Nicodim Aghioritul ,, Razboiul nevazut,,

Cum sa ne ordonam gandirea ca s-o ferim de ignoranta.

 Daca ramanem numai cu suspiciunea de noi si nadejdea in Dumnezeu, asa de necesare in acest razboiu, nu numai ca nu vom invinge, dar vom si cadea in multe rele. 
Deci, pe langa acestea mai e nevoie si de formarea si de instructiunea noastra, cum am spus la inceput. Acesta-i al treilea lucru. 
Ea se adreseaza mintii si vointei.
 Trebue sa ferim mintea de nestiinta. 

Ignoranta este un mare dusman al mintii.
 O intuneca, si o opreste dela orice cunoastere a adevarului, obiectul ei de preferinta. Deaceea trebue s-o educam in asa fel, incat sa fie in stare a discerne bine binele necesar noua pentru curatirea sufletului nostru de patimi si sa-l impodobim cu virtuti. Doua sunt caile de curatirea si luminarea mintai. 
Prima si cea mai importanta este calea rugaciunii. Cu rugaciunea ajungem la Sfantul Duh si-L induplecam sa se indure a revarsa peste noi si in sufletele noastre dumnezeiasca Lui Lumina. Iar El va face aceasta daca cerem cu nadejde dela Dumnezeu, numai dela El, daca facem voia Lui cea sfanta si daca supunem tot ce avem parerii, experientii si sfatului Parintilor nostri spirituali. A doua cale este cea a unui continuu exercitiu de atenta reflectie si contemplatie a acelor lucruri incat sajungem a recunoaste clar ce-i bun si ce-i rau ; nu dupa simturi si dupa conceptia lumii, ci dupa dreapta judecata si adevarul Duhului Sfant. Adica, adevarul Scripturilor inspirate de Dumnezeu, al Sf. Duh Cel ce a insuflat pe Sfintii Parinti si Dascali ai Bisericii noastre. 
Fiindca atunci cand aceasta reflectie si contemplatie este dreapta, sanatoasa, ne da putinta sa vedem limpede ceeace este lucru de nimic, desert, fals, toate aceste lucruri pe care lumea oarba si corupta le iubeste si alearga dupa ele pe toate caile. 

Adica, placerile si bunurile lumii nu sunt altceva decat vanitatea si moartea sufletului, insultele ce ni le aduce lumea ne produc adevarata marire ; necazurile ne fac bucurie; iar faptul ca iertam dusmanilor nostri si le facem bine este o marinimie de suflet si dovada cea mai mare de asemanarea cu Dumnezeu. 
Este mai de pret ca cineva sa se supuna lumii decat sa fie stapanul intregii lumi. Este lucru mai marinimos si mai nobil ca cineva sa asculte de buna voie decat sa supuna si sa comande marilor Imparati.

 Cunostinta smerita de noi insine trebuie cautata mai mult decat cea mai inalta dintre toate stiintele. A birui, a taia poftele si vointa noastra, oricat de puternice ar parea, este lucru mai de pret decat a cuceri multe redute si intarituri ale cine stie caror armate puternice si decat a face ca mortii sa invie. 

 Dreapta si falsa judecata.

 De ce nu putem face dreapta distinctie intre lucrari si prin ce mijloace sa le recunoastem ?

 Nu rationam bine in aceste lucruri si in multe altele fiindca nu cautam sa le patrundem mai adanc, ci le uram ori le iubim numai privindu-le din afara. De aceea iubirea ori ura lor prejudiciaza si intuneca mintea noastra. Din aceasta cauza ea nu poate discerne adevarul in natura lui intima.

 De aceea si Sf. Grigorie Teologul spune ca prin dragoste ori ura adevarul risca si ramane necunoscut. Deci, tu frate, daca voiesti sa nu intre in mintea ta aceasta eroare, ia seama bine si oricand vezi cu ochii ori meditezi cu gandul ceva, controleaza-ti vointa atat cat poti, n-o lasa sa lucreze, sa iubeasca ori sa urasca acel lucru, ci mediteaza-l numai cu mintea.

 Si intai de toate, sa recunosti ca daca acest lucru este neplacut si contrar pornirilor tale naturale, ura te amageste sa-l detesti, dar daca iti face placere esti impins de iubire sa-l doresti. 

Atunci cand mintea nu-i intunecata de patimi, ci-i libera si curata poate vedea adevarul si patrunde pana in adincimile lucrului, vede unde este raul, ascuns in placerile josnice ori unde este binele acoperit de rau. 

Dar cand se intimpla ca, vointa sa fie prejudiciata sa iubeasca ori sa urasca ceva, nici mintea nu mai poate zice altfel; ea nu-l mai poate cunaste decat asa cum porunceste vointa. Aceasta dispozitie ori, mai bine zis, aceasta pasiune se ridica in mijlocul functiunilor psihologice ca un zid intunecos.

 Iutuneca mintea care vede lucrul altfel decat este in realitate si asa trece la aprecierea vointei. Cu cat vointa merge dupa gustul ei urand ori iubind un lucru oarecare, cu atat mintea e mai intunecata. Iar intunecata complect primeste orice ca placut si frumos.

 Deci, daca nu-i pazita legea, foarte necesara pentru aceasta fortare, adica, sa-ti restrangi vointa dela ura si dragostea grabita, aceste doua puteri ale sufletului, adica gandirea si vointa, totdeauna lucreaza rau, ca intr-un cerc, dela intunerec la un intunerec mai mare, dela o eroare mica la alta mare. 
De aceea, iubitule, supraveghiaza-te, cu toata luarea aminte, de iubirea ori ura emotiva in orice imprejurare pe care n-ai prevazut-o in prealabil bine; intai cu lumina gandirii si a dreptei judecati, apoi cu lumina dumnezeiestilor Scripturi, cu lumina harului si a rugaciunii, si cu judecata parintilor tai duhovnicesti. Atunci nu gresesti, nu socotesti adevaratul lucru bun de rau, si adevaratul rau de bun.

 Pazirea mintii de curiozitate.

 Cum sa formam vointa ca in toate actiunile noastre interne si externe, in ultimul ei scop sa doreasca numai a placea lui Dumnezeu.

 Pe langa formarea mintii, trebuie sa conducem si vointa noastra. S-o indrumam in asa fel incat sa nu putem inclina spre poftele ei. 

Ea sa devina una cu vointa lui Dumnezeu ! Trebuie, iubite frate, sa nu crezi ca toate ale tale sunt suficiente, ci sa voiesti sa cauti acele lucruri care sunt placute lui Durnnezeu. 
Dar in legatura cu aceasta, sa-ti orientezi astfel vointa, ca si cand ar fi miscata de Dumnezeu, ca sa-I placi Lui. Acesta-i scopul final. 
Pentru acest scop final avem a duce o lupta mai mare, cu natura noastra, decat cu oricare alt lucru. 

Natura noastra inclina in dorintele ei asa de mult incat in toate domenille, uneori chiar si in domeniul nostru spiritual, ea cere raspunsul si placerea ei. 
Si atunci se simte hranita de aceste pofte ca de o adevarata hrana. 
Din aceasta cauza cand lucrurile spirituale ne sunt oferite atunci cand le dorim si le cautam, dar nu ca fiind introduse de vointa lui Dumnezeu, ori numai in vederea faptului ca noi sa placem lui Dumnezeu, ci pentru acea placere si bucurie care se naste din dorirea acelor lucruri pe care Dumnezeu le doreste. Aceasta greseala e mult mai condamnabila decat dorinta in sine. De aceea nu-i deajuns a dori acele lucruri placute lui Dumnezeu, ci si a le dori pentru aceleasi motive pentru care plac lui Dumnezeu . 

Deaceea si Apostolul ne indeamna sa cercetam ceea ce-i conform vointei lui Dumnezeu nu numai "bunul" ci si acceptabilul si oportunul in orice imprejurare: "Nu va potriviti veacului acestuia, ci va prefaceti prin innoirea mintii voastre, ca sa cunoasteti ce este voia lui Dumnezeu cea placuta si desavarsita" (Rom. XII, 2). 

Cand nu urmam vointei lui Dumnezeu, intampinam multe deceptii din cauza iubirii de noi insine. Trebuie sa urmam voii Lui, numai pentru Marirea Lui, nu din interesul nostru. Numai pentru acest motiv sa-L dorim, sa-L ascultam, cum am spus mai sus.

 Deci, iubite frate, ca sa te poti pazi de aceste curse, care nimicesc orice cale a desavarsirii si sa poti progresa a dori si a face orice act numai pentru Vointa, Slava si buna placerea lui Dumnezeu, ca sa-I poti sluji numai Lui (Cel ce in toate actiunile si gandurile noastre doreste a fi El Insusi inceputul si sfarsitul ) - foloseste aceasta metoda. 

Cand vrei sa-ncepi vreo actiune care-i placuta lui Dumnezeu ori care, in genere, este buna, nu apleca indata vointa ta s-o doreasca.
 Intai ridica-ti mintea la Dumnezeu si vezi daca El doreste aceasta si daca prin aceasta tu ii vei placea numai Lui. Daca iti dai seama ca propria-ti inclinatie este miscata de vointa divina, atunci trebuie sa doresti acest act si sa-l intreprinzi, fiindca Dumnezeu il doreste. Este numai pentru placerea si Marirea Lui. Tot astfel, cand vrei sa refuzi ceea ce nu-i place nici lui Dumnezeu, adica, raul, nu-l refuza indata. 

zRidica intai privirea mintii la Vointa Lui cea dumnezeiasca. Numai dupa aceea sa refuzi. Asa vei fi placut lui Dumnezeu daca refuzi ceva.

 Coruptiunea naturii este foarte subtila si deaceea putini o cunosc. Putini pricep amagirea ei.

 Totdeauna ea cauta in mod tainic ale ei. Deseori pare ca scopul ei este ca noi sa placem numai lui Dumnezeu. Totusi in realitate nu-i asa. 

 Singurul mijloc prin care putem scapa de aceasta amagire este curatenia inimii.

Puritatea inimii consta in nimicirea omului vechiu si ridicarea celui nou. Pe aceasta linie si la acest scop se misca si tinteste tot razboiul nevazut. 

De vrei sa te-nvat mestesugul acestei lupte, asculta : La-nceputul oricarei actiuni trebuie sa lupti, cat poti, impotriva oricarei vointe private, si sa nu doresti, nici sa refuzi ceva, pana ce n-ai inteles ca tu esti purtat numai de vointa lui Dumnezeu. Dar daca in toate celelalte actiuni ale tale si fara-ndoiala in lucrarea interioara a sufletului, nu poti sti daca esti miscat de Dumnezeu, de bunavoirea Lui , totusi multumeste-I ca cel putin virtual ai totdeauna de partea ta o buna intentie a place lui Dumnezeu in orice fapta.

 Pregatirea de impartasire pentru a ne apropia de dragostea lui Dumnezeu

 Pentru a ajunge prin aceasta taina la iubirea de Dumnezeu, intoarce-te, cu gandul la dragostea ce o are catre tine. De cu seara cugeta ca marele si atotiitorul Dumnezeu nu s-a multumit numai sa ne zideasca dupa a Lui chip, ci a trimis pe pamant pe Unul nascut Fiu al Sau, sa umble treizeci si trei de ani, sa te caute, sa sufere patimi grozave si moartea dureroasa a Crucii si sa te rascumpere din mainele diavolului. Mai mult, El a voit a-ti lasa pe Hristos pentru trebuinta si hrana ta, in prea Sfanta Taina aceasta.
 O, fiule, mediteaza bine tainele covarsitoare ale acestei iubiri.
. Daca cugetam la lungimea vremii a acestei iubiri, intelegem, ca dupa cum e vecinic si fara inceput, mai inainte de toti vecii a planuit, in a Sa economie, trimiterea Fiului, pe o cale atat de minunata ! De aceea bucura-te duhovniceste si zi astfel : " In adancul veciniciei, micsorarea mea a fost atat de iubita si bineranduita de necuprinsul Dumnezeu, incat, cu o dragoste inexprimabila, a voit a-mi da pe al Sau Fiu spre mancare ". 
 Oricat de mari ar fi toate celelalte iubiri ale fapturilor au masura si un hotar peste care nu pot trece. Aceasta dragoste insa a lui Dumnezeu fata de noi, este nemasurata si nemarginita. De aceea, pentru a-i gasi multumirea si-a dat pe Fiul Sau de aceeasi marime si nemarginire cu Sine, de aceeasi fire si fiinta. Atat de mare e dragostea Lui cat e de mare jertfa, si atat darul cat iubirea. Ambele sunt atat de mari cum nu se poate inchipui de o minte creata... 
 Dumnezeu n-a fost silit de vreo cauza a ne iubi, ci numai de bunatatea si necuprinsa Lui dragoste.
 N-a asteptat nici vreo rasplata dela nevrednicia noastra pentru aceasta iubire, ci numai din buna placere s-a dat noua, zidirile Lui nevrednice.
 Meditand curatenia acestei iubiri, observi : ea nu e ca iubirile lumii, amestecata cu vre-un castig; Dumnezeu n-are nevoie de bunatatile noastre, caci fara noi El este fericit si prea marit. A folosit nespusa bunatate, nu pentru folosul Sau ci pentru ai nostru ! Da-ti bine seama de aceasta si zi : " Cum se face ca un Dumnezeu atat de inalt si-a pus inima intr-o zidire atat de slaba ? Ce voesti tu Imparatul maririi ? Ce astepti dela mine care nu sunt decat lut si praf ? Vad bine, o Dumnezeul meu, ca n-ai alt scop in lumina dragostei tale fierbinti decat a-mi arata loialitatea drggostei catre mine. Mi te dai mancare tii bautura numai pentru ca traind Tu in mine si eu in Tine sa ma unesc prin dragoste si sa ma aseman Tie. Iar din unirea inimii mele pamantesti si a celei ceresti a Ta, in mine sa se faca o singura inima mintala si dumnezeeasca ". 
Din astfel de meditatii, trebue sa te umpli de groaza si de bucurie, vazandu-te ridicat la astfel de cinste si iubit de Dumnezeu. Intelege ca prin a Sa atotputernica iubire nu cauta si nu voeste altceva dela tine decat a trage la Sine toata iubirea, a te desparti intai fata de toate fapturile, apoi si de tine insuti, ca sa te aduci tot lui Dumnezeu, ca sa porunceasca de acum inainte inteligentii, vointii si simtirii tale numai dragostea Lui. 
Si dupa ce ti-ai dat seama ca nimic nu poate lucra in fiinta ta desavarsirea Dumnezeeasca ca prea sfanta taina a Eucharistiei, deschide-i inima cu aceste rugaciuni si inspiratii : " O, hrana cereasca, cand va veni  acel ceas de a ma jertfi tot Tie, nu cu alt foc, ci cu cel al dragostei Tale ! Cand ? Cand ? O, nezidita dragoste ! O, painea vietii ! Cand voi trai numai din Tine, pentru Tine si in Tine ? O, cand, o, vieata mea ! Vieata frumoasa, vieata dulce si vecinica ! O, mana cereasca, cand ma voi desgusta de orice alta mancare pamanteasca si voiu dori a ma hrani numai cu Tine ? Cand va fi aceasta, o, dulceata mea ? Cand, o, singura mea bunatate ! O, Doamne al meu prea iubite si atotputernice, libereaza-mi inima ticaloasa de orice patima prihanitoare. Impodobeste-o cu sfintele Tale virtuti si cu acel sfarsit lamurit pentru care am a-ti face tot lucrul placut. In acest fel Iti voiu deschide inima, Te voiu chema si Te voiu sili cu dulceata sa intri intr-insa si acolo Domnul meu vei lucra inlauntrul meu acele desavarsiri ce-Ti sunt totdeauna bine placute ".
 Pentru pregatirea de Sfanta Impartasire poti medita acestea seara si dimineata. Cand vine vremea, ia seama ce vrei sa iei, adica este Fiul lui Dumaezeu, inaintea caruia tremura cerurile si toate Stapaniiie ! Este Sfantul sfintilor ! Oglinda neintinata ! Curatenia neinteleasa, Cu care nu se poate compara nici o creatura curata ! E cel ce ca un vierme al pamantului si drojdie a vinului, pentru iubirea de tine, a voit a fi defaimat, batjocorit si rastignit de rautatea si nelegiuirea lumii. E acel Dumnezeu in ale carui maini sta vieata si moartea intregii lumi ! Iar tu cel ce te impartaseti cu El esti un nimic si prin rautatea ta te-ai facut mai rau decat nimic, decat toata faptura netrebnica si necurata, vrednic numai a fi rusinat si batjocorit de dracii cei mai dedesubt ! Tu in loc a-I multumi pentru atatea binefaceri ai defaimat cu inchipuirile si poftele tale pe un Stapan atat de mare si nemuritor si ai calcat sangele Lui cel scump ! 
Totusi, El pentru vecinica dragoste de tine si neschimbata bunatate, te cheama la dumnezeeasca Lui masa si uneori te sileste sa mergi cu ingroziri purtatoare de moarte, zicandu-ti : "
 De nu veti manca trupul Fiului Omului si de nu veti bea sangele Lui, nu veti avea vieata intru voi " (Ioan 6, 53).


preluare text din Cartea Razboiul Nevazut ( Nicodim Aghiorotul )

Sufletul, atins de Duhul Sfant.. 

   Orice suflet credincios poate să se umple de Duhul Sfânt dacă se curăţeşte de păcat, dacă se izbăveşte de egoism şi se eliberează de mândrie. 

 Duhul Sfânt este mereu în jurul nostru şi doreşte să intre înlăuntrul nostru, dar faptele noastre rele ne înconjoară ca un zid tare de piatră. 

 Şi păcatele noastre, ca nişte paznici sălbatici, Îl alungă departe de noi şi nu-L lasă să se apropie. 

Orice păcat Îl alungă pe Duhul Sfânt.

 Cele mai urâte păcate de El sunt însă dintre cele trupeşti – desfrânarea, iar dintre cele sufleteşti – mândria.

 Duhul Sfânt, curăţenia desăvârşită, nu poate niciodată să se sălăşluiască în omul întinat cu păcate.

 Cum să rămână în inima noastră, când aceasta este plină de griji, pofte şi patimi?

Pocainta adanca, din strafundul inimii curata haina sufletului de pacate. Fara de post si milostenie cainta deseori e trufasa, caci un pantece plin cu de toate ne tine tare departe de Dumnezeu, iar rugaciunea nu se ridica la Cer. Rugaciunea insotita de milostenie are putere la Domnul. Mandria, trufia, iubirea de sine si placerile lumesti intineaza sufletul, chiar daca ne pocaim, ne plangem pacatele . 

De ajutor mare ne sunt citirea Psaltirii si mersul la Sfanta Liturghie, la Sfantul Maslu. 

Pocainta si schimbarea vietii din temelie sunt imperios necesare pentru a pune inceput bun. Ascultarea de duhovnic si cererea sfatului parintelui sunt ca apa pentru un pamant neroditor.

 (Sfântul Inochentie al Moscovei)

(Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 200
8, p. 345)

 Sfaturi si cuvinte de invatatura duhovniceasca  (Nil Ascetul)

Domnul s-a lepadat cu totude grija celor pamântesti si a poruncit sa cautam numai Împaratia Cerurilor, noi însa, silindu-ne sa umblam tocmai pe o cale potrivnica, am nesocotit poruncile Domnului, si departându-ne de purtarea lui de grija, ne-am pus nadejdile în mâini. El a spus: “Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna în jitnite si Tatal vostru cel din ceruri le hraneste pe ele”, si iarasi: “Priviti la crinii câmpului, cum cresc si nu se ostenesc, nici nu torc”.

Ba chiar a poruncit Apostolilor sa nu-si ia cu ei nici traista, nici punga, nici toiag, ci sa tina seama de fagaduinta nemincinoasa, pe care le-a dat-o trimitându-i la slujba de ajutorare a celorlalti oameni când le-a spus: “Vrednic este lucratorul de hrana sa”. El stia ca mai mult ne asigura Providenta cele necesare, decât sârguinta noastra. 

Noi, însa, nu ne oprim de a agonisi pamânt cât se poate de mult. Cumparam turme de oi, boi de munca, râvniti la înfatisare si marime, si magari bine hraniti. Oile vrem sa ne dea din belsug lâna pentru trebuinte; boii sa ne slujeasca la lucrarea pamântului, aducându-ne noua hrana, iar lor si celorlalte dobitoace nutret; în sfârsit vitele de povara sa faca mai aleasa hrana necesara, întregind cele ce lipsesc în tara, cu marfuri din strainatate, pentru a spori placerile vietii noastre. 

ˇ Nimic nu duce pe cineva asa de neîndoielnic la munci, ca a face pe multi sa râvneasca la propriile lui rele. Pierzania celor ce-l imita e adaos la pedeapsa celui ce l-a învatat. Dar nu mica este osânda si a celor ce nu au lepadat imitarea ca rusinoasa, fiindca s-au facut învatatori ale celor rele, de a caror lectie blestemata fug, cu buna judecata, cei ce se folosesc de cuget întelept. (Nil Ascetul)43


ˇ Oare noi suntem cei ce avem sa ne îngrijim de cele ale vietii noastre? Oare nu Dumnezeu este Cel ce poarta grija de ea? Straduinta omeneasca, daca nu primeste ajutorul lui Dumnezeu, nu poate ajunge la tinta. Dar purtarea de grija a lui Dumnezeu daruieste bunuri desavârsite, chiar fara conlucrarea omeneasca. Ce le-a folosit straduinta proprie acelora catre care a zis Dumnezeu: “Ati semanat mult si ati luat putin, si am suflat aceasta din mâinile voastre?” Si ce le-a lipsit din cele trebuincioase, celor ce au vietuit pentru virtute, fara sa se îngrijeasca de ele? N-a fost hranit Israel în pustie patruzeci de ani, nebucurându-se de nici una din roadele pamântului? 

Au fost ei lipsiti de mâncare? Nu le împrospata marea necontenit o hrana neobisnuita, trimitându-le prepelite si nu le trimetea cerul mana, printr-o ploaie neobisnuita si straina? 

Iar piatra lipsita de umezeala nu le dadea, când era lovita, suvoi îmbelsugat de apa? În sfârsit, vesmintele si încaltamintea nu le-au slujit tot timpul fara sa se învecheasca? Dar prin ce lucrare a pamântului si-a câstigat Ilie hrana în vagauna? Nu-i aduceau lui corbii hrana? Iar venind în Sarepta, nu i-a dat vaduva, lipsita si de cele mai trebuincioase lucruri, pâine, luând-o de la gura copiilor ei, ca sa se arate ca virtutea trebuie pusa mai presus si de fire? Toate acestea, desigur, sunt întâmplari minunate, dar totusi au si o ratiune. Caci e cu putinta ca cineva sa traiasca si fara sa manânce, atunci când vrea Dumnezeu. Dar cum a ispravit Ilie calea de patruzeci de zile, în puterea unei singure mâncari? 

Si cum a petrecut Moise optzeci de zile pe munte, vorbind cu Dumnezeu, fara sa guste mâncare omeneasca? Caci pogorându-se dupa patruzeci de zile si mâniindu-se pentru turnarea vitelului, îndata a sfarâmat tablele si s-a suit pe munte, petrecând alte patruzeci de zile acolo, de unde primind al doilea rând de table s-a coborât la popor. Ce rationament omenesc ar putea explica multumitor aceasta minune? Cum a putut natura trupului sa se cheltuiasca atâta vreme, fara sa se întregeasca ceea ce se împrastie din puterea lui în fiecare zi? Aceasta nedumerire o dezleaga cuvântul lui Dumnezeu, care zice: “Nu numai cu pâine va trai omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. 

De ce, asadar, tragem la pamânt vietuirea cea cereasca, afundând-o în mizeriile materiale? De ce ne îngramadim de jur împrejur gunoaie, noi “cei ce ne hraneam odinioara cu mâncari alese”, cum a zis Ieremia despre unii plângându-i? Caci când ne odihnim în cugetari stralucite si arzatoare, ne nutrim cu mâncaruri alese. Iar când parasim aceasta stare si suntem trasi în lucrurile pamântesti, ne adunam în jurul nostru gunoaie. De ce ne întoarcem nadejdea de la Dumnezeu si ne-o sprijinim pe carnea bratului, punând purtarea de grija a Stapânului pe seama mâinilor noastre, lucru pe care Iov si l-a socotit ca pe cel mai mare pacat? 

Nu ne-am sfiit sa facem ca cel ce-si duce mâna la gura ca sa si-o sarute. Caci multi au obiceiul sa-si sarute mâinile, zicând ca de la ele le vine toata bunastarea. Pe acestia aratându-i “Legea” printr-un simbol, zice: “Cel ce umbla pe mâini e necurat, si cel ce umbla pururea pe patru picioare e necurat”. Pe mâini umbla cel ce se întemeiaza pe mâini si toata nadejdea si-o are în ele. Iar pe patru picioare umbla cel ce se încrede în lucrurile supuse simturilor si-si coboara mintea, partea conducatoare a fiintei sale, la îndeletnicirea necontenita cu ele. În sfârsit cu multime de picioare umbla cel învaluit cu totul de cele trupesti. De aceea, înteleptul scriitor al “Proverbelor” vrea ca cel întelept sa nu aiba nici doua picioare, ci numai unul, si acesta rar sa se miste catre cele trupesti: “Du-ti piciorul rar spre prietenul tau, ca nu cumva, saturându-se de tine, sa te urasca”. 

Prin urmare daca unul tulbura rar pe Hristos pentru trebuintele trupului este prieten adevarat al Lui, cum zice Mântuitorul catre ucenicii Sai: “Voi sunteti prietenii Mei”; dar daca va face aceasta mai des, va ajunge sa fie urât. (Nil Ascetul)6


ˇ Caci cu ce se alege viata noastra din toata osteneala desarta în jurul acestora? Nu toata zdroaba omului merge în gura lui? – cum zice Eclesiastul. Dar hrana si vesmintele sunt destul pentru sustinerea pacatosului acestuia de trup. 

De ce, asa dar, lucram la nesfârsit si alergam dupa vânt, cum zice Solomon, împiedicând, din pricina sârguintei pentru cele materiale, sufletul sa se bucure de bunurile dumnezeiesti si încalzind trupul mai mult decât se cade? 

Îl hranim ca sa ne facem un dusman vecin cu noi, ca sa nu fie în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din, pricina marii lui puteri, sa fie mai tare în razboiul lui împotriva sufletului, neîngaduind ca aceasta sa fie cinstit si încununat. Caci în ce costa trebuinta trupului, pe care luând-o ca motiv mincinos, întindem pofta pâna la greutati nebunesti? Ea consta, desigur, în pâine si apa, dar nu ne dau izvoarele apa din belsug? Iar pâinea nu e atât de usor de câstigat de cei ce au mâini? S

i ne-o putem agonisi prin astfel de lucrari, prin care trebuinta trupului se împaca fara ca sa fim împrastiati, decât foarte putin, sau deloc. Dar ne da oare mai multa grija îmbracamintea? 

Nici aceasta, daca nu avem în vedere moliciunea venita din obisnuinta, ci numai trebuinta. Ce haine din pânza de paianjen, ce vizon, sau porfira, sau matase a purtat primul om? Nu i-a întocmit Facatorul o haina din piei si nu i-a poruncit sa se hraneasca cu ierburi? Punând aceste hotare trebuintei trupului, a oprit si osândit de departe urâciunea vietuirii de acum a omului. Nu mai spun ca si acum va hrani pe cei ce bine vietuiesc, Cel ce hraneste pasarile cerului si le îmbraca, Cel ce împodobeste crinii câmpului cu atâta frumusete, fiindca nu e cu putinta sa-i convingem pe cei ce s-au departat asa de mult de la aceasta credinta. Caci cine nu va da cu bucurie cele de trebuinta aceluia care vietuieste întru virtute? 

Unde este, asadar, si la ce foloseste sârguinta noastra, daca Dumnezeu tine cârma lucrurilor si toate le poarta si le duce precum vrea? Dar la neputinte, se va zice, trupul are lipsa de mângâieri, si cu cât e mai bine sa murim, decât sa facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu fagaduinta? Desigur ca daca Dumnezeu vrea ca noi sa mai traim, sau va pune în trupul nostru o putere care sa tina cumpana slabiciunii, încât sa putem purta si durerea venita din neputinta si sa primim înca si cununi pentru barbatie; sau va gasi mijloace pentru hranirea celui ostenit. În orice caz nu-i va lipsi priceperea de-a ne mântui Celui ce este izvorul mântuirii si al întelepciunii. 

Bine este, asadar, iubitilor, sa ne ridicam iarasi la vechea fericire si sa ne însusim din nou vietuirea celor vechi. Caci cred ca este lucru usor pentru cei ce vreau, si chiar daca ar fi vreo osteneala, nu e fara rod, având destula mângâiere în slava înaintasilor si în îndreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru ca nu mic va fi câstigul celor care au început aceasta vietuire, daca vor lasa celor ce dupa ei chipul unei vietuiri desavârsite, care va fi înaltarea lor. (Nil Ascetul)6 41


ˇ Sa fugim de vietuirea în orase si sate, ca cei din orase si sate sa alerge la noi; sa cautam singuratatea, ca sa atragem pe cei ce fug acum de noi, daca peste tot place aceasta vreunora. 

Caci s-a scris despre unii cu lauda, ca au parasit orasele si au locuit între pietrei si s-au facut ca niste porumbite singuratice. 

Iar Ioan Botezatorul a petrecut în pustie si toate orasele au venit la el cu toti locuitorii; si s-au grabit sa-i vada cingatoarea de piele cei îmbracati în haine de matase, si au ales sa petreaca în aer liber cei ce aveau case împodobite cu aur, si sa doarma pe rogojina cei ce se odihneau pe paturi batute în nestemate; si toate le primeau, desi erau potrivnice obiceiului lor. 

Caci dorul dupa viata virtuoasa a barbatului taia simtirea celor dureroase si minunea vederii lui departa osteneala petrecerii în strâmtoare. (Nil Ascetul)22

ˇ [...] daca cugetarea a coborât în întunericul gândurilor necurate (caci acesta este Egiptul), e dusa la lucru cu sila si fara sa vrea de catre patimi. 

De aceea si legiuitorul, oprind simbolic patrunderea placerii, a poruncit sa fie pazit capul sarpelui, deoarece si acela pândeste calcâiul. \Caci scopul aceluia este sa împinga pe om la faptuire, la care daca nu ajunge, nu poate usor sa amestece veninul prin muscatura. Dar silinta noastra este sa frângem însasi prima rasarire a placerii, caci aceasta fiind zdrobita, lucrarea va fi slaba. Poate nici Samson n-ar fi aprins semanaturile celor de alt neam, daca n-ar fi legat cozile vulpilor, întorcându-le capetele de laolalta. Caci cel ce poate întelege cursa planuita de gândurile viclene de la rasarirea lor, trecând peste începuturi (caci acestea se prefac la intrare ca sunt cuvioase, uneltind sa ajunga la tinta), va vadi din compararea sfârsiturilor (cozilor) întreolalta, ticalosia gândurilor. Aceasta înseamna ca, legând coada de coada, pune între ele, ca o faclie, judecata care le da pe fata. Adeseori gândul curviei vine de la gândul slavei desarte si da înfatisari cuviincioase începuturilor cailor ce duc la iad, ascunzând alunecarile primejdioase de mai târziu prin care îi duce la temnitele iadului pe cei ce îi urmeaza fara judecata. Întâi acest gând îl încânta pe cineva cu preotia sau cu viata sa de monah desavârsit, facând pe multi sa vie la el pentru folos; apoi din cuvânt si fapta îl face sa-si închipuie ca si-a agonisit un nume bun. Si astfel, dupa ce l-a încercuit de ajuns cu asemenea cugetari si l-a atras departe de trezvia naturala, îmbiindu-i întâlnirea cu vreo femeie, asa zisa cuvioasa îi duce îndraznirea cunostintei spre împlinirea lucrului necurat, târându-l la cea mai de pe urma rusine. Cel ce vrea asadar sa lege cozile, sa ia aminte la sfârsiturile la care vreau sa ajunga cele doua gânduri, cinstea slavei desarte si necinstea curviei, si când le va vedea limpede împotrivindu-se întreolalta, atunci sa creada ca a facut ca Samson. Iarasi, gândul lacomiei pântecelui are ca sfârsit pe cel al curviei; iar al curviei are ca sfârsit pe cel al întristarii. Caci îndata îl iau în primire pe cel biruit de asemenea gânduri, dupa ce le-a înfaptuit, întristarea si nemultumirea. Sa se gândeasca asadar cel ce lupta, nu la gustul bun al bucatelor, nici la dulceata placerii, ci la sfârsiturile amândoura. Si când îsi va înfatisa întristarea, care urmeaza amândoura, sa stie ca le-a legat coada de coada si, prin darea la iveala, a nimicit semanaturile celor de alt neam. (Nil Ascetul)28


ˇ Daca, prin urmare, cel ce lupta cu patimile are lipsa de o atât de mare stiinta si experienta, sa se gândeasca cei ce primesc sa conduca pe altii, de câta cunostinta au ei trebuinta, ca sa calauzeasca cu întelepciune si pe cei supusi la cununa chemarii de sus si sa-i învete limpede toate cele ale luptei; ca acestia sa nu închipuiasca numai icoana luptei, lovind cu mâinile în aer, ci si în lupta însasi cu vrajmasul sa-i dea lovituri de moarte, ca sa nu bata cu pumnii aerul în desert, ci sa-l zdrobeasca pe vrajmasul însusi. 

Caci acest razboi este mai greu decât lupta atletilor. Acolo cad trupuri de-ale atletilor, care pot sa se ridice. Dar aici cad suflete, care odata rasturnate cu greu mai pot fi ridicate. Iar daca cineva, luptând înca cu viata patimasa si fiind stropit cu sânge, s-ar apuca sa zideasca biserica lui Dumnezeu din suflete cugetatoare, ar auzi desigur cuvântul: „Nu tu îmi vei zidi Mie templu, caci esti plin de sânge”. 

Pentru ca a zidi biserica lui Dumnezeu, e propriu starii de pace. Moise, luând cortul si înfigându-l afara de tabara, arata de asemenea ca învatatorul trebuie sa cât mai departe de zarva razboiului si sa locuiasca departe de locul învalmasit al luptei, stramutat la o viata pasnica si nerazboinica. Dar când s-ar afla astfel de învatatori, ei au lipsa de învatacei, care sa se fi lepadat în asa fel de ei însisi si de voile lor, încât sa nu se mai deosebeasca întru nimic de trupul neînsufletit, sau de materia supusa mesterului; ca precum sufletul lucreaza în trup ceea ce vrea, trupul nefacând nimic împotriva, si precum mesterul îsi arata mestesugul sau în materie, nefiind împiedicat întru nimic de ea de la scopul sau, asa învatatorul sa lucreze în învatacei stiinta virtutii, fiindu-i cu totul ascultatori si neîmpotrivindu-i-se întru nimic. (Nil Ascetul)30


ˇ A iscodi plin de curiozitate planurile învatatorului si a vrea sa pui la încercare cele poruncite de el, însemneaza a pune piedica înaintarii tale proprii. Cu siguranta nu ceea ce se pare celui neîncercat întemeiat si potrivit este într-adevar întemeiat. Astfel judeca mesterul si altfel cel fara mestesug lucrurile mestesugului.

 Cel dintâi are ca regula stiinta; celalalt ca asa s-ar cuveni. Dar socotinta aceasta foarte rar se acopera cu adevarul; de cele mai multe ori se abate de la linia dreapta, fiind înrudita cu ratacirea. Asadar cei ce au predat altora grija mântuirii lor, lasându-si toate socotintele, sa-si supuna gândurile mestesugului celui priceput, judecând stiinta lui mai vrednica de crezare. Mai întâi, lepadându-se de toate, sa nu-si lase nimic afara, nici cel mai mic lucru, temându-se de pilda lui Anania, care crezând ca înseala pe oameni, a primit de la Dumnezeu osânda pentru furt. (Nil Ascetul)46


ˇ De asemenea pamântul calcat necontenit, chiar daca are maracini, nu-i scoate la iveala, caci batatorirea picioarelor îi opreste sa rasara. Dar în sânul lui se întind radacinile tot mai adânci, mai puternice si mai mustoase, si acestea vor odrasli îndata, atunci când le va îngadui timpul sa rasara. Tot asa patimile, împiedicate de lipsa întâlnirilor necontenite sa iasa la aratare, se fac mai tari si, crescând în liniste, navalesc mai pe urma cu multa putere, facându-le razboiul greu si primejdios celor care la început n-au avut grija de lupta împotriva lor. (Nil Ascetul)22 29


ˇ Dar poate si marele Iov, gândindu-se la sine, ne da sa întelegem un asemenea lucru, zicând ca papura si rogozul sunt hranite de balta, iar când e lipsita de râu toata planta se usuca; si ca leul furnicar se prapadeste când nu mai are ce mânca. Caci vrând marele Iov sa arate cursele pe care le întinde patima, i-a nascocit un nume compus de la leul cel foarte îndraznet si de la furnica cea foarte marunta. De fapt momelile (atacurile) patimilor încep de la închipuirile cele mai marunte, furisându-se pe nebagate de seama ca o furnica, dar la sfârsit se umfla asa de tare ca alcatuiesc pentru cel pe care l-au prins în cursa o primejdie nu mai mica decât napustirea leului. De aceea luptatorul trebuie sa lupte cu patimile înca de atunci de când vin ca o furnica, punând în fata putinatatea ca o momeala. Caci de vor ajunge la puterea leului, va fi greu sa le biruiasca si tare îl vor strâmtora. Trebuie sa nu le dea nicidecum de mâncare. Iar mâncarea acestora, precum s-a spus adeseori, sunt formele sensibile venite prin simturi. Caci acestea hranesc patimile, înarmând la rând pe fiecare idol (chip) împotriva sufletului. Dar cel ce nu stie nici aceea ca simturile au multa amestecare cu lucrurile supuse simturilor iar din aceasta amestecare se naste cu usurinta ratacirea, si nu-si da seama de vatamarea ce-i vine din acestea, ci convietuieste cu ele fara grija, cum va cunoaste la vreme cursa ratacirii, daca n-a fost învatat de mai înainte sa le deosebeasca? Ca între simturi si lucruri sensibile se naste o lupta si lucrurile sensibile pun bir asupra simturilor e vadit din razboiul Asirienilor împotriva Sodomitilor. Scriptura înfatisând istoric întâmplarea dintre cei patru împarati ai Asirienilor si cei cinci împarati din jurul Sodomei, spune ca între acestia la început s-au facut întelegeri, învoieli si jertfe de pace la Marea Sarata, pe urma au slujit cei cinci doisprezece ani, iar în al treisprezecelea s-au rasculat si într-al patrusprezecelea cei patru au pornit cu razboi împotriva celor cinci si i-au luat robi. Istoria se ispraveste aici. Noi însa din istoria aceasta avem sa învatam cele ce ne privesc pe noi, si anume sa luam cunostinta despre razboiul simturilor împotriva lucrurilor sensibile. Caci fiecare dintre noi, de la nastere pâna la doisprezece ani, neavând înca curatita puterea de discernamânt, îsi supune simturile fara cercetarea lucrurilor sensibile, slujind lor ca unor stapâne: vederea, lucrurilor care se vad; auzul, vocilor; gustul, sucurilor; mirosul, aburilor; pipaitul, lucrurilor care pot misca aceasta simtire. Pâna la acea vârsta omul nu poate distinge sau destrama nici una dintre perceptii, din pricina copilariei. Dar când i se întareste cugetarea si începe sa simta paguba ce-o sufera, planuieste îndata rascularea si scaparea de aceasta robie. Si daca s-a facut puternic în cugetare, îsi întareste aceasta hotarâre, declarându-se slobod pentru totdeauna, scapat de stapânii amarnici. Dar daca judecata lui e prea slaba pentru aceasta sfortare, îsi lasa iarasi roabe simturile, biruite fiind de puterea lucrurilor sensibile; si acestea vor rabda mai departe robia, fara vreo nadejde de bine. De aceea si cei cinci regi din istorie, fiind biruiti de cei patru, „se arunca în fântânile de smoala”, ca sa învatam ca cei biruiti de lucrurile sensibile se arunca prin fiecare simt, ca prin niste prapastii si fântâni, în smoala lucrului sensibil corespunzator cu acel simt, nemaiîntelegând nimic din cele vazute, deoarece si-au legat pofta de lucrurile pamântesti si iubesc mai mult lucrurile de aici decât cele cunoscute cu mintea. (Nil Ascetul)29

ˇ Nu e de nici un folos a se lepada de lucruri cei ce nu staruiesc în aceasta judecata, ci se lasa târâti si dusi iarasi de gând si de aceea se întorc necontenit spre cele parasite, vadindu-si dragostea fata de ele, ca femeia lui Lot. Caci aceea, întorcându-se, sta pâna azi, prefacuta în stâlp de sare, ca pilda celor ce nu asculta. Tot astfel îi întoarce obisnuinta, al carei simbol este aceea, spre sine, pe cei ce vor sa se desparta fara sa se schimbe. Dar ce vrea sa spuna si legea, care porunceste ca cel ce intra în templu, dupa ce a împlinit cele ale rugaciunii, sa nu se întoarca pe aceeasi poarta pe care a intrat, ci sa iasa pe cea dimpotriva facându-si drumul, neîntors, drept înainte? Nimic altceva decât ca nu trebuie sa-si slabeasca cineva prin îndoieli încordarea pasirii înainte spre virtute. Caci neîncetatele aplecari spre lucrurile din care am iesit ne trag prin obisnuinta cu totul spre cele dindarat si, slabanogind pornirea spre cele dinainte, o întorc spre ele si o fac sa tânjeasca dupa vechile pacate. (Nil Ascetul)41


ˇ Fiindca obisnuinta trage pe om la sine cu putere si nu-l lasa sa se ridice la cea dintâi deprindere a virtutii. Pentru ca din obisnuinta se naste deprinderea, iar din deprindere se face firea. Si a stramuta firea si a o schimba este lucru anevoios. Chiar daca e clintita putin cu sila, îndata se întoarce la sine. Iar daca a fost scoasa din hotarele ei, nu se mai întoarce la integritatea ei, daca nu se pune multa osteneala spre a o aduce la calea ei, caci vrea mereu sa revina la deprinderea din obisnuinta, pe care a parasit-o. Priveste la sufletul care se tine lipit de obisnuinte, cum sade lânga idoli, lipindu-se de materiile fara forma, si nu vrea sa se ridice si sa se apropie de ratiunea care cauta sa-l calauzeasca spre cele mai înalte. El zice: „Nu pot sa ma ridic înaintea ta, fiindca ma aflu în rânduiala obisnuita a femeilor”. Caci sufletul care se odihneste de multi ani în lucrurile vietii, sade lânga idoli, care pe ei sunt fara forma, dar primesc forme de la mestesugul omenesc. Sau oare nu sunt un lucru fara forma, bogatia si slava si celelalte lucruri ale vietii, care nu au în ele nici un chip statornic si hotarât ci, simulând adevarul printr-o asemanare usor de întocmit, primesc de fiecare data alte si alte schimbari? Forma le dam noi, când prin gânduri omenesti nascocim închipuirea unui folos pe seama lucrurilor, care nu slujesc spre nimic folositor. (Nil Ascetul)27 41

ˇ Caci când largim trebuinta neaparata a trupului într-un lux fara rost, pregatind mâncarea cu nenumarate bunatati, iar hainele felurindu-se spre moleseala si desfatare, pe urma învinuiti de aceasta desertaciune, ca unii ce am urcat în desert la consumuri desfatatoare o trebuinta ce putea fi împlinita cu putine, faurim aparari ca pentru niste lucruri ce eram datori sa le savârsim, ce facem altceva decât ne silim sa dam forma materiilor fara forma? Bine s-a spus apoi despre un astfel de suflet ca „sade”, caci sufletul care s-a învârtosat în asemenea judecati despre cele spuse, s-a lipit de lucrurile de aici, ca de niste idoli, si slujeste de aici înainte obiceiului si nu mai slujeste adevarului; ba nici nu mai poate sa se mai ridice la adevar, ci prin obisnuinte întineaza firea lucrurilor, ca prin necuratia de fiecare luna. Iar prin sedere, Scriptura arata aici lenevirea de la cele bune si iubirea de placeri. Lenevirea, când vorbeste despre: „Cei ce sedeau în întuneric si în umbra mortii, ferecati în saracie si fier”. Caci atât întunericul, cât si lanturile sunt piedica a lucrarii. Iar iubirea de placere, când zice despre cei ce se întorceau cu inima în Egipt si graiau întreolalta: „Ne-am adus aminte de când sedeam lânga caldarile cu carne si mâncam carne pâna ne saturam”. Cu adevarat lânga caldarile cu carne sed cei ce-si aprind dorintele cu o caldura mustoasa si necontenita. Iar maica iubirii de placeri este lacomia pântecelui, caci aceasta naste iubirea de placeri, dar si multe din celelalte patimi. Pentru ca din aceasta, ca dintr-o radacina, puiesc celelalte patimi, cari, înaltându-se pe încetul, ca niste arbori, peste aceea care le-a nascut, îsi împing rautatile pâna la cer. Iubirea de bani, mânia si întristarea sunt puii si mladitele lacomiei pântecelui. Caci lacomul are mai întâi lipsa de bani, pentru a-si satura pofta care arde pururi si care totusi nu poate fi saturata niciodata. Iar fata de cei ce îl împiedica de la agonisirea banilor, trebuie sa-si aprinda mânia. Când însa mânia nu poate ajunge la tinta, din pricina slabiciunii, e urmata neaparat de întristare. De fapt cel ce se târaste pe piept si pe pântece, când are mijloacele care îi împlinesc placerile se târaste pe pântece, iar când e lipsit de acestea se târaste pe piept, unde este mânia. Caci iubitorii de placeri, când sunt lipsiti de ele, se înfurie si se amarasc. (Nil Ascetul)27


ˇ Foarte potrivit s-a adaugat apoi la cuvintele: „pe piept si pe pântece”, cuvântul „vei umbla”. Caci placerea nu stapâneste asupra celor ce stau pe loc si sunt linistiti, ci asupra celor ce sunt mereu în miscare si plini de tulburare. Dar mai mult decât din acestea, pornirea spre desfrâu vine din lacomia pântecelui. Din acest motiv si firea, voind sa arate apropierea acestor patimi, a numit organele de împreunare „cele de sub pântece”, aratând înrudirea lor prin vecinatate. Caci daca slabeste aceasta patima, slabeste din saracirea celei de deasupra, iar daca se aprinde si se întarâta, de acolo îsi primeste puterea. Dar lacomia pântecelui nu numai ca o hraneste si o alapteaza pe aceasta, ci si alunga toate virtutile. Caci stapânind si tinând ea puterea, cad si se nimicesc toate virtutile: înfrânarea, cumpatarea, barbatia, rabdarea si toate celelalte.

ˇ De aceea sfintii au fugit din cetati si au ocolit împreuna vietuire cu cei multi, cunoscând ca împreuna petrecere cu oamenii stricati aduce mai multa paguba decât ciuma. 

De aceea, neluând nimic, au parasit avutiile desarte, fugind de împrastierea adusa de ele.

ˇ Si scurt vorbind, toti sfintii, de care n-a fost vrednica lumea, au parasit-o, ratacind prin pustiuri, prin munti, prin pesteri si prin crapaturile pamântului si umblau în piei de oi si de capre, lipsiti, strâmtorati, necajiti, fugind de naravurile rele ale oamenilor si de faptele smintite care covârsesc orasele, ca nu cumva sa fie dusi de valmasagul tuturor ca de puterea unui puhoi. Se bucurau de petrecerea cu fiarele si socoteau vatamarea de la acestea mai mica decât cea de la oameni. Mai bine zis, au fugit de oameni, ca de niste uneltitori si s-au încrezut în fiare, ca în niste prieteni. Caci acelea nu învata pacatul, iar de virtute se minuneaza si o cinstesc.

ˇ Sa râvnim virtutile sfintilor si, desfacându-ne de poruncile slujirii trupului sa urmarim slobozirea. Pe asinul salbatic, lasat slobod de Ziditor în pustie, care nu aude racnetele mânatorului si-si bate joc de zarva oraselor, chiar daca l-am facut pâna acum sa poarte poveri, înjugându-l la patimile pacatului, sa-l dezlegam de legaturi, oricât s-ar împotrivi cei ce îi sunt stapâni nu prin fire, ci si-au câstigat stapânirea prin obisnuinta. Desigur acestia vor auzi si se vor supune, daca vom arata nu numai cu limba si cu glasul simplu, ci cu toata starea dinauntru a sufletului, „ca Domnul are trebuinta de el”. Si îndata îl vor trimite pe el, ca, dupa ce va fi împodobit cu vesmintele apostolesti, sa se faca purtator al Cuvântului; sau, fiind slobozit sa se întoarca în stravechile imasuri ale Cuvântului, sa caute, dincolo de orice verdeata (ceea ce înseamna a ramânea la frunzisul sau la litera dumnezeiestii Scripturi), ca sa fie calauzit la viata cea necuprinsa, care rodeste la un loc hrana si desfatare multa.

ˇ Sa parasim lucrurile lumesti si sa tindem spre bunurile sufletului. Pâna când vom ramânea la jocurile copilaresti, neprimind cuget barbatesc? Pâna când vom lucra mai fara judecata ca pruncii, neînvatând nici macar de la aceia cum se înainteaza la lucrurile mai înalte? 

Caci aceia, schimbându-se cu vârsta, îsi schimba si aplecarea spre jocuri si parasesc cu usurinta placerea pentru cele materiale. Doar stim ca numai materia copilariei e alcatuita din nuci, biciuri si mingi. Copiii sunt împatimiti de ele numai pâna ce au mintea nedesavârsita si le socotesc lucruri de pret. Dar dupa ce a înaintat cineva cu vârsta si a ajuns barbat, le arunca pe acelea si se apuca de lucruri serioase cu multa sârguinta.

ˇ Sa ne dezbracam deci, rogu-va, de toate, caci vrajmasul ne asteapta la lupta gol. Oare atletii lupta îmbracati? Legea de lupta îi aduce în arena dezbracati. Fie ca e cald, fie ca e frig, asa intra ei acolo, lasând afara vesmintele. Iar daca vreunul dintre ei nu vrea sa se dezbrace, nu primeste nici lupta. Noi însa, care am fagaduit sa luptam si înca cu vrajmasi cu mult mai ageri decât cei ce lupta la aratare, nu numai ca nu ne dezbracam, ci încercam sa luptam luând pe umeri înca si nenumarate alte poveri, dând vrajmasilor multe mânere de care sa ne poata prinde. De aceea zice proverbul catre cel ce gateste pe luptator: „Scoate-i haina, caci a trecut la rând”. Pâna ce era afara de locul de lupta, i se potriveau bine hainele celor care nu lupta, acoperindu-i barbatia luptatoare cu învelisul vesmintelor. Dar odata ce a trecut la lupta „scoate-i haina”. Pentru ca trebuie sa se lupte gol, mai bine zis nu numai gol, ci si uns. Caci prin dezbracare luptatorul nu mai are de ce sa fie prind de catre potrivnic; iar prin ungerea cu untdelemn, chiar daca ar fi prins vreodata, i-ar aluneca din mâini. Untdelemnul îl scapa din prinsoare. De aceea potrivnicii cauta sa arunce cu tarâna unul în celalalt, ca, înasprind prin praf alunecusul undelemnului, sa se poata face usor de apucat la prinsoare. Ceea ce este praful acolo, aceea sunt lucrurile pamântesti în lupta noastra; si ceea ce este acolo untdelemnul, aceea este aici lipsa de griji. Si precum acolo cel uns se desface cu usurinta din prinsoare, dar daca ar lua pe el praf, cu anevoie ar scapa din mâna protivnicului, tot asa aici, cel ce nu se îngrijeste de nimic, anevoie poate fi prins de diavolul, daca e plin de griji si îsi înaspreste lunecusul lipsei de griji a mintii prin praful grijilor, cu anevoie va scapa din mâna aceluia. (Nil Ascetul)41

ˇ Ţine de sufletul desavârsit sa fie lipsit de griji, si de cel necredincios sa se chinuiasca cu ele.

 Caci despre sufletul desavârsit s-a spus ca este „un crin în mijlocul maracinilor”. Aceasta îl arata vietuind fara griji între cei apasati de multe griji. Caci crinul si în Evanghelie este icoana sufletului fara griji. El nu se osteneste, zice, nici nu toarce, si e îmbracat într-o slava mai mare ca a lui Solomon. 

Iar despre cei ce au multa grija pentru cele trupesti se zice: „Toata viata necredinciosului e înecata în grija”. Si de fapt e cu adevarat neevlavios lucru sa întindem cât tine viata grija pentru cele trupesti si sa nu aratam nici o sârguinta pentru cele viitoare; sa cheltuim toata vremea pentru trup, desi nu are trebuinta de multa osteneala, iar sufletului, care are atâta putinta de crestere încât nu-i ajunge toata viata pentru desavârsirea lui, sau sa nu-i închinam nici macar o vreme cât de scurta sau, daca ni se pare ca-i închinam putina, sa o facem aceasta fara vlaga si cu nepasare, amagiti de suprafata lucrurilor vazute. În felul acesta noi patimim ceea ce patimesc cei prinsi, ca printr-o undita, de cele mai urâte dintre femeile stricate care, în lipsa frumusetii adevarate, nascocesc una mincinoasa, ca o momeala pentru privitori, îndreptând prin tot felul de fainuri urâtenia lor. Caci odata ce am fost biruiti de desertaciunea lucrurilor de aici, nu mai putem vedea urâciunea materiei, fiind înselati de patima. (Nil Ascetul)22


ˇ Caci cei ce au trecut odata hotarele trebuintei firesti si încep sa înainteze în viata materiala, voiesc sa adauge la pâine ceva dulce pe deasupra, iar la apa, vinul care se face de aici înainte trebuincios, iar din acesta pe cel mai de pret. Ei nu mai vreau sa se multumeasca cu vesmintele de trebuinta, ci mai întâi îsi cumpara lâna de cea mai frumoasa, alegând însasi floarea lânii, apoi trec de la aceasta la stofele amestecate din in si lâna, pe urma umbla dupa haine de matase, la început dupa cele simple, apoi dupa cele împestritate cu razboaie, cu fiare si cu istorii de tot felul, îsi aduna apoi vase de argint si de aur, care slujesc nu numai la mese, ci si dobitoacelor, si le aseaza pe multe policioare. Ce sa mai spunem despre ambitia lor atât de desarta, pe care o întind pâna la cele mai necinstite trebuinte, neprimind sa li se faca nici macar de necinste din alta materie, ci vrând sa le faca argintul si aceasta slujba? Caci asa este placerea. Se întinde pe sine pâna la cele mai de pe urma si cinsteste lucrurile necinstite prin stralucirea materiei. Dar a cauta acest prisos e un lucru potrivnic firii. (Nil Ascetul)41

ˇ Caci vietuirea potrivit cu firea ne-a fost rânduita aceeasi noua si dobitoacelor, de catre Facator. „Iata v-am dat voua, zice Dumnezeu catre oameni, toata iarba câmpului, ca sa fie voua si dobitoacelor spre mâncare”. Primind deci împreuna cu necuvântatoarele o hrana de obste, dar stricând-o prin nascocirile noastre într-una mai desfatatoare, cum nu vom fi socotiti, cu drept cuvânt, mai necuvântatori decât acelea, daca dobitoacele ramân între hotarele firii, neclintind nimic din cele rânduite de Dumnezeu, iar noi, oamenii cinstiti, cu ratiune, am iesit cu totul din vechea rânduiala?

 Caci care sunt fripturile dobitoacelor, care sunt nenumaratele mestesuguri ale placintarilor si bucatarilor, care stârnesc placerile ticalosului de pântece? Oare nu iubesc acelea vechea simplitate, mâncând iarba si îndestulându-se cu ce se nimereste si folosindu-se de apa râurilor, dar si de aceasta destul de rar? De aceea le sunt putine si placerile de sub pântece, pentru ca nu-si aprind dorintele cu nici o mâncare grasa, încât nici nu stiu totdeauna de deosebirea între barbatus si femeiusca. 

Caci un singur timp al anului le stârneste aceasta simtire, când legea firii le-a rânduit împreunarea pentru însamântarea aceleiasi specii, spre pastrarea neamului; în cealalta vreme asa de mult se înstraineaza, încât uita cu totul de o astfel de dorinta. Dar oamenilor, pofta nesaturata dupa placerile desfrânate, odraslita din belsugul si felurimea mâncarilor, le-a semanat dorinte furioase, neîngaduindu-le patima sa se linisteasca în nici o vreme. (Nil Ascetul)4 34 41

ˇ Daca L-a chemat si pe Domnul însusi, zicându-i: „Toate ti le voi da tie, de vei cadea si Te vei închina mie”, si daca a încercat sa amageasca prin lucruri ce par stralucitoare si pe Cel ce n-are trebuinta de ele, cum nu-si va închipui ca poate sa amageasca pe oamenii usor de prins, care sunt asa de aplecati spre lucrurile sensibile? (Nil Ascetul)41

ˇ Întreaga pofta a cinstitorului de Dumnezeu trebuie sa se îndrepte spre ceea ce doreste, încât sa nu se mai gaseasca vreme ca patimile sale sa faureasca gânduri de ura fata de oameni. Pentru ca daca fiecare patima, când se misca spre ceea ce o stapâneste tine gândul înlantuit, de ce n-ar tinea si râvna virtutii cugetarea sloboda de celelalte patimi. Caci sa ne gândim cu ce sentiment priveste cel ce se mânie la lucrurile dinafara, luptându-se în minte cu fata celui ce l-a întristat? 

Si cu ce sentiment le priveste iubitorul de bani, când, rapit de naluciri, se uita la avutiile materiale? Iar desfrânatul adeseori, chiar aflându-se între mai multi, îsi închide simturile si, luând în el fata dorita, vorbeste cu ea, uitând de cei de fata si sade ca un stâlp fara de glas, nestiind nimic de cele ce se petrec înaintea ochilor, sau se graiesc în jurul lui ci, întors spre cele dinauntru, este predat întreg nalucirii sale. Pe un astfel de suflet îl numeste poate Scriptura femeie ce sade din pricina rânduielii, caci sezând departe de simturi, îsi aduna în sine lucrarea lui, nemaiprimind nimic din cele de afara, pentru nalucirea rusinoasa care-l stapâneste. 

Daca acestea stapânesc astfel gândul din pricina patimii, facând simturile sa-si înceteze lucrarea, cu cât mai vârtos nu va face dragostea de întelepciunea mintea sa se lepede de lucrurile sensibile si de lucrarea simturilor, rapind-o în vazduh si ocupând-o cu vederea celor inteligibile!

Caci precum în cele ce s-a taiat sau s-a ars nu poate intra alt gând afara de cel al suferintei care îl stapâneste din pricina durerii, tot asa nici cel ce se gândeste la ceva cu patima nu poate sa se cugete la altceva, decât la patima care-i stapâneste mintea si care îi patrunde tot gândul cu licoarea ei. Fiindca placerea nu primeste alaturi de ea durere, nici bucuria întristare, si nici veselia suparare. Patimile protivnice nu se împletesc întreolalta si nu se împreuna niciodata, nici nu se învoiesc la o întovarasire prieteneasca, din pricina înstrainarii si vrajmasiei lor neîmpacate le la fire. 

Drept aceea, sa nu se tulbure curatenia virtutii cu gândurile lucrurilor lumesti, nici limpezimea contemplatiei sa nu se întunece cu grijile trupesti, cu chipul filozofiei adevarate, aratându-si luminata sa frumusete, sa nu mai fie hulit de gurile îndraznete, nici sa se mai faca lucru de râs din pricina neiscusintei celor ce-l desemneaza. (Nil Ascetul)23 28

sursa http://www.crestinortodox.ro

Semnele harului 

(Cuviosul Maxim Cavsocalivitul )

Sunt multe viziuni care sunt amagiri, dar altele sunt semnele amagirii si altele ale harului. Astfel, duhul amagirii, când se apropie de om, îi zapaceste mintea si o salbaticeste; îi face inima aspra si o întuneca; îi pricinuieste frica, temere si mândrie; îi înaspreste ochii, îi tulbura creierul, îi înfioara tot trupul; îi isca prin nalucire, în fata ochilor o lumina care nu straluceste si nu e curata, ci rosie; îi scoate mintea din frâu si o îndraceste; îl misca sa spuna cu gura cuvinte necuviincioase si hulitoare. Si cel ce vede acest duh al amagirii de multe ori, se mânie si se umple de furie. El nu cunoaste deloc smerenia nici plânsul si lacrima adevarata, ci totdeauna se lauda cu bunatatile lui; este plin de slava desarta si fara înfrânare si temere de Dumnezeu si totdeauna este stapânit de patimi. Iar la urma de tot îsi iese cu totul din minti si vine la pierzania deplina. Fie ca Domnul sa ne izbaveasca de aceasta amagire.

Semnele harului sunt acestea: când vine la om harul Preasfântului Duh, îi aduna mintea si-l face sa fie cu luare aminte si smerit, îi aduce aminte de moarte, de pacatele lui, de judecata viitoare si de osânda vesnica; îi face sufletul de se frânge usor, de plânge si se tânguieste; îi face ochii linistiti si plini de lacrimi. Si cu cât se apropie mai mult de suflet, cu atât îl mângâie mai tare prin sfintele patimi ale domnului nostru Iisus Hristos si prin nemarginita Lui iubire de oameni si-ii prilejuieste mintii vederi înalte si adevarate:

ˇ               Cu privire la puterea cea necuprinsa a lui Dumnezeu, care cu un singur cuvânt le-a adus pe toate din nefiinta la fiinta;

ˇ               Cu privire la puterea nemarginita, care singura cârmuieste si are grija de toate;

ˇ               Cu privire la necuprinsul Sfintei Treimi si la noianul de nestrabatut al fiintei dumnezeiesti si la celelalte.

Atunci mintea omului parca este rapita de acea lumina si luminata de lumina cunostintei dumnezeiesti. Inima i se face senina si blânda si da la iveala roadele Sfântului Duh: bucuria, pacea, îndelunga rabdare, bunatatea, compatimirea, iubirea, smerenia si celelalte. Sufletul lui primeste astfel o bucurie de negrait.

                         Calugaria

Călugăria este: dor nestins şi ceresc de a te uni cu Dumnezeu, iubire feciorelnică de Hristos, vocaţie de Mireasă a Mirelui nemuritor, căutare a liniştirii şi rugăciunii, dorinţă de a fugi de lume cu tot ce înseamnă ea, pocăinţă până la moarte, ascultare necondiţionată de stareţă şi de părintele duhovnicesc, sărăcie de bună voie şi nevoinţă a trupului, rugăciune neîncetată şi pravilă respectată cu sfinţenie, feciorie a trupului până la moarte.

Călugăria nu este: un refugiu în calea deziluziilor, o reţetă pentru îndrăgostiţii iremediabil sau înşelaţii în dragoste, nu e o cale a comodităţii sau a lipsei de implicare socială sau familială, un apanaj al lenei sau un eufemism al ignoranţei. 

În al doilea rând, trebuie să vorbiţi cu părintele duhovnicesc, el vă cunoaşte mai bine şi vă va spune ce este mai bine.
Al treilea lucru, dacă cele două au avut rezultat favorabil: căutarea unei mănăstiri în apropiere, sau mai departe, mergeţi acolo, vorbiţi cu stareţa, ea vă va spune care sunt condiţiile de intrare în monahism. Trebuie să ştiţi că trei ani veţi fi sora de mănăstire, timp în care vă puteţi răzgândi cu privire la monahism.
Dacă iubiţi copiii, plăcerile, posesiunile, sunteţi încăpăţânată, doriţi libertate, atunci se prea poate să nu fiţi de călugărie. 

Dacă iubiţi tăcerea, rugăciunea multă, singurătatea cu Dumnezeu, fecioria, munca, meditaţia la moarte, atunci dimpotrivă, sunteţi făcută pentru călugărie.

Doamne milueşte. Succes.
Pr. Ioan Valentin Istrati

Pentru calea călugăriei, trebuie, prin urmare, „sănătate deplină și maturitate de minte”. 

Viața duhovnicească nu se deschide decât în sufletul care are curajul umilinței. „Înjosirea în fața lui Dumnezeu, disprețul de sine și lepădarea voinței proprii, iată cele trei arme ale sufletului”

 (Avva Pimen)

Viata monahala sau calugaria reprezinta o provocare pentru unii, un chin sau ceva plictisitor pentru altii, insa pentru cei care aleg sa o imbratiseze reprezinta singura cale demna de urmat.
Pentru a afla care sunt conditiile ce trebuie indeplinite pentru a accede la viata monahala, atat in cazul femeilor, cat si in cazul barbatilor, am stat de vorba cu cei din manastiri si am aflat ca fiecare persoana care vrea sa imbratiseze calugaria trebuie sa treaca printr-o perioada de proba.

"Te duci intr-o manastire si stai acolo doi-trei ani, iar daca poti sa traiesti, ramai in continuare, iar daca nu, nu ramai. Sa stea acasa, daca nu e sigur daca se calugareste sau nu. Aici nu prea incape daca stiu sau nu stiu. Daca nu stiu, stau acasa. Daca ai convingerea interioara ca esti facut pentru viata monahala, te duci acolo cu capul inainte. Nu te mai uiti nici in stanga, nici in dreapta, nici la ce zic parintii, nici daca te da la politie, daca face scandal, daca te da in ziar. Nu te mai preocupa chestiile astea.

Cine doreste sa vada daca este facut pentru viata de manastire, exact cum este logodna intre doi tineri, daca vrei sa vezi daca poti trai intr-o manastire, te duci sa vezi daca poti trai acolo. La maici, de exemplu, unele asteapta si zece ani pana sa depuna voturile monahale", ne-a spus unul din fratii calugari de la Manastirea Putna.

- Parinte, multi tineri sunt chinuiti de intrebari in legatura cu drumul pe care il au de ales si de multe ori consulta diferiti duhovnici, care le explica faptul ca importanta este apropierea de Dumnezeu, privitor la calugarie sau casatorie. Ei le recomanda rugaciunea, zicand: lasa sa se faca voia lui Dumnezeu.

 Deci, am putea deduce ca exista o voie a lui Dumnezeu ca unii, casatorindu-se, sa faca copii, iar altii sa se faca monahi?
- Da, s-ar putea sa fie, pentru ca Dumnezeu are nevoie si de oameni casatoriti, are nevoie si de oameni dezlipiti de lumea aceasta. 

Important este sa-ti gasesti tu locul, sa simti tu ce vrea Dumnezeu cu tine. In momentul in care te-ai hotarat pentru o cale, sa nu mai consideri ca mai exista pentru tine si o alta cale, iar calea pe care ti-o alegi, sa o alegi cu entuziasmul cuvenit, adica sa nu te casatoresti cu probabilitate, nici sa te faci calugar cu probabilitate, ci sa fii sigur ca asta este calea si atunci nu se mai discuta posibilitatea unei alte cai sau ca Dumnezeu ar fi avut un alt plan pentru tine. Noi nu stim sigur ce vrea Dumnezeu cu noi, dar stim ce putem face noi intr-o conditie sau alta.

Parintele Teofil Paraianu - Despre casatorie si calugarie
sursa http://www.crestinortodox.ro

Invierea lui Lazar 

Din Evanghelii aflam ca Lazar era fratele Martei si al Mariei si locuia in Betania. Aceasta localitate se afla in Tara Sfanta si este asezata pe una din culmile pietroase din sud-estul Muntelui Maslinilor.

In zilele care au premers Patimii Sale, Hristos se afla dincolo de Iordan, in Pereea, intr-un tinut pustiu. Aici va primi vestea ca Lazar era grav bolnav si ca este asteptat sa-l vindece. Evangheliile nu mentioneaza ce boala avea, insa, fara indoiala era o boala fara vindecare. Hristos nu pleaca spre Lazar, decat dupa doua zile de la aflarea acestei vesti. Ajunge in Betania, impreuna cu ucenicii Sai, in cea de-a patra zi de la moartea lui Lazar.

La intrarea in sat este intampinat de Marta cu urmatoarele cuvinte: "Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit". Hristos ii raspunde: "Eu sunt invierea si viata!", adica El este Cel care a adus de la nefiinta la fiinta toate si Cel care are putere sa biruiasca moartea.

La intrebarea lui Hristos: "Unde l-ati pus?", cei din jur au raspuns: "Doamne, vino si vezi". In cartea de cult (Triod) se spune: "Ca un muritor ai intrebat, iar ca un Dumnezeu ai inviat". Lucrarile omenesti se impletesc cu cele dumnezeiesti. Toate actiunile savarsite de Hristos fiind teandrice, fiecare din ele poarta poarta pecetea ambelor firi, desi uneori precumpaneste elementul omenesc si alteori cel divin.

Sunt persoane care sustin ca Fiul nu este de o fiinta cu Tatal. Invoca faptul ca Hristos a dat dovada de nestiinta, de vreme ce a intrebat "Unde l-ati pus". Ori Dumnezeu este atotstiutor. Ca sa nu cadem si noi in eroare, Sfantul Ioan Gura de Aur ne spune ca daca numim nestiinta aceasta intrebare a lui Iisus, atunci trebuie sa numim nestiinta si intrebarea Tatalui din rai: "Adame unde esti?" sau pe cea adresata lui Cain: "Unde este Abel fratele tau?". Dar nici Tatal, dupa Vechiul Testament, n-a fost nestiutor, nici Fiul, dupa Noul Testament, nu este.

