelor ca ceea ce ti se cuvine, sa auzi tainele cele ascunse si praslavite ce s-au grait in camarile ceresti.

Iata ca aici se spune ca o invita pe Maica Domnului sa intre in Sfanta Sfintelor. Tot din Traditia Bisericii stim ca i s-a rezervat un loc special, de rugaciune, in aceasta perioada, de la 3 la 15 ani, fiindca Maica Domnului a ramas 12 ani in templu, si i s-a dat voie, ca o exceptie, sub harul dumnezeiesc, sa stea in Sfanta Sfintelor.

Ati auzit in Apostolul care s-a citit ca se vorbea despre Sfinta Sfintelor, despre a doua catapeteasma. Ce era acesta? Preinchipuia, desigur, Sfantul Altar, pe care il avem astazi in Biserica, si atunci la Sfanta Sfintelor nu avea voie sa intre nicio femeie, nici preotii nu aveau voie sa intre, ci doar arhiereul avea voie sa intre o singura data pe an. Deci in acest loc cu totul deosebit, sfant, i s-a dat voie Maicii Domnului sa stea la rugaciune timp de 12 ani. Stim ca proorocul Zaharia si altii de la templu, inspirati de Duhul Sfant, simteau ca este lucrare dumnezeiasca.

Tot proorocul Zaharia spune ca templul pe care Solomon l-a construit, acest templu unde statea Maica Domnului, de fapt o preinchipuia peMaica Domnului. Si intr-un fel orice biserica se spune ca o preinchipuie pe Maica Domnului. De ce? Trupul Maicii Do mnului se spune ca a fost ca o Biserica care L-a purtat pe Hristos. Vedeti la fel cum in orice biserica, de fapt, sta Hristos, tot asa in trupul Maicii Domnului, ca intr-un locas sfintit a trait Domnul Iisus Hristos. Va dati seama ce hula spun acei rataciti de la dreapta credinta, acei lupi imbracati in piele de oaie care pot sa gandeasca o asemenea blestematie ca Maica Domnului a putut sa aibe si alti copii, sa traiasca ca intr-o familie obisnuita. Pai din moment ce ea era aleasa de Dumnezeu, ea era constienta ca L-a nascut pe Dumnezeu, prin ea lucra Dumnezeu cu atata putere, se mai putea ea comporta ca un om obisnuit?

Iubiti credinciosi, dupa aceasta perioada de 12 ani cat a stat Maica Domnului la templu stim, de asemenea, ca a fost lasata sa plece, asa cum se intampla cu toate fecioarele care stateau la templu, pentru a se marita si asa a fost randuit ca Maica Domnului sa intre sub protectia Dreptului Iosif – care stim din Traditie ca avea o varsta foarte inaintata, peste 80 de ani – pentru ca ea nu voia sa fie maritata, nu voia sa se casatoreasca, voia in continuare sa traiasca precum o calugarita, cum am spune noi astazi, si atuncea s-a gasit aceasta solutie, pentru a o proteja si de gura lumii si de ispitele dracesti, ca acest om in varsta, acest Drept Iosif sa o ia sub protectie. Si stim foarte bine ce s-a intamplat in continuare, cum de la Duhul Sfant, Maica Domnului L-a nascut pe Mantuitorul Hristos.

Iubiti credinciosi, o sarbatoare foarte frumoasa inchinata sfinteniei Maicii Domnului, inchinata chiar, putem spune, sfinteniei copilariei, fiindca in sine copilaria are o sfintenie, daca stim sa o protejam si sa o facem sa rodeasca de-a lungul intregii vieti, nu sa ramanem doar la o simpla perioada a vietii, ci aceasta frumusete, care v-am spus ca vine de la Dumnezeu, depinde de cei din jur, pana la o anumita varsta, ca aceasta frumusete sa tina cat mai mult timp.

In perioada aceasta de 12 ani cat Maica Domnului a stat la templu, ni se spune ca ea se ocupa foarte mult cu rugaciunea. Bineinteles ca erau mai multi la templu, erau mai multi inchinati, era o traditie intreaga, erau mai multi copii adusi ca daruri lui Dumnezeu, si ne spune Sfantul Grigorie Palama ca atat de mult a sporit in rugaciune Maica Domnului in aceasta perioada, ca “in inima sa a pus suisuri atat de inalte, incat a ajuns la Cer, prin rugaciune, si L-a atras pe Stapanul Cerului“.

Desigur, iubiti credinciosi, nu putea Domnul Iisus Hristos sa se intrupeze intr-un om oarecare.Aparitia Maicii Domnului a fost pregatita cu mult timp inainte. Maica Domnului a fost un vas ales in care s-a salasluit dumnezeirea; si sa stiti ca in orice fapta buna a crestinului, harul lui Dumnezeu este cel care incepe fapta buna a oricarui crestin, dar depinde dupa aceea si de vointa omului. Este si harul, este si vointa omului, ca sa duca dupa aceea la un bun sfarsit o fapta ziditoare. Tot asa si la Maica Domnului, harul dumnezeiesc a inspirat-o sa se roage cat mai mult, dar si ravna ei a fost pe masura, si a facut, dupa cum ati auzit ca zice Sfantul Grigorie Palama, ca “in inima ei, prin rugaciune sa ajunga la Cer si sa-L atraga pe Stapanul Cerului pe pamant“.

Maica Domnului, ca o culme a sfinteniei, este o prezenta foarte sensibila, si de aceea cu cat ne ingrosam mai mult sufleteste si ne impietrim mai mult, nu o putem simti, nu ii putem simti ajutorul si nu o putem intelege. Dupa cum ni se spune in Vietile Sfintilor,sunt sfinti, iubiti credinciosi, care calatoreau cu Maica Domnului pe intreg pamantul ca sa-i ajute pe oameni, si care povesteau cum Maica Domnului voia pe fiecare om sa-l aduca la lumina, insa nu voiau toti sa ajunga la lumina.

Iata, deci, pe cine avem ocrotitoare si mijlocitoare a noastra, pe Maica Domnului care se ingrijeste pentru fiecare suflet sa ajunga la matuire. Dumnezeu sa ne ajute pe toti, ca prin rugaciunile ei sa dobandim la viata vesnica. Amin”.

sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro