Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 28 mai 2016

       PILDE CU TALC




  Se povesteşte despre un bătrân pustnic care se tot scuza înaintea pelerinilor că are cam mult de lucru, că e tare ocupat. Pelerinii se mirau, căci îl ştiau că are o viaţă sfântă şi nu este absorbit de cele materiale, de aceea îl întrebară cu ce se ocupă.
Pustnicul le răspunse:
“Am de îmblânzit doi şoimi, de dresat doi vulturi, să stăpânesc doi iepuri, să am grijă de un şarpe, să încarc un măgar, să pun şaua pe cai şi să dresez un leu”.
“Într-adevăr, spuseră oamenii, ai mult de lucru. Timpul îţi este încărcat. Dar unde îţi sunt animalele de care vorbeşti, căci nu vedem pe lângă chilia sfinţiei tale nimic din toate acestea?”
Pustnicul le explică într-un mod foarte simplu, ca să înţeleagă cu toţii, căci aşa ceva aveau şi ei acasă. De altfel şi noi avem în grijă astfel de “jivine”.

“Cei doi şoimi sunt ochii noştri, care se reped asupra oricărui lucru; câteodată sunt ca nişte săgeţi care se înfig ici-colo şi aşa rămân. Uneori este greu să le îmblânzeşti.
Cei doi vulturi sunt mâinile noastre care apucă, şi ceea ce prind nu mai lasă liber. Câteodată scapă de sub control. Ele ar putea face altceva, ar putea mângâia, ajuta, deschide.
Cei doi iepuri sunt picioarele noastre care merg, lovesc, ologesc şi ne fac să rătăcim.
Cel mai greu lucru de stăpânit însă se află în spatele dinţilor noştri: limba (şarpele). Cineva spunea că cei 32 de dinţi sunt neputincioşi în faţa unei singure limbi. Ea ar putea însă să mângâie, să spună lucruri frumoase, să-l slăvească pe Dumnezeu, să spună adevărul.
Şi apoi avem de încărcat un măgar: trupul nostru. Cât de des nu se aseamănă cu un astfel de animal! Totdeauna i se pare că e prea încărcat şi se împotriveşte, face năravuri, refuză, este încăpăţânat ca un măgar. Şi totuşi avem nevoie de el.
Apoi mai avem de dresat un leu. Despre leu se spune că este regele animalelor, aşa cum inima este centrala puterii, reşedinţa curajului şi a tuturor sentimentelor nobile, dar poate fi şi celula germenului urii şi al revoltei.
«Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule». (Matei 15:19)“.


*****



  Era, mai demult, când cei sărmani erau în puterea bogătașilor. Însă, și între aceștia erau oameni și oameni, unii mai răi, unii mai buni. Unii, cu frica de Dumnezeu, erau mai buni cu cei nevoiași. Alții, erau ca niște câini. Dintre aceștia din urmă făcea parte, mai cu seamă, cei ce înainte fuseseră slugi și acum se îmbogățiseră.
Pe o moșie boierească venise un arendaș netrebnic. Îi muncea pe bieții oameni până le storcea toată vlaga, iar el se îmbogățea cu fiecare zi ce trecea. Îi snopea în bătaie, așa că bărbații, femeile și copiii fugeau de el ori de câte ori îl vedeau. Aceasta îl înfuria însă și mai tare. Așa că începuseră bieții oameni să puie la cale cum să scape de el.
- Cât să-l mai răbdăm pe hoțomanul acesta? Nu-i păcat să ucizi o astfel de fiară.
- Chiar în Săptămâna Patimilor i-a scos pe oameni în pădure, să o curețe. Când a venit arendașul să verifice cum lucrează, deși lucrurile erau după cum au reușit ei să le facă mai bine, tot le-a căutat nod în papură și i-a snopit în bătaie.
- Apoi le-a poruncit ca a doua zi, de Paști, să iasă la arat.
- ”Dacă a uitat și de Dumnezeu – ziceau sărmanii oameni – apoi să scăpăm o dată de el!”
- Unul, Petre, om sfios și care nu se prea amesteca în vorbă, îi auzi și zise:
- Fraților, e păcat să vă gândiți la așa ceva. E un lucru mare să omori un om. Dacă-i rău, răul e numai al lui. Nu trebuie să luptăm cu răul împotiva celui rău. Hristos ne-a învățat așa. Să răbdăm răul și-l vom învinge!
- Oamenii se potoliră.
- A doua zi, de Paști, au ieșit la lucru, plângând. Arendașul l-a trimis pe logăfăt, zicându-i:
- Trage cu urechea la ce vorbesc tâlharii aceia despre mine. Îi cunosc eu. Ar vrea doar să doarmă toată ziua!… Să-mi spui ce zic!
- Logăfătul s-a dus și, la înapoiere, i-a spus că toți îl vorbesc de rău.
- Dar ce spun? Vorbește!
- Zic că nu crezi în Dumnezeu.
- Arendașul începu să râdă.
- Cine-a spus asta?
- Toată lumea. Mai zic că te-ai legat frate de cruce cu necuratul.
- Arendașul zâmbi, mânzește.
- Dar Petre, și râiosul ăla mă ocărăște?
- Numai el nu zice nimic. Și toți se miră de el.
- El ară, cântă domol și lipi de grindeiul plugului o lumânărică de cinci bani, pe care n-o stinse vântul. Când m-am apropiat de el, mi-a zis: Hristos a Înviat ! și a arat mai departe. Iar când toți ceilalți cârteau, el zicea: ”Pe pământ pace și-ntre oameni bună învoire!”
- Arendașul sări din pat și zise:
- M-a învins! M-a Învins!
- Dădu poruncă să-i pună șaua pe cal, încălecă și porni spre câmp. Dar, spre ieșirea din sat, calul se sperie și-l aruncă într-un par ascuțit din gard, care i-a spart pieptul.
- Când s-au înapoiat țăranii, l-au văzut jos, și au luat-o pe alt drum.
- Doar Petre, cu fiul său, l-au pus în căruță și l-au dus acasă. Atunci au văzut, cu adevărat, oamenii, că puterea lui Dumnezeu se arată prin credință și blândețe.

Omul rău întotdeauna va sfârși rău!


*********



  Într-o zi, un tânar s-a oprit în centrul unui mare oraş şi a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din împrejurimi. Nu după multa vreme, în jurul lui s-a strâns o mare mulţime de oameni şi toţi îi admirau inima, care era, într-adevăr, perfectă. Nu vedeai pe inima lui niciun semn, nicio fisură. Da, toţi au căzut de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată. Tânărul era foarte mândru de inima lui şi nu contenea să se laude singur cu ea.
Când deodată, de multime s-a apropiat un batrânel. Cu glas liniştit, el a rostit ca pentru sine:
- Şi totuşi, perfecţiunea inimii lui nu se compară cu frumuseţea inimii mele.
Oamenii din mulţimea strânsă în jurul tânărului au început să-şi întoarcă privirile spre inima bătrânelului. Până şi tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui. Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plină de cicatrici, locuri unde bucăţi din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucăţile străine şi inima bătrânului fiind sinuoase, chiar colţuroase pe alocuri. Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucăţi întregi din inima concurentă, răni larg deschise, încă sângerânde.
“Cum poate spune că are o inimă mai frumoasă”, îşi şopteau uimiţi oamenii.
Tânărul, după ce examinase atent inima bătrânelului, şi-a ridicat privirea şi i-a spus râzând:
- Cred că glumeşti, moşnege. Priveşte la inima mea – este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi şi durere.
- Da, a spus blând bătrânelul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aş schimba niciodată inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea – rup o bucată din inima mea şi i-o dau omului de lângă mine, care, adesea, îmi dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potriveşte în locul rămas gol în inima mea. Dar pentru că bucăţile nu sunt măsurate la milimetru, rămân margini colţuroase, pe care eu le preţuiesc nespus de mult, deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtăşit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucăţi din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucăţică din inima lor. Acestea sunt rănile deschise din inima mea, găurile negre – a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Şi deşi aceste răni sângerează încă şi mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până şi pentru aceşti oameni; şi, cine ştie, s-ar putea ca într-o zi să se întoarcă la mine şi să-mi umple locurile goale cu bucăţi din inimile lor. Înţelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumuseţe a inimii? a încheiat cu glas domol şi zâmbet cald bătrânelul.
Tânărul a rămas tăcut deoparte, cu obrazul scăldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de bătrânel, a rupt o bucată din inima lui perfectă şi i-a întins-o cu mâini tremurânde. Bătrânul i-a primit bucata pe care a pus-o în inima lui. A rupt apoi o bucată din inima brăzdată de cicatrici şi a pus inima tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru că marginile erau cam colţuroase.
Tânărul şi-a privit inima, care nu mai era perfectă, dar care acum era mai frumoasă ca niciodată, fiindcă în inima cândva perfectă, pulsa de-acum dragoste din inima bătrânelului. Cei doi s-au îmbrăţişat, şi-au zâmbit şi au pornit împreună la drum.
___
Cât de trist trebuie să fie să mergi pe calea vieţii cu o inimă întreagă în piept. O inimă perfectă, dar lipsită de frumuseţe…
Inima ta cum este, omule? O poţi împărţi cu alţii?


*********



  Odată trăia un om „evlavios”. În fiecare zi, de cum se trezea, se spăla şi apoi mergea la biserică pentru slujba de dimineaţă. Înălţa mereu o rugă fierbinte: „Doamne, eu vin mereu la Tine, n-am lipsit niciodată. Dimineaţa şi seara, mă rog, fac pomană. N-ai putea veni şi Tu odată la mine?
Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi i-a spus: „Mâine voi veni la tine!”
Ce bucurie pe bietul om. A curăţat toată casa, a făcut mâncare, a aprins lumănări. În camera de oaspeţi a orânduit mulţime de tăvi pline cu fructe, plăcinte dulci şi flori. Toate erau pregătite pentru a-L primi pe Dumnezeu. La ceasul slujbei de dimineaţă, un băieţel, care tocmai trecea pe acolo, zăreşte prin fereastra deschisă tăvile cu plăcinte, se aproprie şi spune:
–Tataie, ai multe plăcinte, nu-mi dai şi mie una?
Mâniat de îndrăzneală, omul cel credincios îi răspunde supărat:
– Ia şterge-o, împieliţatule, cutezi să-mi ceri, ce-am pregătit pentru Dumnezeu?
Băieţelul înfricoşat pleacă fugind.
Clopotul anunţă sfârşitul slujbei de dimineaţă.
Creştinul îşi spune: „De bună seamă, Dumnezeu va veni după rugăciunea de amiază. Să-L aşteptăm”.
Obosit s-a aşezat pe banca din faţa casei. Vine un cerşetor şi-i cere de pomană. Omul îl alungă, fără prea multă vorbă. Apoi spală cu grijă locul, unde a călcat cerşetorul.
Trece şi amiaza şi Dumnezeu tot nu apare. Vine seara. Tot mai abătut omul nostru aşteaptă vizita făgăduită. La ceasul rugăciunii de seară, se înfăţişează un pelerin şi-l roagă:
– Îngăduie-mi să mă odihnesc pe banca ta şi să-mi petrec noaptea aici.
– Nici gând! E locul pe care l-am pregătit pentru Dumnezeu!
S-a înnoptat. „Dumnezeu nu şi-a ţinut făgăduiala”, îşi spune sărmanul om necăjit.
A doua zi, omul merge la biserică, la slujba de dimineaţă, ducând prinoasele şi izbucneşte în lacrimi:
– Doamne, n-ai venit la mine aşa cum ai făgăduit! De ce?
Dumnezeu i-a răspuns:
– De trei ori am venit şi de trei ori m-ai alungat!
- Când l-ai alungat pe băiețel, pe cerșetor și pe pelerin, pe Mine m-ai alungat.
sursa http://povestiri-cu-talc.blogspot.ro/





Pr.Arsenie Boca
Cele 5 preziceri importante ce ne privesc pe toti.







   Părintele de la Prislop a anunţat împovărarea de taxe şi impozite pe care o trăim astăzi, a vorbit despre „spurcăciunea” ce va cuprinde toate clasele sociale, inclusiv instituţiile statului şi politica.

   Sfântul Ardealului a avertizat şi că bisericile vor rămâne goale şi vor cânta cucuvelele în ele, pentru că atât oamenii, cât şi preoţii se vor lepăda de credinţa în Dumnezeu. Profeţiile nu apar în cărţile pe care ni le-a lăsat moştenire Sfântul Ardealului, ci sunt cuprinse în numeroase lucrări religioase. Mărturiile sunt susţinute de oamenii care l-au cunoscut sau au trăit în apropierea părintelui Arsenie Boca.

 Iată cinci dintre cele mai cutremurătoare profeţii pe care le-ar fi făcut părintele. 

1. Profeţiile părintelui Arsenie Boca. „Vă vor cerne, vor lua totul!“ Din povestirile Surorii Septimia Maniş, 81 de ani, aşa cum apar în cartea „Noi mărturii despre părintele Arsenie Boca“, ediţie îngrijită de Ioan Cişmileanu, Editura Agaton, Făgăraş, 2005, reiese că părintele Arsenie Boca „văzuse” deja împovărarea de taxe şi impozite pe care o trăim astăzi: „Îmi pare rău de voi că sunteţi slăbiţi în credinţă. Veţi cădea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu vă fie frică pentru a vă salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de Dumnezeu, Care este tovarăşul de drum al fiecăruia, de la naştere până la moarte. Vor cădea şi cei aleşi. Îmi pare rău că sunteţi cei de pe urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite, taxe şi alte îngrădiri. Vor lua totul! Să ştiţi că mulţi vor pleca din ţară, dar puţini se vor întoarce. Va veni vremea când ar dori să se întoarcă şi n-or mai putea, căci România va fi înconjurată de flăcări”.

 2. Profeţiile părintelui Arsenie Boca. „Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru“ Un alt martor, Vasile Şerbu din Arpaşul de Jos, povesteşte cum părintele Arsenie Boca vorbea despre „spurcăciunea” – întruchipată aici de puterea banului şi de vicii – care va cuprinde toate păturile sociale.

A fost de faţă când părintele a scos dintr-un cufăr o carte veche despre care a spus că provenea de la sfinţii de la Muntele Athos: „În ea – ne-a spus părintele Arsenie – se găseşte descrierea hidrei cu răsuflarea otrăvitoare, care va urmări prin toate mijloacele să împiedice lumina şi voinţa dumnezeiască… Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru: la serviciu, în magazine, în instituţiile statului, în conducerea lui şi mai ales în politică. Din nefericire, ea va intra pe furiş chiar şi în sânul Bisericii, murdărind unele suflete de aici. Aproape că oamenii îşi vor pierde speranţa. Doar cei care îşi vor păstra credinţa adevărată vor fi salvaţi şi mare va fi atunci Slava lui Dumnezeu peste ei”.

 3. Profeţiile părintelui Arsenie Boca. „Vor rămâne bisericile goale, cucuvelele vor cânta într-însele“ În „Mărturii din Ţara Făgăraşului despre părintele Arsenie Boca“, ediţie îngrijită de Ioan Cişmileanu, Editura Agaton, Făgăraş, 2004, este cuprinsă o altă profeţie tulburătoare ce face referire la pierderea credinţei de către oameni, dar în special de „rătăcirea” preoţilor.
„Vine timpul, şi e foarte aproape, când toţi preoţii vor repara bisericile, iar alţii vor construi altele noi, dar nelucrând ei la sufletul omului, vor rămâne bisericile goale, cucuvelele vor cânta într-însele. Roadele slăbirii în dreapta credinţă a teologilor în facultăţi şi seminarii vor fi preoţii, care vor fi şi mai slabi ca învătătorii lor; mai ales în Transilvania ortodoxia aproape că va dispărea, ultima redută va fi Sibiul, dar va cădea şi acesta. Dumnezeu nu forţează mântuirea nimănui. Cine are minte să ia aminte”.

 4. Profeţiile părintelui Arsenie Boca. „Se va mânca carne de om şi se va bea sânge de om” Şi despre un război care va nimici tot ce va întâlni în cale a lăsat câteva avertizări părintele Arsenie Boca. Relatările preotesei Lucreţia Urea şi ale Paraschivei Anghel din „Alte mărturii despre părintele Arsenie Boca”, Editura Agaton, Făgăraş, 2008, vorbesc despre nişte semne înfricoşătoare. „Toate aceste semne ni le-a prorocit părintele Arsenie prin anul 1945-1946 şi ne-a citit [tălmacit] din Biblie de la Apocalipsă că se va ridica de la Răsărit un popor fără cruce, va bântui casele oamenilor, le va dărâma, le va nimici, se va călca om pe om, se va mânca carne de om şi se va bea sânge de om. Cine va rămâne din războiul acesta va fi ales ca grâul din pleavă. Pleava zboară, iar grâul rămâne. Se va alege cine va rămâne. Părintele ne-a spus: „Nu vă spun de la mine. Aşa scrie în carte, în Biblie”.

 5. Profeţiile părintelui Arsenie Boca. „Vor veni necazuri mai mari“ Aurelia Chiş, 93 de ani, a povestit cum părintele a vorbit despre necazuri mai mari decât munţii pe care oamenii nu le vor putea suporta. „Vor veni necazuri mai mari decât Munţii Făgăraşului. Ne-om duce la Munţii Făgăraşului şi la dealul Prislopului să se prăvălească peste noi că nu mai putem rezista («Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi peste noi!, şi dealurilor: Acoperiţi-ne!» ) şi ne-om duce la morminte să iasă afară morţii şi să intram noi de vii că nu mai putem rezista".