Invierea lui Lazar simbol al invierii de obste

Potrivit Sfintelor Evanghelii, Hristos va plange in fata mormantului lui Lazar. El va lacrima din mila pentru toata firea omeneasca, nu doar pentru Lazar, ci pentru intreaga fire omeneasca intrata in stricaciune. Va cere sa fie data la o parte piatra de la usa mormantului, ii va multumi Tatalui pentru minunea ce avea sa se intample si apoi il va chema pe Lazar afara. Acesta iese din mormant asa cum fusese ingropat: infasurat in giulgiu si cu mahrama pe fata.

Strigarea lui Hristos, cand il cheama pe Lazar din mormant, este vazuta ca un chip al chemarii din pamant a tuturor mortilor la invierea de obste, care va fi o chemare a tuturor la judecata finala. Parintele Dumitru Staniloae afirma ca un astfel de cuvant sau o astfel de putere trebuie sa fi folosit Dumnezeu Cuvantul si la crearea lumii. Dar atunci le-a creat pe toate pe rand, pe cand la invierea de obste va chema trupurile tuturor deodata la o noua viata. Trebuie observat ca in cazul lui Lazar biruinta asupra mortii nu a fost definitiva, deoarece la el a avut loc o reinsufletire a trupului sau pamantesc. Numai in Hristos moartea va fi pe deplin invinsa.

Invierea lui Lazar si Taina Pocaintei

Lazar s-a imbolnavit, a murit, dar a inviat pentru ca era prieten al lui Hristos. Deci, nimeni nu trebuie sa-si piarda nadejdea, chiar daca se afla in raul extrem. In ceea ce s-a intamplat cu Lazar, prin dezlegare, aflam ceea ce se implineste cu fiecare dintre noi cand este scapat din moartea sufleteasca. Prin pocainta omul devine viu. Dar aceasta nu ajunge, este nevoie si de dezlegarea pe care o da preotul, dupa cum a fost nevoie ca si Lazar sa fie dezlegat de Apostoli la porunca Mantuitorului.

Lazar episcop al Ciprului

Dupa omorarea arhidiaconului Stefan, Lazar impreuna cu surorile lui, au mers in insula Cipru. Era si el cautat pentru a fi omorat. Cand Pavel si Barnaba, aflati in prima lor calatorie misionara, au poposit in Cipru, l-au intalnit acolo si l-au hirotonit episcop al Ciprului. Traditia spune ca, dupa ce a fost inviat de Hristos, a mai trait 30 de ani, apoi a murit.

A fost ingropat in localitatea Larnaca din Cipru. Peste mormantul lui s-a zidit o bisericuta. Pe la 890, imparatul Leon Inteleptul a mutat moastele la Constantinopol. In schimbul sfintelor moaste, a oferit bani si mesteri care au ridicat, in Larnaca, biserica "Sfantului Lazar", care se vede si astazi. In 1204, cand cruciatii au cucerit Constantinopolul, au dus in Occident moastele lui Lazar. Pastrate initial in Marsilia, au fost purtate apoi in alte locuri, incat astazi s-a pierdut urma lor. In anul 1972, in timpul lucrarilor de restaurare a bisericii "Sfantul Lazar" din Larnaca, s-a descoperit sub altar un sicriu din marmura cu un fragment din moastele sfantului. Pe sicriu scrie: "Lazar cel de a patra zi, prietenul lui Hristos".

La fiecare pomenire a celor adormiti, Sfantul Lazar este chemat sa se roage pentru ei: "...pentru rugaciunile sfantului si dreptului Lazar cel inviat a patra zi din morti..."

Sa ne identificam cu Lazar

Parintele Alexander Schmemann ne atrage atentia ca toata saptamana a sasea a Postului Mare ne invita sa devenim martorii celor intamplate cu Lazar si sa ne identificam cu el. Astfel, luni ni se spune: "Astazi, umbland Hristos pe langa Iordan, I S-a aratat boala lui Lazar...", marti: "Ieri si astazi a fost boala lui Lazar...", miercuri: "Astazi, Lazar, murind, este ingropat si il jelesc surorile...", joi: "Doua zile are astazi Lazar cel mort", iar vineri: "Maine, Domnul vine sa ridice pe fratele cel mort al Martei si al Mariei".

Dureros pentru noi este ca ne-am obisnuit cu moartea, atat de mult incat am ajuns sa o consideram fireasca. Nu mai suntem constienti de faptul ca omul nu a fost creat sa moara, ca moartea a fost inghitita de biruinta (1Cor. 15, 50-54). Invierea lui Lazar este invitatia sau chemarea de a iesi din moarte si a intra in Viata.
Adrian Cocosila

Acatistul Sfantului Mare Mucenic Gheorge, purtatorul de biruinta (23 aprilie )

Condac 1:

Multnevoitorului al lui Hristos Ma­re­lui Mucenic Gheorghe, acum toți din su­flet să-i cântăm, lăudându-l pe el în sfințitele locașuri, ca pe un preastrălucit mare soare al mu­cenicilor; și ca unui apărător al credincioșilor și ajutător, cu credință să-i cân­tăm: Bucură-te, purtă­torule de biruință, mare mucenice Gheorghe!

Icos 1:

Înger întru nevoință cu adevărat te-ai ară­tat, purtătorule de biruință al lui Hris­­tos Gheorghe; că materialnic și cu trup fiind, vite­jește pentru credință ca un nema­terialnic și fără de trup te-ai nevoit; pentru aceasta zicem ție unele ca acestea:
Bucură-te, că te-ai arătat fire mai presus de fire;
Bucură-te, că te-ai arătat materie mai presus de materie;
Bucură-te, tânărule, veselule și prea­fru­mosule;
Bucură-te, începătorule de nevoință al lui Hris­tos preaalesule;
Bucură-te, înger întrupat, care covârșești pe cei muritori;
Bucură-te, lumescule om, mai presus de lume cu mintea;
Bucură-te, că întru nevoință în chipul soa­relui te-ai arătat;
Bucură-te, că, după fel, ca un înger te-ai în­fă­țișat;
Bucură-te, adevărata lucrare a darului;
Bucură-te, curată nelucrare a firii;
Bucură-te, prin care credința s-a înălțat;
Bucură-te, prin care rătăcirea s-a stricat;
Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­cenice Gheorghe!

Condac 2:

Vederile minții avându-le curățite, ai ales mai mult a pătimi pentru Zi­di­torul și îm­preună a muri cu El, decât a trăi și a avea câștigare vremelnică; pentru că ai dorit a te în­cununa cu cununa mucenicilor și a cânta Dom­nului: Aliluia!

Icos 2:

Gheorghe, de trei ori fericite, plugar al cin­stirii de Dumnezeu te-ai arătat după numire; iar necinstirii dezrădăcinător, toată înșe­lăciunea idolilor din rădăcină smul­­gând-o. Pen­tru aceasta, vrednic ești a auzi de la toți acestea:
Bucură-te, semănătorul copacilor dreptei credințe;
Bucură-te, tăietorul neghinelor înșelăciunii;
Bucură-te, că ai smuls spinii idolilor;
Bucură-te, că ai semănat holda credinței;
Bucură-te, că pomi cu veselitoare roade ai adus lui Hristos;
Bucură-te, că pe mulți ai adus mântuiți lui Dumnezeu;
Bucură-te, purtătorule de grijă al sadurilor slu­­jirii Treimii;
Bucură-te, tăietorul rădăcinilor credinței păgâne;
Bucură-te, cel ce ai arat pământul cel ne­roditor;
Bucură-te, cel ce l-ai arătat lui Dumnezeu roditor;
Bucură-te, prin care nedumnezeirea s-a pierdut;
Bucură-te, prin care cunoștința de Dum­nezeu a răsărit;
Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­cenice Gheorghe!

Condac 3:

Din înălțime putere primind, te-ai ară­tat vi­teaz oștean, nevoitorule, al ne­stri­ca­tului Împărat Iisus, de stricăciosul îm­părat nete­mân­du-te, ci, de Dumnezeu luminat fiind, Domnului cânți așa: Aliluia!

Icos 3:

Având, o, purtătorule de biruință, ca o mare pavăză credința lui Hristos în ini­mă, ca un leu râvnind, în mijlocul ne­vo­inței bărbătește ai stat cu îndrăzneață cu­ge­tare. Pentru aceasta te binecuvântăm, zicând:
Bucură-te, începătorule de toată biruința al lui Dumnezeu;
Bucură-te, voievodule al lui Hristos;
Bucură-te, luptătorule nebiruit al credinței;
Bucură-te, de biruință purtătorule, mare ne­voi­torule al Duhului;
Bucură-te, prea tare David, care ai omorât pe Goliat;
Bucură-te, prea viteazule Samson, care ai bi­ruit pe cei de alt neam;
Bucură-te, al dreptei credințe în lupte bi­ruitorule;
Bucură-te, al relei credințe puternic cio­pli­torule;
Bucură-te, că ești îmbogățit cu inimă de fier;
Bucură-te, că te lauzi cu piept de diamant;
Bucură-te, viteazul Crucii cel biruitor;
Bucură-te, uriașul credincioșilor cel de cu­nună purtător;
Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­cenice Gheorghe!

Condac 4:

Ziditorului cu râvnă râvnind, ca Ilie de demult, de sineți chemat, întru ne­vo­ințe ai intrat; că n-ai suferit a unge capul tău, sfinte, cu untdelemnul păcătoșilor. Pentru aceea, vred­nicia de voievod ai aruncat-o lor, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 4:

Ale slujitorilor de idoli defăimătoare po­runci cele scrise împotriva crești­ni­lor și a lui Hristos auzindu-le, purtătorule de lupte, cu sufletul te-ai rănit ca un următor al lui Hristos; pentru aceea lumea și trupul dis­prețuind, auzi acestea:
Bucură-te, că pe stricăcioasa bogăție ai urât;
Bucură-te, că pe aceasta săracilor ai îm­părțit-o;
Bucură-te, împotriva îndulcirilor pă­mân­­­tești, războitorule;
Bucură-te, decât bunătățile cele mate­rial­nice mai înaltule;
Bucură-te, că pe toată lumea cu pi­cioarele ai călcat-o;
Bucură-te, că mărirea cea trecătoare ai disprețuit-o;
Bucură-te, că floarea tinereții cu ve­derea ai trecut-o;
Bucură-te, că de frumusețea trupului nu te-ai milostivit;
Bucură-te, că viața întru nimic nu ți-ai cruțat;
Bucură-te, al trupului vrăjmaș neîmpăcat;
Bucură-te, că ai avut neîmpătimirea de către toate;
Bucură-te, că ai luat biruința peste pa­timile tale;
Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­­cenice Gheorghe!

Condac 5:

Dumnezeiască iubire ai avut în inima ta, mucenice, și foc al dragostei celei către Hristos; de care înfierbântându-ți-se min­­­tea, în­dumnezeit cu totul și înfocat te-ai făcut; și pe toate acestea de față ca un vis le-ai socotit, cân­tând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 5:

Către închinătorul de idoli, Dioclețian, zicea nevoitorul Gheorghe: Pentru ce în­târzii, judecătorule, și nu-mi gătești în grăbă toate chinurile? Căci pe toate sunt gata a le primi pentru Ziditorul meu! De aceea auzi:
Bucură-te, nemăsurată iubire către Dum­nezeu;
Bucură-te, înfocată dorință către Hristos;
Bucură-te, foc nestins al dragostei celei dum­nezeiești;
Bucură-te, iubirea cea neîncetată a Stă­pânului;
Bucură-te, că pe toate le-ai dat și pe Hristos L-ai cumpărat;
Bucură-te, că, pentru Dumnezeu, pe toate cele dureroase desfătări le-ai socotit;
Bucură-te, că prin dor dorul trupului ai biruit;
Bucură-te, că văpaia prin văpaie ai stins-o;
Bucură-te, primitorul bunei desfătări;
Bucură-te, cel ce duhovnicește iubeai și îm­preună asemenea erai iubit;
Bucură-te, cel ce de sineți cu totul te-ai în­străinat;
Bucură-te, că de Hristos cu totul te-ai apropiat;
Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­­­cenice Gheorghe!

