Staretul Dionisie  

,,Unde e patima, nu este harul Duhu­lui Sfant si nu este acolo Adevarul,,  

" Daca treci cu vederea greseala, jignirea pe care ti-a facut-o celalalt, atunci il lumineaza harul Duhului Sfant si pe celalalt sa fie mai bun.

Blandetea este cel mai bun medicament du­hovnicesc pentru o viata buna si sanatoasa, atat sufle­teasca, cat si trupeasca.
Smerenia adevarata nu se poate castiga fara un povatuitor, mai ales astazi, cand egoismul este se­manat inca din pruncie."

Mare necaz este ca noi, romanii, avem o mare slabiciune: nu ne iubim intre noi, suntem gata la orice pas sa ne distrugem unul pe altul, neamul nostru, ne uram, ne pizmuim. Imi pare rau ca trebuie sa spun lu­crul acesta, pentru ca eu sunt roman si asa ma consi­der, ca un bun roman, si-mi iubesc neamul meu.

Sa avem dragoste de aproapele.
Sa nu avem dra­goste vicleana,adica sa fac alegere, ca acela e viclean, ca celalalt asa. Eu trebuie sa-i iubesc pe toti ca pe mine insumi, caci asa imi porunceste Biserica.Acesta este adevarul si Ortodoxia. Adica sa-i iubim pe toti, si pe turc, arab sau de alte religii sau neamuri.

Dar Dumnezeu nu-­mi porunceste sa-mi schimb si credinta dupa a lor sau obiceiurile dupa patimile lor. Nu ne intereseaza ce va face Domnul cu ei. Toate sunt creatia Lui si va judeca pe fiecare cu judecati neajunse de mintea omeneasca.
Noi cunoastem adevarul, credinta ortodoxa; sa o tinem, sa o respectam, ceilalti cu ale lor.

Faptul ca eu il iubesc pe aproapele nu inseamna ca imi insusesc sau aprob credinta si patimile lui. La fel si cu dezbinarile din Ortodoxie.


Sa ne sfatuim cu blandete, sfatuire duhovniceasca, sa ne taiem nervii si atunci se pogoara harul Sfantului Duh peste noi.
Noi nu mergem in Biserica sa citim, ci ca sa ne hranim. Orice cuvant ce se citeste trebuie sa-l „mistuim”, altfel degeaba; citim si nu intelegem nimic, nu ramanem cu nimic.


Dusmanii Ortodoxiei intotdeauna au cautat motive de dezbinare, sa ne dezbine. Si ei lucreaza delicat (subtil) si, daca nu esti atent, dai gres.

Vrajitoria este centrul tuturor patimilor diavo­lilor. Ce legatura are intunericul cu Lumina? Vrajitoria-i lucrare curat diavoleasca. Orice rau am patimi, sa fim aproape de Biserica, de Adevar. Ce sa caute crestinii la vrajitori? Este o rusine ca noi, romanii, popor nascut crestin, sa parasim Adevarul si sa mergem la Satana. Satana, oricat i-am face pe plac, niciodata nu ne vrea binele.


Oricine se departeaza de Biserica, se departeaza de tot binele lui si sufletesc si trupesc. Asta e Adevarul. Adevarul este Biserica, Ortodoxia.

Parintii vechi, cei care lucrau mai mult, nici unul nu cartea. Degeaba lucrezi daca cartesti. Ei cau­tau sa faca fiecare cat mai mult si nu se uitau la altii ca nu lucreaza, nu-i interesa asta.

Ei se bucurau ca se puteau osteni cat mai mult pentru Dumnezeu. Vezi economul de la manastirea Sfantului Ioan Scararul – cand a trecut la Domnul, curgea mir placut mirositor din picioarele lui. Asta era plata de la Dumnezeu pentru osteneala lui placuta Domnului, facuta pentru obste.
Asa cum piatra foarte usor se rostogoleste la vale, asa si calugarul, daca un pic a iesit de sub acoperamantul ascultarii, gata, incepe sa mearga prost si sa asculte de soaptele vrajmasului. Si vezi ca nu cunoaste ca mintea lui primeste ganduri afumate cu diplomatie de vrajmasul, ci o tine tare ca acela e adevarul.

Calugarii trebuie sa fie duhovnicesti, oameni duhovnicesti. Cum adica oameni duhovnicesti? Sa aiba drum duhovnicesc, adica sa-si taie patimile.

Unde e patima, nu este harul Duhu­lui Sfant si nu este acolo Adevarul.

Sa tinem Adevarul. Ortodoxia este Adevarul.
Intru toate trebuie dreapta socoteala. Sfintii Parinti lauda dreapta socoteala. Cum s-ar spune,secretul secretelor e dreapta socoteala.

Mantuirea nu-i grea, dar este lucru delicat. Monahismul este o lupta impotriva a ce-ti place, impo­triva firii.
Ce credeti, ca turismul acesta care s-a slobozit acum in Sfantul Munte este spre intarirea monahismu­lui? Nu. Este spre distrugerea lui. Cu atata lume care vine, mai ales din curiozitate, cum sa-ti mai faci datori­ile tale calugaresti si sa mai ai rabdare?

Daca treci cu vederea greseala, jignirea pe care ti-a facut-o celalalt, atunci il lumineaza harul Duhului Sfant si pe celalalt sa fie mai bun.
Blandetea este cel mai bun medicament du­hovnicesc pentru o viata buna si sanatoasa, atat sufle­teasca, cat si trupeasca.
Smerenia adevarata nu se poate castiga fara un povatuitor, mai ales astazi, cand egoismul este se­manat inca din pruncie. Trebuie sa ne supunem sub un povatuitor care sa aiba scop bun. Una e ca ni se pare noua ca ne smerim si alta este adevarul. Adevarul in incercari se da la iveala.
In Biserica trebuie sa ascultam cuvintele dum­nezeiesti ca [si] cum le-am soarbe, ca cum am fi insetati, asa sa ne facem o dispozitie launtrica, si atunci vom avea rabdare si ne vom folosi duhovniceste.

Daca ai smerita cugetare, se pogoara harul Duhului Sfant si pana si cei mai mari vrajmasi ai tai te iubesc, chiar nevrand. Iar cand ai egoism, si cei mai buni prieteni ai tai fug de tine.
Daca faci ascultare si taierea voii un timp, cu sinceritate duhovniceasca, atunci se pogoara harul Du­hului Sfant in inima si mintea ta cu smerita cugetare si daca o ai pe aceasta, abia atunci poti sa te iei la tranta cu puterile diavolesti. Dar pana acolo?
Trebuie intotdeauna sa-l ascultam si pe cel mai mic, mai slab, mai de pe urma. Ca sa-l asculti, asta inseamna smerenie si atunci se pogoara harul Duhului Sfat si daca te calauzeste El atunci nu dau gres in calea ta.

Staretul Dionisie. Lumea in vremurile de pe urma. Vol. II, Editura Prodromos, 2010

CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU PRIN ASEMĂNAREA CU HRISTOS

                                                             

   Deci care este preocuparea mea pentru fraţii şi surorile mele, iubiţi în Hristos? Ea constă în aceea ca, trăind în lume, să nu cadă pradă vreunei aberaţii în ce priveşte căile mântuirii noastre în Dumnezeu.

    Pe vremuri credinţa în Hristos era una de obşte, şi copiii, din cea mai fragedă pruncie, se învăţau să se roage lui Dumnezeu şi să trăiască cu Dumnezeu.    Înainte vreme se putea păstra o astfel de rânduială: Tânărul mergea la şcoala unde se învăţa theologia cărturărească deja pregătit, nu numai spre a crede în Iisus Hristos, dar şi spre a-L iubi. Asemenea Sfântului Ioan din Kronstadt, ei terminau Academia fără să-şi piardă credinţa, plini de experienţa harului ce le fusese dată în copilărie. În vremea noastră educaţia copiilor este un moment extrem de greu. Şcolile noastre sânt sub dependenţa sferelor logicii omeneşti şi a intereselor pământeşti. Din pricina pierderii credinţei părinţilor, copiii vin la şcoală şi învaţă theologia la fel ca pe alte discipline - chimia, fizica, geografia, lingvistica ş.a.m.d. Şi aceasta pricinuieşte o cumplită daună, pentru că ei se obişnuiesc să trăiască pe Dumnezeu în chip logic. Însă cei cărora le este cunoscut suflul Duhului Sfânt înţeleg că logica lui Aristotel nu se potriveşte cuvântării de Dumnezeu, că acea realitate ce ni se descoperă cere îndepărtare de la logica formală şi trecerea în logica ale cărei categorii sânt însăşi Fiinţa pe care Dumnezeu ne-o descoperă cu a Sa venire.

  Distanţa ce ne separă, pe cei născuţi în păcat, de Dumnezeul cel Sfânt şi Fără de început este nemăsurat de mare, până şi pentru astronomii care trăiesc acest cosmos cu distanţele lui atât de mari. Cum putem noi trece peste această prăpastie? Dacă ne aflăm în timp, atunci, printr’o logică firească, ar trebui să murim. Dar iată că Domnul zice: „Voiesc unde sânt Eu, acolo şi slujitorul Meu să fie.” Iar El însuşi este Dumnezeul Cel Fără de început, şi sufletul ar dori să vorbească numai despre acest principiu al persoanei, al ipostasului în Dumnezeu, şi am dori sa ne îndulcim inima şi mintea cu această viziune a Descoperirii. Însă noi dăm acum cu precădere atenţie felului cum vom putea ajunge la acel principiu. Logic, este cu neputinţă: Mintea matematică afirmă că oricâte zerouri am adăoga unui număr, el niciodată nu va ajunge la neînceput şi la nesfârşit. Iar noi zicem ca trecem peste această prăpastie şi că sântem zidiţi anume pentru a purta în sine pe Dumnezeul cel vecinic.

Şi aşa, din programul nostru al theologiei celei mai înalte, vom trece acum la viaţa noastră practică. Ce putem face zilnic pentru a ne apropia către ţelul nostru - către viaţa cea neţărmurită, dumnezeiască? Cu ce vom începe viaţa noastră monastică? - Cu aceea că în fiecare zi prima preocupare să fie a nu săvârşi păcatul. Printr'o astfel de străduinţă ascetică - „a nu săvârşi păcatul” - ni se curăţă mintea şi inima şi toată fiinţa noastră de întunerecul păcatului. Iar omul devine în stare de a primi nemijlocit ceea ce purcede de la Dumnezeu. De ce mă refer iarăşi la pilda noastră cea iubită - la Siluan? Pentru că el a dobândit cea mai înaltă stare theologică (şi aceasta nu ca erudiţie, ci ca stare) într’o singură clipită. Cum putem deveni şi noi asemenea lui Siluan, receptivi la ceea ce purcede de la Duhul Sfânt ca şi cunoaştere a Dumnezeului adevărat? - Este nevoie să ne ferim de tot gândul negativ faţă aproapele în cercul restrâns al frăţiei mănăstireşti... Fiecare om înţelege lucrurile altfel, iar dacă noi ne vom deschide inima fiecăruia, în rugăciunea noastră neîncetată, vom putea asimila douăzeci de oameni ca să trăim cu ei ca şi cu un frate şi cu o soră. Dacă fiecare dintre noi reprezintă mai multe milioane de oameni care poartă un caracter asemănător în cele câteva miliarde de oameni ai Pământului, înseamnă că vom putea deja trăi împreună cu toate acele milioane. Ce înseamnă a trăi împreună cu ei? - A-i purta în rugăciunea noastră ca pe o fiinţă care ne este preţioasă. Şi sfârşitul este atunci când conştiinţa noastră renaşte prin părtăşia cu Hristos, Care este Dumnezeul Cel Fără de început şi Dumnezeu Ipostatic; iar acest Dumnezeu Personal ne împărtăşeşte viaţa Sa. Am preschimbat conceptul de „theolog": Cuviosul Siluan a devenit theolog nu în înţelesul cărturăresc al cuvântului, adică primind o diplomă din seminar, sau din academie, sau aşa ceva. Nu! - Ci în înţelesul în care theologia este starea omului ce trăieşte din Dumnezeu şi în Dum­nezeu. Şi Dumnezeu lucrează în el, şi omul viază în Dumnezeu. Noi putem trăi theologia ca stare, citind Evanghelia de la Ioan.

  Care este deci acea firească stare ce te aseamănă lui Dumnezeu-Hristos? Simvolul Credinţei noastre se arată a fi Crucea: pentru că, suindu-se pe Golgotha spre a se răstigni, din dragoste către lume, pentru păcatele lumii, Hristos a purtat în Sine nu neamul Evreiesc (aşa cum ar fi dorit-o Evreii), nu pe Romani, nu pe Greci, nu pe Sciţi, ci întreaga omenire, iar ea se numeşte „întregul Adam": Hristos a purtat întregul Adam. Şi rugăciunea pentru întregul Adam care a fost dată lui Siluan cu vederea lui Hristos, a fost aşa: „Doamne, dă lumii întregi să Te cunoască în Duhul Sfânt.” În toată clipa întâlnind neajunsurile omului, el gândea că întreaga omenire este rănită de boala asta pe care apostolul Pavel o numea „legea păcatului.” Şi de fiecare dată când se izbea de nelegiuiri, de nedumeriri, de prigoane, de destrăbălări - de orice ar fi fost, totdeauna gândea aşa: „Este pentru că ei nu au cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt.” Căci dacă L-ar fi cunoscut în Duhul Sfânt, atunci, bineînţeles, omenirea ar fi trăit o cu totul altă viaţă. Aceasta ar fi fost nepovestita armonie a dragostei vecinice.

Traducere din lb. rusa de ierom. Rafail (Noica)

Din "Cuvantari duhovnicesti", vol. 1, editura Reintregirea, Alba-Iulia, 200

http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/arhimandritul_sofronie-theologia.htm

PILDE DE LA SFINŢII PĂRINŢI

Din viaţa unui cuvios, care a trăit în mânăstirea Sf. Sava

În cartea Sf. Ioan Scărarul găsim o minunată povestire a unui stareţ din vechime cu numele Ioan din mânăstirea Sf. Sava. Acest cuvios savait a trăit în aceeaşi vreme când trăia şi Sf. Ioan Scărarul de la Sinai.

S-au cunoscut amândoi la Muntele Sinai şi pentru folosul de obşte, Sf. Ioan Scărarul aminteşte cele auzite de la Ioan Savaitul. Şi iată anume cum povesteşte însuşi stareţul:

„În mânăstirea mea din Asia, de unde sunt eu, se află un bătrân leneş, supărăcios şi nerăbdător. Nu ştiu cum a reuşit de şi-a găsit bătrânul un ucenic cu numele Acachie. Acesta era cu multă simplitate în ideile lui, însă foarte înţelept cu socoteala şi cu bună aşezare întru toate vorbele şi lucrurile lui.

Atât de multe şi nenumărate răutăţi îndura el din partea bătrânului, încât pentru mulţi, sunt cu îndoială şi de necrezut.

Căci nu era pedepsit numai cu ocări şi cu necinstiri, ci era chinuit în fiecare zi cu răni grele şi nesuferite.

Însă vrednicul de fericire Acachie le suferea pe toate cu deplină tăcere şi supunere, cu inimă curată şi fără vreo pomenire de rău. Această răbdare a lui era aşa de mare şi aşa de smerită şi minunată încât pe toţi îi mişca la inimă şi-i umplea de mirare.

Deci văzându-l eu (zice Sf. Ioan Savaitul) ticăloşindu-se peste măsură (întocmai ca un rob cumpărat) îi ziceam adeseori întâlnindu-l:

„Ce este frate Acachie, cum te afli astăzi? Ai dobândit ceva câştig sau nu?”

Şi el, fericitul, îmi arăta numaidecât, când ochiul lui vânăt (cu vânătăi), când grumazul lui umflat, iar alteori capul rănit de lovituri.

Eu însă (zice Sf. Ioan) cunoscând prea minunata lui Răbdare îi ziceam:

„Bine, bine, fii cu răbdare şi vei dobândi mult folos din aceasta!”

Deci petrecând el 9 ani în asemenea ascultare la bătrânul cel nemilostiv, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu şi a fost îngropat în cimitirul părinţilor.

După 5 zile a mers bătrânul lui la un părinte vestit, care era stareţ în locul acela (acel stareţ era însuşi Sf. Ioan Savaitul, care ne povesteşte, dar nu vrea să spună).

Deci a zis bătrânul către stareţ:

„Părinte, a murit fratele Acachie!”

Acela (adică Sf. Ioan) i-a răspuns:

„Drept să-ţi spun, mie nu-mi vine să cred că a murit!” Dar bătrânul a zis iarăşi:

„Vino de vezi cu înşişi ochii tăi ca să cunoşti adevărul!”

Atunci s-au sculat şi au mers împreună la cimitir. Acolo, stareţul a strigat pe cel mort ca şi când ar fi fost viu, zicând:

„Frate Acachie, ai murit?”

Iar ascultătorul cel recunoscător şi supus (voind să arate şi după moarte adevărata ascultare) a răspuns către marele stareţ, zicând:

„Cum este cu putinţă, părinte, ca să moară cel ce păzeşte ascultarea?”

Auzind acestea bătrânul (gheronda lui) s-a înfricoşat şi căzând la pământ plângea tânguindu-se. Apoi cerând de la egumen o chilie în apropiere de cimitir, a petrecut celaltă vreme a vieţii sale întru mare pocăinţă şi smerenie, zicând către toţi cu lacrimi fierbinţi:

„Iartaţi-mă, fraţilor, că eu am ucis pe fratele Acachie, cu neomenoasa tiranie pe care am arătat-o către el!”

La sfârşitul acestei povestiri, Sf. Ioan Scărarul are părerea că stareţul cel mare, care a vorbit cu Acachie (cel mort de 5 zile) este însuşi Ioan Savaitul, care din multa lui smerenie n-a voit să se vădească singur.

Să auzim acum şi altă povestire despre acest cuvios Savait

Pe vremea când şedea el la Mânăstirea Sf. Sava, au venit pe la el trei monahi mai tineri, cerându-i să-i primească în ascultarea lui. După ce i-a odihnit bătrânul trei zile (fiind ei obosiţi de pe drum), le-a zis:

‘Iertaţi-mă, fraţilor, că eu sunt om rău şi curvar din fire, iar voi sunteţi tineri şi pentru asta nu pot ca să ţin pe nici unul pe lângă mine!”

Aceia însă fiind încredinţaţi despre faptele cele bune ale bătrânului şi cunoscând sfinţenia sufletului său nu s-au smintit nicidecum, ci stăruiau rugându-l ca să-i primească.

Iar când au văzut că nu se înduplecă, au căzul la picioarele lui, rugându-l ca să-i canonisească şi să le rânduiască cum trebuie să-şi petreacă viaţa lor şi anume unde să locuiască pentru folosul mântuirii lor. Cunoscând Sfântul Bătrân că ei vor primi porunca lui cu supunere şi cu smerenie a zis către cel dintâi:

„Fiule, Domnul voieşte ca tu să petreci întru linişte (adică în pustie) împreună cu un părinte bătrân şi să te supui lui cu sârguinţă”. A zis şi celui de-al doilea:

„Mergi de-ţi vinde toate voile tale, dăruindu-le lui Hristos şi după porunca Lui, ridicând Crucea, să şezi în mânăstire de obşte (adică în chinovie). Acolo să ai răbdare întru toate ostenelile şi ispitele precum şi în toate cele scârbicioase care îţi vor veni în toată vremea vieţii şi negreşit vei dobândi comoară în ceruri”.

După aceea a zis şi celui de-al treilea:

„Să ţii minte fără uitare Cuvântul Evangheliei care zice: „Cine va răbda până în sfârşit, acela se va mântui!” Şi să-ţi fie cuvântul acesta unit cu răsuflarea ta şi de-a pururea nedreptăţit. După cum urmezi cu răsuflarea aşa să-ţi aduci aminte şi de cuvântul acesta şi de porunca mea. Deci să cauţi (de este cu putinţă) pe cel mai aprig, mai supărăcios şi mai aspru părinte şi stareţ din câţi sunt pe lume. Să te supui lui ca însuşi lui Dumnezeu, până la sfârşitul tău, cu toată răbdarea şi vioiciunea. Ca mierea şi ca laptele să bei în toate zilele ocările, batjocurile şi toate defăimările lui”.

Acestea grăindu-le bătrânul, a întrebat monahul:

„Bine, părinte, însă dacă cumva acela (adică stareţul la care mă trimiteţi) îşi petrece viaţa lui cu trândăvie şi lenevire, nelucrând după Dumnezeu, atunci eu ce trebuie să fac? Să rămân ori să plec de sub conducerea lui?” Atunci Sf. Ioan i-a răspuns:

„Chiar şi curvind de l-ai vedea, să nu te desparţi de el, ci să zici în cugetul tău astfel: „Prietene, oare ce ai venit să faci aici? Au doară n-ai venit să cercetezi pe fiecare ce face şi cum petrece, ci ai venit ca să te supui şi să rabzi toate cele grele şi scârbicioase, adică toată reaua pătimire, pentru ca să-ţi câştigi mântuirea!”

Atunci ai să vezi (zice bătrânul) cum se risipeşte din inima ta umflarea mândriei, care mereu te bântuie, ai să vezi apoi cum se veştejeşte aprinderea desfrânării, iar în sufletul tău va străluci lumina cea nespusă a fecioriei şi curăţiei”.

Zicea ava Daniil pentru ava Dula:

Că întâi a şezut de obşte 40 de ani, apoi la Schit s-a liniştit şi între părinţii cei mari s-a socotit. Deci acesta (adică ava Dula) spunea că în multe feluri cercând a aflat că cei ce petrec în mânăstirea de obşte sporesc mai mult şi mai degrabă în lucrarea faptelor bune, decât cei ce se liniştesc, dacă vor avea şi vor întrebuinţa supunerea din inimă curată.

Mai spuneau părinţii despre ava Ioan, ucenicul lui ava Pavel, că va avea mare ascultare. Că erau într-un loc mormânturi şi locuia acolo o leoaică. Iar bătrânul a văzut acolo baligi de bou. Deci îi zice ucenicului să meargă ca să le aducă. Iar el a zis:

„Dar ce voi face avo, pentru leoaică?” Iar bătrânul glumind a zis:

„De va veni asupra ta, s-o legi şi s-o aduci încoace”.

Deci s-a dus fratele acolo către seară şi iată a venit leoaica asupra lui. Iar el, după cuvântul bătrânului s-a repezit s-o prindă şi a fugit leoiaca. Dar el alergând după ea zicea strigând: „Aşteaptă, că mi-a zis ava al meu ca să te leg!” Şi prinzând-o a legat-o.

În vremea asta se necăjea bătrânul aşteptându-l. În sfârşit, iată că se arată ucenicul, aducând leoaica de funie. Şi văzând bătrânul s-a minunat. Dar pentru ca să îl smerească (să nu se înalţe) l-a lovit pe ucenic zicând: „Nebunule, câine turbat mi-ai adus aici?” Şi a dezlegat îndată pe leoaică, lăsând-o să se ducă.

Zicea Sfânta Singlitica: „Când suntem în viaţa de obşte să alegem mai mult ascultarea decât nevoinţa”. Apoi mai zicea iarăşi: „Cu dreaptă socoteală trebuie să ocârmuim sufletul şi când suntem în viaţa de obşte să nu căutăm cele ale noastre, nici să ne plecăm socotelii noastre, ci aceluia care ne este părinte să ne supunem după credinţă”. 

https://sfioaniacobhozevitul.wordpress.com/partea2_cuprins/p2_072_pilde_parinti/