  Părintele Arsenie Boca (n. 29 septembrie 1910, Vaţa de Sus, Hunedoara - d. 28 noiembrie 1989, Mănăstirea Sinaia, Prahova) e considerat una dintre marile personalităţi ale ortodoxiei româneşti. A fost părinte ieromonah, teolog şi pictor de biserici, stareţ la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus şi apoi la Mănăstirea Prislop. Odată cu instaurarea regimului comunist în anul 1945, Arsenie Boca a intrat în atenţia Securităţii ca opozant al regimului. Până la sfârşitul anilor 1950, stareţul a trecut prin calvarul anchetelor şi al arestărilor. A fost închis la Securitatea din Braşov, apoi dus la Canal. A ajuns în închisoarile Jilava, Timişoara şi Oradea. După eliberarea din temniţele comuniste, Arsenie Boca nu şi-a mai putut relua activitatea de preot. Totuşi, Securitatea l-a urmărit aproape până în ultimele săptămâni dinaintea morţii sale, în 1989. Mănăstirea Prislop, unde Arsenie Boca a slujit în anii 1950 şi unde a fost înmormântat, a devenit unul dintre cele mai aglomerate locuri de pelerinaj din România.


Părintele Arsenie Boca)
Talanţii Împărăţiei (pg. 208-209)


https://unsufletortodox.wordpress.com/2013/02/08/arsenie-boca-talantii-imparatiei/

Pelerinul rus

PELERINUL RUS



  Aceasta carte cuprinde mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus.


   "Pelerinul rus" (Ed. Sofia, 1998) n-are autor, dar are destin.  La Kazan, s-a tipărit ceea ce se socoteşte a fi originalul cărţii în 1884.  
 Această primă ediţie se află într-o mănăstire, la Athos, iar titlul ei, de ar fi tradus cuvînt cu cuvînt, ar fi "Mărturiile sincere ale unui pelerin către duhovnicul său". 
  Din conţinutul cărţii, se poate  exact stabili perioada scrierii ei. După 1853, căci vorbeşte în treacăt despre Războiul Crimeii, şi înainte de 1861.
   Cartea a cunoscut cel puţin două traduceri în româneşte: una din franţuzeşte, realizată după 1990, şi alta, din "originalul" rus, realizată de arhimandritul Paulin Lecca în 1946. Ca şi pelerinul însuşi, traducerea aceasta a circulat greu, într-un mediu plin de pericole (era vremea ateismului feroce), dar a supravieţuit şi o avem, acum, luminoasă, în librării.
    O tulburare plăcută mă cuprinde de cîte ori văd această traducere, pentru că ştiu filiera spirituală a lui Paulin Lecca, direct legată de Rugăciunea Inimii, care este tema principală a "Pelerinului Rus". 
 
  Cartea spune, în şapte poveşti, pelerinajul unui "pelerin -crestin" din momentul în care a auzit vorbele Apostolului: "Rugaţi-vă neîncetat!" (1 Tesaloniceni 5, 17). Adică, cum să te rogi neîncetat? Aşa, fără oprire, minut de minut, secundă de secundă? Se poate aşa ceva? Cum? Întrebările acestea nu erau, pentru el, pure curiozităţi. Pelerinul nostru chiar vrea să se roage neîncetat, doar că nu ştie bine cum.
    Merge prin mănăstiri şi biserici pînă cînd întîlneşte un stareţ care îl învaţă Rugăciunea Inimii. Îi spune: "Ori de stai în picioare, ori de şezi, ori de umbli, ori de stai culcat, spune neîncetat «Doamne Isuse Hristoase, miluieşte-mă!», nu tare şi fără grabă, de trei mii de ori pe zi, fără să adaugi ori să scazi de la tine". Mai departe, pelerinul achiziţionează un exemplar al Filocaliei şi pleacă pe jos, cu intenţia de a merge pînă la Ierusalim. Călătoria lui spre epicentrul creştinismului devine o călătorie interioară. Picioarele îl duc în direcţii diferite, prin păduri sau peste cîmpii, pe drumuri fără sfîrşit sau prin satele Rusiei, ajunge în conace şi în bordeie, în biserici şi în cîrciumi, dar nu se mai opreşte. Ne e imposibil să ne dăm seama de merge bine ori ocoleşte, dar ne dăm perfect de bine seama cum, sub impactul colosal al acestei rugăciuni, pelerinul devine un sfînt. Nu ajunge, pînă la urmă, la Ierusalim. De fapt, nici măcar nu ajunge să părăsească Rusia. Dar nu avem nici o secundă impresia că marele său pelerinaj este un eşec. Dimpotrivă. Primele patru povestiri sînt, din cîte ştim, cele originale.
   În 1911, alte trei povestiri au fost audăugate – zice-se că două dintre ele de stareţul Mînăstirii Optina, chiar cea la care se afla călugărit Ioan Kulighin. În orice caz, pentru ca savoarea divină a acestei cărţi, fragilă în număr de pagini, dar puternică în cuprindere spirituală, să fie bine simţită, sugerez lectura ei la pachet cu lucrarea lui M. Evodkimov, "Pelerini ruşi şi vagabonzi mistici" (Ed. Paidea). Nu pot să nu redau aici motto-ul cărţii lui Evdokimov, o frază de Julien Green: "Nici cel mai mare explorator ala cestui pămînt nu face călătorii atît de lungi precum cel ce coboară în adîncul sufletului său". De fapt, despre asta este vorba. Şi despre minunata surpriză de a-l găsi, la capătul lungului drum, pe Dumnezeu.