Condac 6:

Cu totul s-a spăimântat tiranul de prea­mi­nu­nata vitejie a ta, mucenice Gheorghe, și de cuvintele tale detunându-se, pește uimit și fără de glas s-a făcut, căci nu avea ce să zică, nici nu știa să cânte Domnului: Aliluia!

Icos 6:

Luminat, o, mucenice, în auzul tuturor în mijlocul luptei ai strigat: Unul este Dumnezeu-Treimea: Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt, și Hristos este Dumnezeu; pentru aceea te bine­­cuvântăm pe tine, zicând:
Bucură-te, strălucite al Treimii propo­vă­­dui­torule;
Bucură-te, al credinței vesel trâmbițătorule;
Bucură-te, privighetoare cu dulce glas și mult versuitoare;
Bucură-te, rândunea cântătoare și răsunătoare;
Bucură-te, buze în cer tunătoare ale Dum­nezeirii lui Hristos;
Bucură-te, limbă de miere curgătoare a ico­nomiei lui Hristos;
Bucură-te, al cuvântării de Dumnezeu pro­povăduitorule;
Bucură-te, mărturisitor, împodobitor al credinței;
Bucură-te, a Părintelui sirenă strigătoare;
Bucură-te, psaltire a Duhului bine răsunătoare;
Bucură-te, prin care adevărul s-a arătat;
Bucură-te, prin care minciuna s-a înfruntat;
Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­­cenice Gheorghe!

Condac 7:

Mari, după tot chipul, sunt felurile chi­­nu­rilor pe care le-ai suferit, muce­nice; căci, numai cugetând cineva la ele, i se frânge chiar inima. Dar tu pe acestea le-ai su­ferit, cu bucurie cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 7:

Tânăr cu vârsta, dar bătrân cu mintea te-ai arătat, o, Mucenice Gheorghe; pen­tru aceea și chinurile cu bărbăție, ca și cum altul le-ar fi pătimit, le-ai suferit cu vitează cu­getare; de aceea cântăm ție unele ca acestea:
Bucură-te, că pântecele cu ascuțișul suliței ți-a fost împuns;
Bucură-te, că trupul cu vine de bou ți-a fost lovit;
Bucură-te, că peste gură cu multe toiege ai fost bătut;
Bucură-te, că mâinile cu lanțuri ți s-au legat;
Bucură-te, că pe roata cea cu ascuțișuri ai fost tras;
Bucură-te, că pieptul tău cu pietre a fost strivit;
Bucură-te, că încălțăminte înroșită în foc ai purtat;
Bucură-te, că în groapa cu var trei zile ai petrecut;
Bucură-te, că înveninătoare băuturi ai băut;
Bucură-te, că adeseori în temniță ai locuit;
Bucură-te, că ai fost pus în sulițe prea ascuțite;
Bucură-te, că ai luat sfârșitul prin sabie;
Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­cenice Gheorghe!

Condac 8:

Cu totul străine și preamărite sunt toate mi­nunile câte le-ai făcut, Mucenice Gheor­ghe, în luptele tale, și, după suferințe nenu­mă­rate, cu bărbăție mare și cu putere, dând laudă lui Dum­nezeu, ai cântat: Aliluia!

Icos 8:

Purtătorule de chinuri, având în pieptul tău întreg pe Hristos, Cel ce este minu­nat între sfinți, prin Acesta lucrai minunile cele înfricoșătoare și mai presus de minte; de care noi, înspăimântându-ne, cu mirare zicem:
Bucură-te, cel ce vârfurile sulițelor ai ne­socotit;
Bucură-te, cel ce chinul roții l-ai biruit;
Bucură-te, că te-ai arătat mai tare decât varul;
Bucură-te, că ai învins puterea veninului;
Bucură-te, că pe un mort de demult din mor­mânt l-ai ridicat;
Bucură-te, că pe boul lui Glicherie l-ai înviat;
Bucură-te, cel ce ai izbăvit un copil din Bulgaria;
Bucură-te, cel ce ai scăpat un copil din Creta;
Bucură-te, prin care copilul a biruit;
Bucură-te, de care neguțătorii s-au oprit;
Bucură-te, că stâlpul văduvei l-ai primit;
Bucură-te, că pe zeii elinilor i-ai surpat;
Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­cenice Gheorghe!

Condac 9:

Pe tine toată firea îngerilor văzându-te stând în mijlocul luptei, tânăr și puternic prin Hristos, singur luptându-te, plesnind cu mâinile te lăuda; și bucurându-se, pe Domnul slăvea, cântând: Aliluia!

Icos 9:

Mărturisitor al dogmelor credinței fiind, de trei ori fericite, și minuni multe să­vârșind, pe tine văzându-te popoarele pe pă­mânt, către credința dumnezeiască a lui Hris­­tos se în­demnau, și se bucurau cu duhul, zi­când ție unele ca acestea:
Bucură-te, priveliștea îngerilor;
Bucură-te, privirea oamenilor;
Bucură-te, îndulcirea puterilor cerești;
Bucură-te, veselia oamenilor pământești;
Bucură-te, că te-ai făcut mărire cerului și pă­mântului;
Bucură-te, că bucurie ai adus îngerilor și oa­menilor;
Bucură-te, desfătare frumoasă a lumii celei de sus;
Bucură-te, laudă dumnezeiască a lumii celei de jos;
Bucură-te, dulce strălucire a minților;
Bucură-te, dulce înfrumusețare a sufletelor;
Bucură-te, prin care Biserica se veselește;
Bucură-te, prin care toată lumea dănțuiește;
Bucură-te, purtătorile de biruință, Mare Mu­­cenice Gheorghe!

Condac 10:

Ceata demonilor, văzându-te pe tine, mu­cenice, că i-ai biruit pe ei prin luptă, căderea lor cu suspin amar o plângeau și acestea ziceau: Cum purtătorul de trup pe cei fără de trup i-a biruit și lui Dumnezeu cântă: Aliluia!

Icos 10:

Toiag de biruință mare și atotputernic ai ridicat asupra amăgirii elinilor; pentru aceasta și purtător de biruință te numești, Mucenice Gheorghe, de care noi, minu­nân­du-ne spre laudă zicem ție unele ca acestea:
Bucură-te, pierzătorul demonilor;
Bucură-te, surpătorul elinilor;
Bucură-te, cel ce ai sfărâmat pe idolii cei ne­însuflețiți;
Bucură-te, cel ce ai vădit meșteșugirile lor;
Bucură-te, că stăpâniri și începătorii ai în­fruntat;
Bucură-te, căci cu vărsarea sângelui tău pe Leviatan l-ai înecat;
Bucură-te, cel ce focul amăgirii l-ai stins;
Bucură-te, cel ce lățirea politeismului ai stins;
Bucură-te, înfricoșătorule arzător al capiștilor;
Bucură-te, prea puternicule sfărâmător al idolilor;
Bucură-te, prin care satana suspină;
Bucură-te, prin care păgânismul oftează;
Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­­cenice Gheorghe!

Condac 11:

Cetele tuturor sfinților întâmpinau, o, mu­cenice, sfânt sufletul tău, când se suia la ceruri, și cu îngerii cântare de biruință lui Dum­nezeu strigau, întru bucurie cântând împreună: Aliluia!

Icos 11:

Lumina cea neapusă a Preasfintei Treimi o vezi nemijlocit, o, Gheorghe Muce­nice, și te bucuri acum de bucuria cea adevărată, ne­sfârșită și negrăită, pentru chinurile ce le-ai su­ferit; pentru aceasta zicem ție:
Bucură-te, că te desfătezi în viața cea fără de moarte;
Bucură-te, că te împărtășești de Lumina cea negrăită;
Bucură-te, vorbitorule de nematerialnicii îngeri;
Bucură-te, cu toți sfinții împreună-pe­tre­că­to­rule;
Bucură-te, că împreună cu Hristos, Cel ce a pătimit mai înainte, ai pătimit;
Bucură-te, că împreună cu Cel ce S-a prea­slăvit acum te-ai mărit;
Bucură-te, cel ce împărăția cerurilor ai do­bân­dit;
Bucură-te, cel ce de veșnica mărire te-ai îm­părtășit;
Bucură-te, cel ce porți cununa cea ne­veștejită;
Bucură-te, cel ce ai luat după har în­dum­ne­zeirea;
Bucură-te, neîncetat-văzătorule al lui Dum­ne­zeu;
Bucură-te, dumnezeiescule împreună-moș­te­nitor al lui Hristos;
Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­ce­nice Gheorghe!

Condac 12:

Daruri ai luat, mucenicule, de la Dum­nezeu, a vindeca patimile sufletelor și ale trupurilor; pentru aceasta, dă-le pe acestea și nouă slujitorilor Bisericii lui Hristos, celor ce de amândouă acestea suntem lipsiți, dar care cân­tăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 12:

Cu cântări de psalmi serbând amintirea și luptele tale, mucenice, te lăudăm pe tine și te binecuvântăm din suflet, ca pe un fierbinte apărător al lumii, și cu cântările, ca și cu buzele, toți sărutându-te, zicem către tine:
Bucură-te, comoara cea nefurată a săracilor;
Bucură-te, al văduvelor mare apărătorule;
Bucură-te, în felurite împrejurări al credin­cioșilor binefăcătorule;
Bucură-te, doc­tor fără de plată al bol­navilor;
Bucură-te, că tuturor toate, pentru Hristos, te faci;
Bucură-te, că pe toată lumea din nevoi o scapi;
Bucură-te, grabnic al celor în nevoi aju­tătorule;
Bucură-te, al întristărilor dulce mângâietorule;
Bucură-te, izvorule nesecat al minunilor;
Bucură-te, curgere neîncetată a darurilor;
Bucură-te, minunea Bisericii celei din Lida;
Bucură-te, rugătorule și mijlocitorule al tuturor;
Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­ce­nice Gheorghe!

Condac 13:

O, Mucenice Gheorghe, nume dulce și scump tuturor credincioșilor, această scurtă laudă, ce o aducem ție, cu blândețe primește-o, și de tot felul de întâmplări ferește pe cei ce cântă lui Dumnezeu: Aliluia! Acest Condac se zice de trei ori.
Apoi se zice iarăși Icosul întâi: Înger întru nevoință... și Condacul întâi: Multnevoitorule...

Icos 1:

Înger întru nevoință cu adevărat te-ai ară­tat, purtătorule de biruință al lui Hris­­tos Gheorghe; că materialnic și cu trup fiind, vite­jește pentru credință ca un nema­terialnic și fără de trup te-ai nevoit; pentru aceasta zicem ție unele ca acestea:
Bucură-te, că te-ai arătat fire mai presus de fire;
Bucură-te, că te-ai arătat materie mai presus de materie;
Bucură-te, tânărule, veselule și prea­fru­mosule;
Bucură-te, începătorule de nevoință al lui Hris­tos preaalesule;
Bucură-te, înger întrupat, care covârșești pe cei muritori;
Bucură-te, lumescule om, mai presus de lume cu mintea;
Bucură-te, că întru nevoință în chipul soa­relui te-ai arătat;
Bucură-te, că, după fel, ca un înger te-ai în­fă­țișat;
Bucură-te, adevărata lucrare a darului;
Bucură-te, curată nelucrare a firii;
Bucură-te, prin care credința s-a înălțat;
Bucură-te, prin care rătăcirea s-a stricat;
Bucură-te, purtătorule de biruință, Mare Mu­cenice Gheorghe!

Condac 1:

Multnevoitorului al lui Hristos Ma­re­lui Mucenic Gheorghe, acum toți din su­flet să-i cântăm, lăudându-l pe el în sfințitele locașuri, ca pe un preastrălucit mare soare al mu­cenicilor; și ca unui apărător al credincioșilor și ajutător, cu credință să-i cân­tăm: Bucură-te, purtă­torule de biruință, mare mucenice Gheorghe!

sursa  http://www.doxologia.ro