 Această carte este, de altfel, citată în tratatul de Teologie morală ortodoxă al Părintelui Stăniloae, arătânduse că: „După cărticica aceasta, toată dezvoltarea vieţii duhovniceşti, de la începuturile ei până pe cele mai înalte trepte, se face pe firul rugăciunii lui Iisus. 

  Viaţa duhovnicească începe cu rostirea orală în scurte răstimpuri a acestei rugăciuni, adâncindu-se şi purificându-se pe măsură ce rugăciunea lui Iisus se rosteşte mai des, mai interiorizat şi mai de la sine” 

  Pelerinul rus , ca şi Calea asceţilor , de pildă, face parte din acele „mici” cărţi mari care, pornite din inimă, merg la inima omului, spunându-i răspicat şi limpede: „De voieşti să -ţi mantuieşti sufletul şi să câştigi viaţa veşnică, ieşi din toropeală, fă -ţi semnul crucii şi spune: ,,Învredniceşte-mă, Doamne,  să pun 
bun început, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!
*****

fragment



- Ce te aduce la mine? m-a întrebat el. - Am auzit că sunteţi un om înţelept, rugător lui Dumnezeu. De aceea, am venit să-mi tâlcuiţi cele spuse de Apostolul: „Rugaţi-vă neîncetat”. Aş dori să-mi arătaţi cum aş putea să mă rog şi eu neîncetat. Nu pot înţelege deloc. Stăpânul tăcu un timp, mă privi stăruitor şi-mi zise:

- Rugăciunea lăuntrică neîncetată este o năzuinţă necurmată a duhului către Dumnezeu. Pentru ca să izbuteşti în această dulce îndeletnicire, trebuie să-L rogi mai des pe Domnul, ca El să te înveţe cum să te rogi neîncetat. Roagă-te mai mult şi mai stăruitor, iar rugăciunea îţi va descoperi singură în ce chip poate ajunge neîncetată, însă pentru aceasta este nevoie de timp.
Spunându-mi aceste cuvinte, el porunci să mi se dea de mâncare, apoi îmi dădu bani de drum şi mă conduse, nespunându-mi nimic altceva. Am pornit din nou la drum. M-am tot gândit, am tot citit, am tot cugetat la ceea ce mi-a spus boierul şi, cu toate acestea, n-am putut pricepe; aveam însă o mare dorinţă să înţeleg, încât nici noaptea nu mai dormeam. După ce am străbătut vreo două sute de verste, am intrat într-un mare oraş, unde am văzut o mănăstire. Oprindu-mă la un han, am auzit că stareţul acelei mănăstiri e om de rugăciune şi primitor de străini. M-am dus la el. M-a primit cu bucurie, m-a poftit să şed şi a început să mă ospăteze. - Sfinţite Părinte, spusei, nu duc lipsă de nimic. Aş vrea numai să-mi daţi un sfat: cum să mă mântuiesc. - Ei, cum să te mântuieşti! Trăieşte după porunci, roagă-te lui Dumnezeu şi aşa te vei mântui. - Am auzit că trebuie să te rogi neîncetat, dar nu ştiu cum se poate aceasta şi nici nu pot pricepe ce înseamnă „rugăciune neîncetată”. Vă rog, părinte, explicaţi-mi! - Nu ştiu, iubite frate, să-ţi explic. Însă am o cărticică, poate acolo se arată...